Pe 8 aprilie 2011 s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Emil Cioran, supranumit ,,filosoful disperării”. Născut la Răşinari, lângă Sibiu, în data de 8 aprilie 1911, ca al doilea fiu al preotului Emilian Cioran şi al Elvirei (Comănciu) Cioran, Emil Cioran are parte de o educaţie şcolară medie şi de o copilărie relativ fericită, deşi, potrivit spuselor sale din jurnale, avea amintiri vii legate de lumea satului natal, iar unul din jocurile preferate era fotbalul cu craniile din cimitir… O traumă suferită de copilul Emil la vârsta de 10 ani a fost ruperea sa din sânul familiei şi trimiterea într-o familie de saşi, undeva în Sibiu. Clasele primare le face în comuna natală, după care, începând cu anul 1924, urmează liceul “Gh. Lazăr” din Sibiu. Devine student al Facultăţii de Filozofie şi Litere din Bucureşti (1928- 1932) pe care o absolvă cu o teză de licenţă tratând institutionalismul bergsonian. A fost colegul lui Constantin Noica şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu.
La Berlin a fost bursier al Fundaţiei Humboldt timp de doi ani (1933-1935), la finele studiilor se reîntoarce în ţară, unde funcţionează ca profesor de filozofie la liceul ,,Andrei Şaguna” din Brasov timp de un an (1936). În anul 1937 pleacă în Franţa, la Paris, cu o bursă acordată de către Institutul francez din Bucureşti. Prima sa carte apărută în 1934 în România, numită ,,Pe culmile disperării”, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi şi premiul Tinerilor Scriitori Români, distincţii foarte importante la acea vreme.
Scriitor român şi filozof de excepţie, Emil Cioran a reprezentat pentru literatura română un exponent al paradoxului absolut, atât prin discrepanţele fundamentale dintre viaţa şi opera sa, cât şi prin boala cumplită de care a suferit şi modul în care viaţa sa a luat sfârsit.
Emil Cioran a fost lovit de o maladie necruţătoare, Alzheimer, o boală care te dezintegrează încetul cu încetul şi care te transformă treptat într-o fiinţă ce nu mai există. A fost tributul scump plătit pentru o minte strălucită, care a ales să-şi accepte crucea până în ultima clipă. Scrierile sale şi-au găsit ecou în multe conştiinţe rănite, salvându-le de la sinucidere, tocmai prin formularea propriilor obsesii şi implicit prin atenuarea lor. Dar cel mai exigent filozof şi om a murit ca un copil, trăind şi acceptând fiecare eşec care a condus la prăbuşirea edificiului memoriei sale monumentale, convins fiind că, în cele din urmă ,,
Nemurirea este o concesie de eternitate pe care moartea o face vieţii.″
După ce operele sale au fost interzise de regimul comunist din România, Cioran a renunţat la limba lui maternă în 1947 şi a decis să scrie doar în franceză, într-o limbă cizelată, în care gustul său pentru aforism se aliază cu un anumit lirism. ,,Stilul, care m-a interesat atât de mult, l-am adoptat pentru că am văzut în el o sfidare a neantului”, scria Emil Cioran în renumitele sale ,,Caiete”. Emil Cioran a fost un agnostic şi un pesimist prin excelenţă. Torturat de sentimente violente, de problematica morţii, a suferinţei şi a sinuciderii, a fost un gânditor pasionat de istorie, de sensul tragic al acesteia, de păcatul originar, de apocalipsă, teme care, de altfel, se întâlnesc în intreaga sa opera. Apropiată de Eugen Ionescu, Samuel Beckett, Henri Michaux şi Fernando Savater, filosofia sa a fost inspirată de Friedrich Nietzsche, Arthur Schopenhauer şi Søren Kierkegaard.
Cioran, filosoful care aparţine în egală măsură culturii române şi franceze, nu a mai revenit în România după 1990. A trăit până la sfârşitul vieţii într-o mansardă modestă din Cartierul Latin, la Paris. A murit la 20 iunie 1995, lăsând în urmă o operă filosofică de excepţie care situează România la nivelul cel mai înalt al culturii europene şi care cuprinde, printre altele, volumele Pe culmile disperării, Cartea amăgirilor, Schimbarea la faţă a României, Lacrimi şi sfinţi, Amurgul gîndurilor, Îndreptar pătimaş (volume scrise în limba română), Syllogismes de l’amertume(Silogismele amărăciunii), La Tentation d’exister (Ispita de a exista), Histoire et utopie (Istorie şi utopie), La Chute dans le Temps (Căderea în timp), Le Mauvais Démiurge (Demiurgul cel rău), De l’inconvénient d’être né (Despre neajunsul de a te fi născut), Écartèlement (Sfârtecare), Les essais (Eseurile), Exercices d’admiration: essais et portraits (Exerciţii de admiraţie: eseuri şi portrete), Aveux et anathèmes(Mărturisiri şi anateme) – volume scrise în limba franceză, etc. În 1949 îi apare la editura Gallimard – care va publica mai tarziu majoritatea cărtilor sale – prima lucrare scrisă în limba franceză, ,,Précis de décomposition (Tratat de descompunere)”, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran a refuzat toate distincţiile literare care i-au fost atribuite.
După 12 opere salutate de critici, publicarea postumă, în 2009, a romanului ,,De laFrance” s-a bucurat de un succes internaţional răsunător. ,,Am cunoscut toate eşecurile posibile, chiar şi succesul”, obişnuia el să spună. După moartea filozofului o comerciantă de vechituri, Simone Baulez s-a luptat în instanţă 10 ani pentru a deveni proprietara a 37 de manuscrise ale lui Emil Cioran, descoperite în pivniţa imobilului în care acesta locuia.
Centenarul Emil Cioran a fost marcat si prin scoaterea la licitaţie a 120 de obiecte aparţinând scriitorului, dintre care carnetul sau de student, paşaportul, câteva diplome de studii, scrisori de la părinţi dar şi numeroase manuscrise. Evenimentul a avut loc laParis, licitaţia fiind câstigată de omul de afaceri român George Brailoiu, stabilit inAmerica, care a oferit pentru toate obiectele scoase la licitaţie suma totală de 405. 000 de euro. La licitaţie a mai participat Biblioteca Centrala Universitară din Bucureşti şi Televiziunea Română. Fiind un mare admirator al filosofului, afaceristul român a anunţat că întreaga colecţie de obiecte personale ale lui Emil Cioran urmează să fie donată statului român, întrucât consideră că acestea ,,trebuie să rămână acasă” şi să facă parte din patrimoniul naţional. Astfel, parte din spiritul cioranian va reveni de drept culturii române pe care nu a părăsit-o niciodata prin opera sa
Prof. Gabriela POPA
Misterul morţii marelui poet Nicolae Labiş (1935-1956)dăinuie şi astăzi. Un destin tragic, încadrat de date uluitoare prin modul în care au fost hărăzite: s-a născut şi s-a stins din viaţă în aceeaşi lună, decembrie (născut 2 decembrie 1935, satul Poiana Mărului, comuna Mălini – decedat 22 decembrie 1956, Bucureşti). La 21 de ani, vârsta când tinerii din alte ţări abia îşi serbează majoratul, în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, poetul ajungea sub roţile unui tramvai şi se stingea 12 zile mai târziu.
