ANTOLOGIA LITERATURII VĂLENARE (II)

Elena Paraschivescu

Incinerată fiind, mormântul i-ar putea fi singura carte.

Doar vârstnicii vălenari îşi mai amintesc (poate) de Lena Paraschivescu, eleganta şi boema soţie a lui M.R. Paraschivescu, fire sociabilă şi parcă dintotdeauna de aici. Biografia misterioasă ori mai degrabă necunoscută are totuşi câteva momente de transparenţă. Originară din Constanţa (unde a terminat liceul), a urmat celebra şcoală de Literatură „Mihail Sadoveanu” din Bucureşti alături, între alţii, de Nicolae Labiş şi Fănuş Neagu. A trăit în cercul select a lui Dimitrie Stelaru şi a legat amiciţii poetice cu Dionisie Şincan şi Constantin Vişan, scriitori şi intelectuali de prestigiu ai Radiolui. Aşa cum ne-o amintim, în ipostaza maternă lângă Mitică Paraschivescu ori scriitoare încurajând pe tinerii literaţi din Vălenii de Munte, la Cenaclul „M. R. Paraschivescu” alături de Voichiţa şi Sergiu Dimitriu, de Felicia Mihăilescu ori de Valeriu Sârbu, Elena Paraschivescu a scris o singură carte de poezie închinată „Lui MRP”: DEDICAŢIE, Editura Cartea Românească, 1974.

Versurile sunt de fapt un jurnal de veghe şi de introspecţie scris la căpătâiul poetului MRP, din primele zile ale certitudinii condamnării la moarte de către o boală implacabilă şi până în clipa trecerii în nefiinţă. Există în versurile puţin cunoscute ale Elenei Paraschivescu o linişte olimpiană şi o împăcare cu sine profundă, o acceptare a destinului paradoxal („răscumpăr simpla ta moarte/ prin libertatea mea”), o înţelegere a absurdului existenţei, toate convertite în metafora trăirii intelectuale a agoniei mărturisite discret, ca pentru sine.

Dragostea afirmată în gesturi şi în confesiuni lipsite de ostentaţie face din volumul Elenei Paraschivescu o mărturie a exemplarităţii iubirii la fel de pasionantă precum cea dintre Veronica Micle şi Eminescu ori cea dintre Aurora Cornu şi Marin Preda. Va veni vremea când istoricii literari vor descoperi cu interes acest capitol biobibliografic sublim tocmai prin tragismul care dădea viaţă pasiunii.

FILĂ DE JURNAL

„Spune-mi o poveste cu Luna,

în care tata

s-a dus după moarte.

Dacă pleci şi tu,

eu rămân singur?…”

Te mângâiam cu mâini vii,

încă adevărate.

Zâmbeai, pe jumătate adormit,

la prima ta lecţie

de singurătate…

Valentin Emil MUŞAT

ANTOLOGIA LITERATURII VĂLENARE (I)

Vă propunem, începând cu acest număr, prezentarea celor mai importanţi scriitori din Vălenii de Munte, oameni de litere care au confirmat la nivel naţional prin volume şi referinţe critice. Cu speranţa că vor fi cunoscuţi de concetăţeni.

MIHAI ISTUDOR

Născut la 25 mai 1960 în Ştefeşti, Prahova. Este absolvent al Facultăţii de Istorie şi profesor la Şcoala de Arte şi Meserii „ing. Gh. Pănculescu” din Vălenii de Munte. Activitate literară în cenaclul „Amurg sentimental” din Bucureşti.

Volume publicate: Întâlnire albă, Aproape de amurg, Poezii. Este prezent în volumele colective: Perorând printre fluturi, Mereu altfel, Dezlăcrimarea nopţilor.

Referinţe critice:

Constanţa Buzea: „Mihai Istudor, dacă va creşte şi va reuşi în poezie, o va face orgolios-cultivat şi singur, ironic-duios, conştient că arta este, la urma urmei, un joc tandru, neasupritor”.

Vasile Bardan: „Poetul e tot mai stăpân pe mijloacele sale de expresie”.

Ion Machidon: „ Citindu-l, ai să constaţi că te afli în faţa omului modern, prin ţinuta-i artistică, dinamic graţie firii cuvintelor şi melancolic prin felul lui de a se aduna dintre gânduri”.

Constantin Sorescu:” Rafinarea repetată a fluxului rememorativ naşte, în pofida impresiei de suferinţă vătuită şi de prelungită atonie, o poezie a esenţelor tari”.

ÎNCEPUTURI

Ne-om pierde undeva cuminţi,

Cu zâmbete, cu ochi de sfinţi –

Garoafă prinsă între dinţi.

Şi ne-om privi copii, aşa –

Lipsiţi de aripi, undeva,

Mor corbii în privirea ta.

Mai lasă-te, puţin mai jos,

Triumfă trupul drăgăstos –

Sunt plin de tine pân’ la os…

… Cu zâmbete, cu ochi topiţi.

Tăcem cu lacrime fierbinţi –

Cu începuturi de părinţi.

UNIVERSITATEA DE VARĂ DINCOLO DE ZIUA FESTIVĂ

Recent încheiata ediţie a Universităţii`Populare de Vară de la Vălenii de Munte a avut menirea să continuie tradiţia acestui gen de manifestări şi să reafirme oraşul nostru ca un centru cultural de prestigiu.
Edilii (în mod special primarul Stelian Manolescu) au avut grija ca sediul Universităţii să-şi primească oaspeţii într-o ţinută arhitectonică excepţională, modernă, multifuncţională, demnă de un oraş european. Sala de expoziţii, construcţie nouă, precum şi spaţiile interioare, cu expoziţii de artă plastică şi librărie, cu fotomontaje prezentând momentele de referinţă din istoria Universităţii, mobilierul conceput după ul- timele modele în materie de design, căldura gazdelor şi interesul arătat de invitaţi şi de localnici (în prima zi), toate acestea au reprezentat evidenţele unei manifestări de interes cultural cert. Invitaţi de marcă, oameni de cultură, personalităţi politice din tot spectrul parlamentar, istorici şi scriitori s-au reunit la Vălenii de Munte în spaţiul generos al Universităţii patronate de spiritul tutelar al lui Nicolae Iorga.
Omniprezenţi, consilierii locali, au sprijinit fiecare manifestare iar directoarea Casei de Cultură, Iulia Mărgăritescu, a fost un amfitrion cu stil. În mod evident, în comparaţie cu anii trecuţi, umbriţi de excese politice exclusiviste, spiritul democratic s-a manifestat din plin în ceea ce priveşte structura organizatorică, accesul la cursuri şi conţinutul prelegerilor şi al meselor rotunde.
Totuşi... din dragoste pentru opera lui Nicolae Iorga şi din sincer respect pentru
eforturile consiliului local, ne permitem să semnalăm câteva aspecte care, în opinia noastră, au creat un deficit de imagine manifestărilor din anul acesta. Cu minime eforturi de voinţă necesare consensului cultural între organizatori (şi finanţatori !), Universitatea de la Vălenii de Munte ar putea să redevină ceea ce a fost în toată strălucirea ei.
Ca participant la toate ediţiile moderne, mă delimitez de tânărul secretar de stat din Ministerul Culturii si Cultelor şi nu consider că înainte de 1989 Universitatea a fost o şcoală a îndoctrinării: stau mărturie documentele intrate în arhivă, prelegerile academicienilor şi universitarilor, ale oamenilor de artă şi de ştiinţă care au conferenţiat.
Poate că în viitorul apropiat, o istorie a Universităţii de Vară ar fi necesar să apară pentru a nu se mai induce astfel de aprecieri distorsionate.
Credem că ar fi necesar pentru interesul publicului auditor revenirea la vechea structură a succesiunii activităţilor culturale: o zi a istoriei, o zi a literaturii, o zi a ştiinţelor, o zi a religiei şi a tradiţiilor, o zi a politologiei. Dimineaţa-prelegeri, dupăamiaza-mese rotunde iar seara tradiţionalele spectacole cu premiere cinematografice, cu spectacole de teatru şi muzică simfonică/populară. Unde sunt lansările de carte atât de familiare cursanţilor?
Credem că la Vălenii de Munte este o cetate a culturii nu numai pentru trecutul său, ci şi pentru ceea ce este prin oamenii săi. Nu înţelegem de ce forurile judeţene(din necunoaştere?) nu au implicat oameni de ştiinţă, scriitorii şi artiştii vălenari în manifestările din cadrul Universităţii. Nu înţelegem de ce în paralel cu aceste cursuri se desfăşoară şi activităţile Clubului Istoricilor într-un cadru privat când, printr-un efort de voinţă, s-ar putea contopi cu manifestările oficializate. Ştim că, potrivit unei zicale, cine plăteşte comandă şi muzica. Cu toate acestea nu putem să nu ne gândim că interesul naţional şi local impune măcar în spiritul toleranţei întru diversitate coexistenţa valorilor.
Referitor la mediatizare, constatăm o palidă prezenţă a televiziunilor şi a Radioului, probabil dintr-o slabă ori partizană sau neglijentă relaţie a organizatorilor cu presa. Şi nu în ultimul rând nu putem să nu ne întrebăm care este statutul invitaţilor cursanţi? Cine sunt ei, ce mesaj vor duce cu ei, ce interese culturale vor sluji, care este imaginea pe care o vor transmite despre oraş, cultură şi despre redeşteptarea naţională. Nu de alta, dar în sala de multe ori puţin populată, cursanţii erau absenţi. Ca şi profesorii din oraş, ca şi elevii celor două licee.
Ne-am permis să facem aceste observaţii într-o ordine întâmplătoare pentru a sublinia ideea că în viziunea lui Nicolae Iorga, Universitatea de la Văleni avea menirea să aducă neamul românesc în spiritul unor unor înalte valori morale, fiind o şcoală a uniunii naţionale prin cultură. Câte oraşe au fericita şansă de a avea o Universitate de prestigiu ca Vălenii?
Credem că eforturile edililor conduşi de inimosul primar Stelian Manolescu vor fi încununate de revenirea la structura aceea care făcea din sala de conferinţe un spaţiu neîncăpător pentru cursanţi şi pentru vălenari. Poate că în viitor organizarea cursurilor în exclusivitate de către consiliul local ar permite o reală recuperare a memoriei şi a operei savantului Nicolae Iorga şi ar oferi posibilitatea desfăşurării cu interes şi prestigiu a cursurilor, departe de improvizaţii si amestecuri de interese partizane. Cum însă interdependenţa socială impune o altă logică a logisticii, sperăm că în echipa ce va organiza ediţia viitoare să se facă auzită vocea tradiţiei si buna experienţă din trecut să devină un model.
Merită salutată şi iniţiativa Primăriei de a supune ochiului public trei versiuni ale monumentului ce se va ridica în oraş înfăţişându-l pe Mihai Viteazul, ca şi spectacolul folcloric splendid, umbrit însă de agitaţia unui târg ce nu a înţeles prea bine despre ce era vorba în intenţia organizatorilor. Legile receptării artistice impun schimbarea zilei manifestărilor folclorice ulterioare.
În ansamblu reuşita prin grija primăriei pentru conservarea muzeistică locală, prin ambianţa oferită cursurilor, prin calitatea prelegerilor de istorie românească, prin expoziţii si căldura sufletească, ediţia din acest an poate fi premiza unei ediţii de o mai înaltă calitate.

Valentin Emil MUŞAT

PROVINCIA AŞTEAPTĂ PARISUL

Răsfoind arhiva culturală a oraşului, am descoperit în Adevărul din 25 august 1999 apelul disperat al lui Andrei Paraschivescu, fiul poetului Miron Radu Paraschivescu, care solicita primăriei încetarea josnicei acţiunii (s.n) de îngrădire a accesului la mormânului poetului. Se deplângea acolo şi starea deplorabilă în care se află complexul funerar.

E drept că nu puteai să nu simţi indignarea pentru ceea ce fiul poetului preciza: autoritatea locală devine responsabilă în faţa culturii româneşti.

Am revăzut recent câteva locuri legate în mod direct de M.R.Paraschivescu prilejuite de realizarea unui film didactic de circulaţie restrânsă pentru elevii Colegiului Naţional „N.Iorga” din Vălenii de Munte.

Ingenios gândite arhitectural, piesele care compun monumentul sunt fisurate de ploi şi de îngheţ. E adevărat, ca mai toate mormintele din cimitirul oraşului, şi acesta este sufocat de vecinătăţi. Dacă în cazul altor monumente funerare aflate în custodia primăriei autorităţile pot interveni, în cazul de faţă doar familia poate decide asupra conservării ori a restaurării grupului funerar.

Am revăzut apoi casa şi grădina superbă a poetului, locul unde acum trei – patru decenii am avut prilejul să văd elita scrisului românesc venită la Văleni ca la o adevărată Meka.

Cei de prin preajmă spun că deja casa a fost pusă în vânzare. Preţul este gras, cumpărătorul de vază, din Bucureşti! Nu este problema noastră cine cui o vinde, pe cât şi de ce...Fiecare poate îmbrăca amintirea ori o poate lepăda, ca pe o cămaşă a vieţii ori a morţii.

O clipă ne-a fulgerat însă mintea: prin faţa ochilor ne-au trecut obiecte mărunte, cărţi, manuscrise, nimicurile esenţiale care, în totalitatea lor, conferă imaginea integrală a personalităţii scriitorului.

Şi am fi dorit atunci ca fiul poetului M.R.P., Mitică Paraschivescu, să mai scrie ziarului Adevărul şi să critice asupra autorităţile locale pentru că nu vor să înfiinţeze binevenita casă memorială M.R.P.

Lăsând gluma de-o parte, am spune că în pragul vânzării casei acesteia neştiind ce destinaţie i se va da, autorităţile locale ar putea înfiinţa o sală Miron Radu Paraschivescu la aşezămintele culturale. Fotografii, manuscrise, obiecte personale, aprecieri critice, corespondenţă, toate şi-ar găsi locul într-un asemenea spaţiu, întru gloria culturii de la Vălenii de Munte.

Faptul că mereu ard lumânări la capătul lui M.R.P. înseamnă că nu e mort de tot pentru concetăţeni.

De la Paris, o hotărâre a familiei ar reglementa juridic şi moral posibilitatea înfiinţării unei săli M.R.P. în aşezămitele culturale din oraş. Ar urma, probabil, şi o donaţie de obiecte personale.

Aceasta ar fi cea mai lesnicioasă cale spre neuitarea unui poet ale cărui urme materiale dacă nu încep să moară, cu siguranţă că încep să dispară.

Valentin Emil MUŞAT