VIOLENŢA, O CARENŢĂ DE EDUCAŢIE?

„Condiţia umană nu se ameliorează decât prin educaţie şi cultură” (N. Iorga)

S-ar cuveni să invoc drept argument pentru rândurile de faţă întrebările pe care şi le pune un tânăr în faţa complexităţii fenomenelor naturale şi sociale, propria sa fiinţă fiind o mare enigmă în faţa altor mari enigme. Trăim într-o lume în care stima/respectul de sine devine o nevoie umană esenţială pentru o adaptabilitate sănătoasă a individului.

Violenţa este o problemă mai actuală decât vrem să recunoaştem. Trăim într-o lume a competitivităţii, a confruntării şi a schimbării, a tentaţiilor şi ispitelor, la toate nivelurile, de la societatea civilă la fiecare familie în parte. Procesul restructurării sociale produce transformări profunde şi în societatea românească.

Copiii, numărând în România 5,4 milioane, sunt una dintre cele mai afectate categorii ale populaţiei care traversează această dificilă perioadă către lumea civilizată a mileniului III.

Într-un studiu efectuat de curând de către specialişti ai Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei în colaborare cu Institutul de Criminologie şi cu sprijinul Reprezentanţei UNICEF în România, se arată că în 75% din şcolile din ţara noastră, se comit acte de violenţă.

Se acceptă, fără excepţie, că violenţa nu este generată de o singură cauză, ci urmarea unor interacţiuni complexe între fiziologic, psihologic, absenţa motivaţiei sociale, carenţe structurale şi funcţionale ale familiei, context socio–economic nefavorabil, deficienţe ale mediului educaţional, în special cel şcolar (conflicte în zona interacţiunilor subiective: disponibilitatea redusă a cadrelor didactice pentru comunicarea deschisă, distanţa în comunicare, subiectivitatea în evaluare, comportamente neadecvate ale profesorilor care decurg uneori la sancţiuni nejustificate sau chiar pedepse fizice uneori, metode neatractive de predare, descurajarea iniţiativelor elevilor ş.a.)

Una dintre cele mai nefaste forme de exprimare a violenţei este cea transpusă pe micul şi marele ecran. Filmele violente de la televizor, reclamele şi jocurile video, dar şi comportamentul agresiv al părinţilor pot fi „modele” pentru copii, stimulându-le agresivitatea fizică sau verbală.

Apărute în ultima vreme ca ciupercile după ploaie, discotecile devin, de multe ori, scene tot mai proprii săvârşirii unei multitudini de infracţiuni: vătămări corporale grave, violuri, tâlhării, scandaluri iar, în ultimul timp, locuri prielnice consumului de alcool şi chiar de droguri.

Cele câteva exemple dovedesc, fără îndoială, că violenţa nu este o invenţie a contemporaneităţii, ci este un fenomen care necesită multă atenţie. Este inutil a demonstra necesitatea conceperii şi realizării unei politici coerente de prevenire şi limitare a fenomenului de violenţă.

Emilia MEIROŞU