NICIODATĂ ZIARUL “VĂLENII” NU A FOST FINANŢAT DE PRIMĂRIE

Fac aceastã precizare (pentru a nu ştiu câta oară) deoarece am întâlnit persoane care şi astăzi îşi imaginează că publicaţia noastră a fost  finanţată de Primărie sau de P.S.D. Din această cauză mulţi dintre cititorii noştri ne-au ocolit ori au ezitat să se adreseze redacţiei cu anumite probleme de interes general sau particular. Ziarul nostru nu a fost şi nu este al Primăriei Vălenii de Munte. Prin urmare mă văd nevoit să reiau istoria acestui ziar, aşa cum a fost ea în realitate, cu toată obiectivitatea, într-un şir de mai multe episoade, fără a menaja pe cineva, având un singur criteriu: deontologia profesională.

Pentru a nu se mai face erori de interpretare şi judecãţi de valoare anapoda sau departe de adevãr, în spiritul transparenţei totale, voi readuce la cunoştinţa publicului cititor etapele parcurse  de publicaţia noastrã de la începuturile sale (2005) şi pânã în momentul de faţã.

În 2004, anul în care am lut contact cu oraşul Vãlenii de Munte, trecuserã 76 de ani de la ultima apariţie a unei publicaţii în acest oraş. 1929 fiind  anul în care încetează orice apariţie a unui ziar local.

Aceastã realitate era inacceptabilã. Nu se putea (în viziunea mea) ca tocmai oraşul marelui Nicolae Iorga şi al lui Miron Radu Paraschivescu sã nu aibã o publicaţie. Deşi am fost avertizat cã “este dificil sã scoţi un ziar la Vãlenii de Munte” (cuvintele aparţin lui Valentin Emil Muşat), m-am încãpãţânat sã nu ţin cont de acest sfat pertinent şi am purces la realizarea proiectului. Am considerat cã cel mai potrivit mijloc de a finaliza ceea ce-mi propusesem era constituirea unui grup de iniţiativã, alcãtuit din persoane responsabile care sã militeze, la rândul lor, pentru editarea unei publicaţii locale. Prin urmare, LA INIŢIATIVA MEA, s-a constituit urmãtorul

GRUP DE INŢIATIVĂ

1. Gh Burdujan – jurnalist;

2. Valentin Emil Muşat – profesor;

3. Camelia Neagu – profesor;

4. Iulia Mărgăritescu – director Casa de Cultură;

5. Claudia Enică – muzeograf;

6. Ion Bocioacă – profesor;

7. Valentina Ioan – profesor;

8. Vasile Stoicescu – avocat;

9. Anghel Dafina – profesor;

10. Mihai Johann Cozorici – profesor;

11. Dana Moraru – muzeograf;

12.Doina Miroiu – bibliotecar;

13. Constatin Găucan – senator;

14. Eugeniu Olteanu – profesor;

15. Emilia Meiroşu – profesor;

16. Mihai Istudor – profesor;

17. Delia Iamandei – elevă;

18. Sabrina Mesaros – elevă;

19. Delia Secuiu – elevă.

Din Grupul de Iniţiativă s-a ales o delegaţie compusă din subsemnatul (Gh. Burdujan), prof. Valentin Emil Muşat, prof. Ion Bocioacă şi prof. Mihai Johann Cozorici, care sã discute în detaliu toate aspectele legate de apariţia ziarului, cu domnul primar (la acea vreme), ec. Stelian Manolescu.

(Continuare în pagina 6)

VIOLENŢA, O CARENŢĂ DE EDUCAŢIE?

„Condiţia umană nu se ameliorează decât prin educaţie şi cultură” (N. Iorga)

S-ar cuveni să invoc drept argument pentru rândurile de faţă întrebările pe care şi le pune un tânăr în faţa complexităţii fenomenelor naturale şi sociale, propria sa fiinţă fiind o mare enigmă în faţa altor mari enigme. Trăim într-o lume în care stima/respectul de sine devine o nevoie umană esenţială pentru o adaptabilitate sănătoasă a individului.

Violenţa este o problemă mai actuală decât vrem să recunoaştem. Trăim într-o lume a competitivităţii, a confruntării şi a schimbării, a tentaţiilor şi ispitelor, la toate nivelurile, de la societatea civilă la fiecare familie în parte. Procesul restructurării sociale produce transformări profunde şi în societatea românească.

Copiii, numărând în România 5,4 milioane, sunt una dintre cele mai afectate categorii ale populaţiei care traversează această dificilă perioadă către lumea civilizată a mileniului III.

Într-un studiu efectuat de curând de către specialişti ai Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei în colaborare cu Institutul de Criminologie şi cu sprijinul Reprezentanţei UNICEF în România, se arată că în 75% din şcolile din ţara noastră, se comit acte de violenţă.

Se acceptă, fără excepţie, că violenţa nu este generată de o singură cauză, ci urmarea unor interacţiuni complexe între fiziologic, psihologic, absenţa motivaţiei sociale, carenţe structurale şi funcţionale ale familiei, context socio–economic nefavorabil, deficienţe ale mediului educaţional, în special cel şcolar (conflicte în zona interacţiunilor subiective: disponibilitatea redusă a cadrelor didactice pentru comunicarea deschisă, distanţa în comunicare, subiectivitatea în evaluare, comportamente neadecvate ale profesorilor care decurg uneori la sancţiuni nejustificate sau chiar pedepse fizice uneori, metode neatractive de predare, descurajarea iniţiativelor elevilor ş.a.)

Una dintre cele mai nefaste forme de exprimare a violenţei este cea transpusă pe micul şi marele ecran. Filmele violente de la televizor, reclamele şi jocurile video, dar şi comportamentul agresiv al părinţilor pot fi „modele” pentru copii, stimulându-le agresivitatea fizică sau verbală.

Apărute în ultima vreme ca ciupercile după ploaie, discotecile devin, de multe ori, scene tot mai proprii săvârşirii unei multitudini de infracţiuni: vătămări corporale grave, violuri, tâlhării, scandaluri iar, în ultimul timp, locuri prielnice consumului de alcool şi chiar de droguri.

Cele câteva exemple dovedesc, fără îndoială, că violenţa nu este o invenţie a contemporaneităţii, ci este un fenomen care necesită multă atenţie. Este inutil a demonstra necesitatea conceperii şi realizării unei politici coerente de prevenire şi limitare a fenomenului de violenţă.

Emilia MEIROŞU