ACTUALITATEA LUI NENEA IANCU

(Ultima emisiune)

„Vă supăraţi dacă vă dăm rest mărunţiş?”, întreabă vânzătoarele. Răspund invariabil „Nu” şi am buzunarele pline de monede: 1 ban arămiu ─ paraua fundamentală, 5 bani, 10 bani… . Dar neuitatul Mitică ne-a învăţat că nu e bine să umbli cu metal, pericol de trăznet, aşa că sper să-l întâlnesc pe Nicuşor zis Hapty, Codin, Dragoş Bursuc, Stelu sau pe Nae Săbioru’. Până una-alta am întâlnire cu Nea Pui’ la berărie.

„Băi cap dă puber, ce-are mărunţişul cu Caragiale?”─ întreabă Nea Pui’, ronţăindu-şi nervos mustaţa. „Are, ─ zic ─ există un moment intitulat Ultima emisiune”. “Eşti un prost, era emisiune de televizor pe vremea lui Caragiale?!”. „Emisiune financiară bre! Uite despre ce-i vorba:”

„Momentul” a fost publicat în Universul din 6 nov. 1906. Pe piaţă tocmai apăruse tinicheaua de 20 de parale, aceasta devenind cea mai mică monedă în circulaţie. Cei mai afectaţi au fost cerşetorii, care nu mai primeau tradiţionalii cincizeci de bani de la trecători. Acu’, de! Mărunţele d’astea!!!. La o cârciumă de mahala s’adunau mulţi dintre cei cărora „ultima emisiune” le-a micşorat cifra de afaceri. Supăraţi! înjură guvernul şi pă Rege, aruncă nervoşi paralele pe tejghea: „Ai văzut sărăciile astea noile?” Sunt celebrii cerşetori ai Bucurescilor de la ‘nceputul lui ‘900, aldată oameni de lux, pe care nenorocirile vieţii i-au făcut acum să ajungă „să ceară”, ca domnul Iancu Bucătarul, ce învăţase arta culinară în copilărie la conacul unde tatăl său era rob, Tomiţa Barabanciu, fost toboşar municipal, or’ alţii mai puţin importanţi, precum Putilă cobzaru’, Ţunţurug ţambalagiu’ şi Baborò vioristu’, neamintiţi de Nenea Iancu. Marea vedetă era însă coana Zamfira Muscalagioaica, hacuma bătrână şi făr’ de iubiţi, ce-i turburase pe mulţii ei amanţi cîntându-le, cu intonaţiune aleasă, bucăţi din repertoriul tatălui ei, cel mai vestit ghitarist fără perdea de pe vremuri, mai ales Bidineaua (cântec celebru până mai ieri, cerut de boieri la ceas de dimineaţă şi argumentat prin lipirea cu scuipat pe fruntea baragladinei a celei mai importante bacnote în curs, melodie neagreată de nenea Iancu, pe nedrept, zicem noi, căci era adevăratăcap d’opera faţă de ce auzi’n ziua dă azi la alde’ Huţă, Tobă de Salam, ori Gardian şaoro minune). Apare şi Popa Matache cu paracliseru’, avansând ipoteza tragică că „o să scoaţă şi de câte-o para”, „Trăsni-i-ar Maica Domnului”. Asta nu pricep io, ce căuta taica părintili ‘tre cerşători? Mare pişicher Nenea Iancu, fie-i zmoala uşoară acolo unde-i el acu’!

Îl las pe Nea Pui’, după ce plătesc votcile şi-l împrumut sine die cu 10 RON, ies în stradă, spre parc. Apare Hapty! Pică bine! zic tare: „Ooo, Bravo Şolete!!!”, „Ai ceva conaşule?”. Îi bag la vro’ sută dă grame dă mărunţiş. „Trăiască conu’!”, nu mă depărtez prea tare şi trag cu urechea, insidios. Şolete numără banii, şucărit, Doamne şucărit: „Să fie al dracul’ guvernu’ care a scornit drăciile astea!!!”

Adrian MIHALCEA

ION LUCA CARAGIALE ŞI VĂLENII DE MUNTE

Vălenii, localitate mai puţin pomenită în opera lui Nenea Iancu, vine în forţă în atenţia opiniei publice în tomna lui 1900 când în parlament se dezbătea legea ţuicii pentru instituirea monopolului băuturilor spirtoase şi a impozitului pe grad.

Deziderate legitime este titlul momentului apărut la Universulpe 9 octombrie 1900. E vorba de o petiţiune pe care cetăţenii unei „urbe care lucrează foarte mult cu ţuica” au avansat-o parlamentului. Târgul de Munte este prezentat sec, cu „3600 de locuitori, vreo 6 biserici, 4 şcoale primare şi 180 de cîrciumi”. Apoi se justifică doleanţele cetăţenilor, care, trebuie să recunoaştem, sunt mult mai ponderate decât cele ale locuitorilor Mizilului, care voiau, nu altceva, decât musai Mizilul reşedinţă de judeţ. Vălenarii cereau construirea unui pod solid de piatră în oraşul lor, apoi înfiinţarea unui liceu, o cale ferată până în capitala judeţului şi, bineînţeles, retragerea proiectului asupra ţuicii, care loveşte interesul cetăţenilor alegători din Târgul de Munte.

Legea se votează totuşi pe 3 octombrie. Costică Panaite, simpaticul erou al povestirii Cam târziu…(Univesul, 13 oct. 1900), cu vorba lui cea dulce „C-eşti copil?”, pleacă cu o petiţiune „iscălită de mai multe zecimi de cultivatori de prune”. Costică face el însuşi „agricultură de fân şi de prune” pe o moşie „la cincizeci de kilometri cu trăsura până la Ploieşti”, situată „într-unul din cele mai sălbatice şi mai sublime puncte ale Carpaţilor… departe de zgomotul capitalei”. Dar drumul spre Bucureşti este lung şi greu. Costică s-a abătut pe la Vălenii de Munte, unde s-a încurcat o noapte, apoi s-a mai oprit în Ploieşti, şi nu se putea să nu ocolească puţin pe la Valea Călugăreacă, la un prieten, cu ocazia culesului şi s-a mai încurcat o zi şi-o noapte. La Bucureşti a tras la Metropol, iar dimineaţa îl aflăm, printr-o fericită întâmplare, cu vechi colegi de şcoală, la o halbă ş-un mezelic. Iar vechii prieteni îi transmit vestea cea groaznică: „S-a votat legea!”. Costică e înmărmurit: „Ce-ş copil?!”

Astăzi, la peste un veac de când Nenea Iancu expunea „dezideratele legitime” ale paşnicilor cetăţeni din Târgul de Munte, putem spune, cu mândrie, că există calea ferată spre capitala judeţului şi nu se mai face până acolo „două ceasuri şi jumătate cu căruţa”. Despre poduri ce să mai vorbim. Până şi cartierul Valea Gardului este legat de oraş printr-un solid pod de beton. Mamele din urbe, care ţin la educaţiunea fiilor lor tot atât de mult ca pe vremea lui Caragiale, îşi dau odraslele la unul dintre cele două licee locale, de unde vor merge în Capitală la Facultatea de Drept sau la Academia de Poliţie, pentru a pune capăt corupţiunii şi a intra cu fruntea sus în Cameră. Un singur sector a avut într-o vreme o decădere. Nu sunt nici două decenii de când cârciumile se numărau pe degete. Dar glorioasa revoluţie din decembrie a alungat tirania şi acum lucrurile au revenit aproape de statistica lui Nenea Iancu.

─ Cam câte cârciumi să fie în târgul nostru, monşer?

─ Ştiu eu?! ‘fo pa’zeci-cincizeci! Poate suta!

─ Ce’ş copil?!

Adrian MIHALCEA