NU MAI E ROMÂNIA MEA

Aşa spunea Johny Creţu Răducanu, cu nostalgia Brăilei, pe care noi o cunoaştem doar din romanele lui Panait Istrati, şi a restaurantelor de lux din Bucureştiul anilor ’50, în care jazzul se cânta aproape în clandestinitate.
Moartea marelui pianist mi-a trezit neaşteptate amintiri, în jocul cărora am ajuns la aniversarea liceului Iorga de acum 2 ani. În sala de festivităţi erau fel de fel de mici funcţionari ai primăriei, iar profesorii şcolii au rămas pe culoar. Curat campanie electorală! Parcă în semn de protest, o serie de mari profesori ai liceului Iorga din perioada ’60-’70, ne-au părăsit unul după altul.
Emil Ene, cu un umor debordant, cu poante ce revigorau ora de chimie, de râdeau până şi ciclurile aromatice ce umpleau trei table.
Stelică Florescu, fost director al liceului, care a lucrat neobosit până în ultima clipă, reconstituind istoria învăţământului de pe Valea Teleajenului.
George Stoicescu, profesor de mate, care printre ecuaţii te uimea din când în când cu marea sa erudiţie umanistă.
Valeriu Sîrbu, arădean de origine, dar iubind Văleniul, oraşul de adopţie, personalitate remarcabilă a culturii române, poet şi dramaturg, care evitând cu dibăcie realismul socialist ne plimba pe Paralela ’42 şi ne punea să stăm de veghe în lanul de secară.
Aurel Meiroşu, matematician, renăscând farmecul discret al burgheziei, atunci când vorbea în franceză, folosind expresii idiomatice.
Nu mai e liceul meu!
Moartea lui Johny mi-a reamintit concertul pe care l-a susţinut la Văleni de Sf. Maria în 2009, unul din ultimele sale concerte, dacă nu chiar ultimul. Cu câteva zile înainte mă întâlnisem cu Puiu Vasilescu, plecat şi el acum câteva luni. Mi-a povestit cum l-a cunoscut pe Johny Răducanu, coleg de salon pentru câteva săptămâni la un spital din Bucureşti. Se “lăudau” fiecare cu pensiile de mizerie. Dar jazzma-nul primea în fiecare zi buchete de flori şi fructe de tot felul. În anii din urmă, grupurile Iris şi Phoenix au avut şansa să-l aibă ca invitat în două mari spectacole. Johny se mira că un profesor remarcabil de română nu cunoştea anumite fructe exotice.
Această abundenţă de fructe şi flori mă duce cu gândul la descrierile străi-nilor care ne vizitau ţară prin 1940 şi erau uluiţi de frumuseţea Bucureştiului, de spectacolul florăreselor şi al vânzătorilor ambulanţi.
“La înmormântarea mea vreau sa vină câini, pisici şi doi, trei oameni”, ar fi declarat Johnny, cu câteva zile înainte de moartea sa. 
Potrivit unor apropiaţi, luna viitoare, la 6 octom-brie, Johnny Răducanu ar fi trebuit să plece în Aus-tria, unde va fi premiat un film cu muzica lui.
Presa străină scrie pe larg despre moartea maestrului, care este elogiat nu numai pentru muzica sa, dar şi pentru “umanitate, spiritul blând şi ireverenţa despre politicieni”.
Într-un interviu spumos acordat – cu câţiva ani în urmă – revistei “Esquire” maestrul a povestit: “Iliescu mi-a dat o decoraţie şi m-a făcut cavaler. L-am întrebat la ureche în timpul ceremoniei la ce e bun ordinul ăla. “Păi, când o să mori, o să se tragă trei salve de tun.”
Decesul lui Johnny Răducanu încheie un capitol în jazzul românesc.
Prof. Adrian MIHALCEA

Văleni – Berlin, via Buziaş

Într-unul din primele numere ale ziarului nostru, prin 2005, am luat un interviu profesorului Mihalcea Adrian de la Colegiul Naţional „Nicolae Iorga”. Ne-a povestit atunci despre preocupările sale în domeniul softului educaţional şi despre succesele împreună cu elevii pe care i-a pregătit, le-a obţinut la diferite concursuri şi conferinţe dedicate acestui domeniu de mare actualitate. Între timp Adrian Mihalcea şi-a realizat un vis ce părea foarte greu de îndeplinit: acela de a participa la Târgul de Soft Educaţional EDUCA Berlin, cea mai mare manifestare din lume din domeniu. „Este probabil cea mai mare dorinţă a unui realizator de soft dedicat învăţământului, : să participe la EDUCA!” ne spunea dânsul.

Neagu Camelia : De ce spre Berlin, trecând prin Buziaş?

Mihalcea Adrian:  În iunie 2006 am plecat la Buziaş unde avea să se desfăşoare finala celei de a patra ediţii a Cupei Siveco, cel mai important concurs de soft educaţional pentru învăţământul preuniversitar. Îmi pusesem mari speranţe pe o echipă combinată dintre liceul nostru şi I.L.Caragiale din Ploieşti. Dar în faza de finalizare a proiectelor elevii din Ploieşti au fost convocaţi la o pregătire a lotului naţional de informatică care urma să plece în Mexic. În aceste condiţii accentul a căzut pe pregătirea unei a doua echipe care conţinea numai elevi din Văleni. Până la data limită mai era puţin timp şi am apelat la profesorul Crivăţ Ştefan să se ocupe de partea teoretică de fizică, urmând ca eu să conduc munca de concepţie a scenariului simulării electronice. Elevii cooptaţi erau Matei Liviu Codruţ “samuraiul’, un adevărat căpitan de echipă (actualmente este student la româno-americană), Tomescu Gabriel şi Alexe Sebastian. A fost un efort enorm dar am reuşit să obţinem calificarea în finală. Profesorul Sandu Golcea, doctor în fizică, un împătimit al softului educaţional, în calitatea sa de Inspector General al Învăţământului la Timiş a ţinut foarte mult ca judeţul său să fie gazda finalei şi aşa staţiunea Buziaş s-a umplut vreme de trei zile de cei „virusaţi” de informatică.

N. C.: Şi Berlinul?

M. A. Nu speram să obţinem un premiu, mă gândeam doar să ne clasificăm în primii 10 (era totuşi o finală naţională, deci obiectivul nu trebuie privit ca foarte modest). Codruţ nu mai fusese până atunci prezentatorul principal al lucrării, acest lucru îl făcuse Alin Ilie, care între timp devenise student, iar la repetiţiile de dinainte de finală nu am fost prea mulţumit de el. Totuşi el trebuia să păstreze rolul de lider al echipei pentru că era singurul care mai participase la concursuri de un asemenea nivel şi ştia modul în care vor fi „interogaţi” de juriu. Când a venit rândul echipei noastre Codruţ a fost cu mult peste aşteptările mele şi am început să sperăm la un premiu mai mititel. Erau şi două premii mari, unul finanţat de Microsoft România şi unul de Siveco.

N. C.: Ai avut emoţii înainte de premiere?

M. A.: Nu am avut deloc emoţii. Prezentarea mersese foarte bine, deci un loc bun trebuia să luăm, însă în nici un caz nu mă gândeam la unul din cele două premii mari. Abia când a început să vorbească reprezentantul Microsoft, explicând criteriile după care conducerea firmei sale a stabilit acordarea premiului, am început să tremur şi să  şoptesc către Nea Fane Crivăţ: „Ce zice ăsta, se cam potriveşte cu ce-am făcut noi!”. Mi s-a părut ceva aproape ireal când Zoli Hertzog şi-a încheiat discursul de vreo 10 minute spunând „Se acordă premiul pentru cea mai reuşită îmbinare a tehnologiilor Microsoft proiectului Oscilaţii Mici realizat de echipa dinVălenii de Munte”. Obţinerea acestui premiu ne-a permis să facem parte din delegaţia României la cea de-a XII-a ediţie EDUCA Berlin.

N. C. Te-ai plimbat prin Berlin sau ai stat mai mult în hotel?

M. A. Păi, mai mult în hotel…la Intercontinental. Parterul Intercontinentalului din Berlin e conceput polivalent, specializat pe conferinţe de diferite tipuri. Prin tradiţie Târgul EDUCA se desfăşoară la Inter… Cei de la Microsoft ne-au impus un program destul de strict, trebuia să stăm în târg, abia după 6 seara ieşeam şi toţi cei din delegaţia României mergeam să luăm împreună masa de seară. Totuşi nu regret că nu prea am avut parte de plimbări prin Berlin, la târg aveai ce să vezi, puteai să schimbi idei cu oameni din întreaga lume, admira tehnologii şi viziuni noi, scenarii didactice inedite, moduri de a vedea educaţia în diferite colţuri ale lumii. Pliante şi CD-uri oferite gratuit la diferite standuri mi-au permis să-mi prelungesc “vizionările” şi după ce m-am întors acasă şi m-au impresionat mai ales materialele oferite de Australia.

N. C.: Câte ţări au participat?

M. A.: E greu de spus. Dacă este să ne luăm după sediile firmelor care erau trecute în catalogul manifestării au fost 73 de ţări. Dar, trebuie ţinut cont că multe firme erau multinaţionale şi faptul că are sediul la Londra nu spune aproape nimic despre cei care sunt la standul respectiv. Am dat acest exemplu pentru că firmele Microsoft erau grupate la un singur stand, iar în catalog găsim o adresă din Londra, însă la acest stand o vedeam cel mai des dând explicaţii pe o domnişoară vieneză, Dolores, şi care a propus ca „studenţii” noştri să facă şi ei o prezentare, iar Codruţ a fost din nou impecabil, dovedindu-şi  buna cunoaştere a limbii engleze.

MA. Dimineaţa mergeam pe jos vreo 25 de minute din strada Meinkenstrasse, unde era hotelul la care eram cazaţi, şi parcurgeam o bună parte din centrul Berlinului de Vest, pe celebrul bulevard Kurfürstendamm. Am reuşit să ajungem într-o pauza de prânz la clasicul Reichstag, iar in altă seară ne-am plimbat pe Unter den Linden, un fel de Champs Elisèe, al Berlinului, considerat cel mai frumos bulevard al capitalei germane, şi pe Alexanderplatz cu gândul la celebrul roman al lui Döblin.

N. C.: Ce planuri ai pentru viitor?

M. A.: În acest moment nu am o echipă cu forţa aceleia din care făceau parte Alin şi Codruţ. Trec şi printr-o criză în care încerc să-mi modific stilul de a concepe interfaţa, pentru a fi in acord cu noutăţile in domeniul designului. In acest moment formez copii de clasa a V-a si a VI-a, care sunt promiţători, nebunatici si creativi şi care poate vor duce din nou Văleniul la EDUCA.

N. C.: Mulţumesc pentru detaliile oferite şi sper să-ţi finalizezi intenţiile cu acei frumoşi nebunatici creativi ai micului oraş!

Interviu de Camelia NEAGU

ACTUALITATEA LUI NENEA IANCU

(Ultima emisiune)

„Vă supăraţi dacă vă dăm rest mărunţiş?”, întreabă vânzătoarele. Răspund invariabil „Nu” şi am buzunarele pline de monede: 1 ban arămiu ─ paraua fundamentală, 5 bani, 10 bani… . Dar neuitatul Mitică ne-a învăţat că nu e bine să umbli cu metal, pericol de trăznet, aşa că sper să-l întâlnesc pe Nicuşor zis Hapty, Codin, Dragoş Bursuc, Stelu sau pe Nae Săbioru’. Până una-alta am întâlnire cu Nea Pui’ la berărie.

„Băi cap dă puber, ce-are mărunţişul cu Caragiale?”─ întreabă Nea Pui’, ronţăindu-şi nervos mustaţa. „Are, ─ zic ─ există un moment intitulat Ultima emisiune”. “Eşti un prost, era emisiune de televizor pe vremea lui Caragiale?!”. „Emisiune financiară bre! Uite despre ce-i vorba:”

„Momentul” a fost publicat în Universul din 6 nov. 1906. Pe piaţă tocmai apăruse tinicheaua de 20 de parale, aceasta devenind cea mai mică monedă în circulaţie. Cei mai afectaţi au fost cerşetorii, care nu mai primeau tradiţionalii cincizeci de bani de la trecători. Acu’, de! Mărunţele d’astea!!!. La o cârciumă de mahala s’adunau mulţi dintre cei cărora „ultima emisiune” le-a micşorat cifra de afaceri. Supăraţi! înjură guvernul şi pă Rege, aruncă nervoşi paralele pe tejghea: „Ai văzut sărăciile astea noile?” Sunt celebrii cerşetori ai Bucurescilor de la ‘nceputul lui ‘900, aldată oameni de lux, pe care nenorocirile vieţii i-au făcut acum să ajungă „să ceară”, ca domnul Iancu Bucătarul, ce învăţase arta culinară în copilărie la conacul unde tatăl său era rob, Tomiţa Barabanciu, fost toboşar municipal, or’ alţii mai puţin importanţi, precum Putilă cobzaru’, Ţunţurug ţambalagiu’ şi Baborò vioristu’, neamintiţi de Nenea Iancu. Marea vedetă era însă coana Zamfira Muscalagioaica, hacuma bătrână şi făr’ de iubiţi, ce-i turburase pe mulţii ei amanţi cîntându-le, cu intonaţiune aleasă, bucăţi din repertoriul tatălui ei, cel mai vestit ghitarist fără perdea de pe vremuri, mai ales Bidineaua (cântec celebru până mai ieri, cerut de boieri la ceas de dimineaţă şi argumentat prin lipirea cu scuipat pe fruntea baragladinei a celei mai importante bacnote în curs, melodie neagreată de nenea Iancu, pe nedrept, zicem noi, căci era adevăratăcap d’opera faţă de ce auzi’n ziua dă azi la alde’ Huţă, Tobă de Salam, ori Gardian şaoro minune). Apare şi Popa Matache cu paracliseru’, avansând ipoteza tragică că „o să scoaţă şi de câte-o para”, „Trăsni-i-ar Maica Domnului”. Asta nu pricep io, ce căuta taica părintili ‘tre cerşători? Mare pişicher Nenea Iancu, fie-i zmoala uşoară acolo unde-i el acu’!

Îl las pe Nea Pui’, după ce plătesc votcile şi-l împrumut sine die cu 10 RON, ies în stradă, spre parc. Apare Hapty! Pică bine! zic tare: „Ooo, Bravo Şolete!!!”, „Ai ceva conaşule?”. Îi bag la vro’ sută dă grame dă mărunţiş. „Trăiască conu’!”, nu mă depărtez prea tare şi trag cu urechea, insidios. Şolete numără banii, şucărit, Doamne şucărit: „Să fie al dracul’ guvernu’ care a scornit drăciile astea!!!”

Adrian MIHALCEA

ION LUCA CARAGIALE ŞI VĂLENII DE MUNTE

Vălenii, localitate mai puţin pomenită în opera lui Nenea Iancu, vine în forţă în atenţia opiniei publice în tomna lui 1900 când în parlament se dezbătea legea ţuicii pentru instituirea monopolului băuturilor spirtoase şi a impozitului pe grad.

Deziderate legitime este titlul momentului apărut la Universulpe 9 octombrie 1900. E vorba de o petiţiune pe care cetăţenii unei „urbe care lucrează foarte mult cu ţuica” au avansat-o parlamentului. Târgul de Munte este prezentat sec, cu „3600 de locuitori, vreo 6 biserici, 4 şcoale primare şi 180 de cîrciumi”. Apoi se justifică doleanţele cetăţenilor, care, trebuie să recunoaştem, sunt mult mai ponderate decât cele ale locuitorilor Mizilului, care voiau, nu altceva, decât musai Mizilul reşedinţă de judeţ. Vălenarii cereau construirea unui pod solid de piatră în oraşul lor, apoi înfiinţarea unui liceu, o cale ferată până în capitala judeţului şi, bineînţeles, retragerea proiectului asupra ţuicii, care loveşte interesul cetăţenilor alegători din Târgul de Munte.

Legea se votează totuşi pe 3 octombrie. Costică Panaite, simpaticul erou al povestirii Cam târziu…(Univesul, 13 oct. 1900), cu vorba lui cea dulce „C-eşti copil?”, pleacă cu o petiţiune „iscălită de mai multe zecimi de cultivatori de prune”. Costică face el însuşi „agricultură de fân şi de prune” pe o moşie „la cincizeci de kilometri cu trăsura până la Ploieşti”, situată „într-unul din cele mai sălbatice şi mai sublime puncte ale Carpaţilor… departe de zgomotul capitalei”. Dar drumul spre Bucureşti este lung şi greu. Costică s-a abătut pe la Vălenii de Munte, unde s-a încurcat o noapte, apoi s-a mai oprit în Ploieşti, şi nu se putea să nu ocolească puţin pe la Valea Călugăreacă, la un prieten, cu ocazia culesului şi s-a mai încurcat o zi şi-o noapte. La Bucureşti a tras la Metropol, iar dimineaţa îl aflăm, printr-o fericită întâmplare, cu vechi colegi de şcoală, la o halbă ş-un mezelic. Iar vechii prieteni îi transmit vestea cea groaznică: „S-a votat legea!”. Costică e înmărmurit: „Ce-ş copil?!”

Astăzi, la peste un veac de când Nenea Iancu expunea „dezideratele legitime” ale paşnicilor cetăţeni din Târgul de Munte, putem spune, cu mândrie, că există calea ferată spre capitala judeţului şi nu se mai face până acolo „două ceasuri şi jumătate cu căruţa”. Despre poduri ce să mai vorbim. Până şi cartierul Valea Gardului este legat de oraş printr-un solid pod de beton. Mamele din urbe, care ţin la educaţiunea fiilor lor tot atât de mult ca pe vremea lui Caragiale, îşi dau odraslele la unul dintre cele două licee locale, de unde vor merge în Capitală la Facultatea de Drept sau la Academia de Poliţie, pentru a pune capăt corupţiunii şi a intra cu fruntea sus în Cameră. Un singur sector a avut într-o vreme o decădere. Nu sunt nici două decenii de când cârciumile se numărau pe degete. Dar glorioasa revoluţie din decembrie a alungat tirania şi acum lucrurile au revenit aproape de statistica lui Nenea Iancu.

─ Cam câte cârciumi să fie în târgul nostru, monşer?

─ Ştiu eu?! ‘fo pa’zeci-cincizeci! Poate suta!

─ Ce’ş copil?!

Adrian MIHALCEA