Se afișează postările cu eticheta Romania. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Romania. Afișați toate postările

duminică, 4 septembrie 2011

Deputatul Mihai Cristian Apostolache şi prefectul Adrian Dobre, întâlnire la vârf în Turcia


La sfârşitul sãptãmânii 14 – 20 august, prefectul judeţului Prahova, Florin Adrian Dobre, şi deputatul Mihai Cristian Apostolache, ales în Colegiul nr. 5 – Valea Teleajenului (Prahova) au avut o întâlnire la nivel înalt la Istanbul, în Turcia.  Cei doi au dialogat cu negociatorul şef al Turciei pentru integrarea în Uniunea Europeană, Egemen Bagis şi cu subsecretarul pentru relaţia cu minorităţile din Turcia, Nejat Sali. Oficialii prahoveni le-au prezentat gazdelor câteva consideraţii despre procesul de integrare în UE al ţării noastre şi au răspuns întrebărilor punctuale ale acestora referitoare la procedurile pe care trebuie să le îndeplinească Turcia pentru a deveni stat membru.  De asemenea, discuţiile au vizat şi oportunităţi de afaceri ale companiilor din Turcia în România şi în judeţul Prahova. Această întâlnire este şi rodul protocolului de colaborare dintre Comuna Măneciu şi localitatea turcă Şarkoy, realizată cu ocazia primei ediţii a Festivalului Rododendronului, care a avut loc la Cheia, în urmă cu două luni, la iniţiativa domnului deputat Mihai Cristian Apostolache.

miercuri, 8 decembrie 2010

PROVINCIA E TOT ROMÂNIA

Este o replică pe care am auzit-o mai zilele trecute, când doi cetăţeni ai Văleniului aflat într-un festival de dispoziţie “al ţuicii” încercau să se convingă, unul pe celălalt, de un adevăr incontestabil: ,,că provincia e tot în România” şi că prin urmare, şi urbea lor face parte tot din această ţară, cu toate individualităţile sale. Concluzia venea din ideea conform căreia, micile bucurii sincere ale provincialului de odinioară s-au cam estompat şi că nu mai sunt români care să se bucure cu adevărat şi din toată inima, ,,când ai văzut ultima oară oameni bucurându-se?… nu d’ăia care stau la o ţuică şi care au prostii în cap sau care fac nunţi, botezuri pentru a-şi plăti datoriile multe… (vroiau să afirme moromeţian, că într-un oraş mare ai mai multe şanse să găseşti oameni care să ţi se potrivească, că platiudinea existenţei nu e aşa evidentă ). Nu mai ştiu, am continuat eu ideea mental de astă dată.Viaţa curge ireversibil, robotizat: fumăm credităm, înjurăm, facem cruce, socoteli, ne aruncăm în discuţii vesele, triste, inutile. “Da, Provincia e tot în România!” Interlocutorul meu m-a informat subtil bănuindu-mă de neînţelesul spuselor sale şi a continuat pe o tonalitate joasă că bucuriile “second hand” nu există, că provincialii au micile lor complexe de fiecare dată când e vorba de sinceritate, de aleşii locali seducători, sau de iubirea aproapelui. Am înţeles ce voia să transmită prietenul meu necunoscut: că insul ,,ăla,, care sapă grădina, nu mai are securitatea că la anul va face la fel fără să-l pândească un alt impozit, o lege revizuită, o revendicare, grindina, moartea. Omul acesta nedumerit, strârnit de lumea pestriţă şi zgomotoasă din jurul său nu mai are certitudinea că locuieşte în provincie şi că ea se chiar află în România. Absenţa la fericire se vedea aici ca un reproş la înnoire, la confortul cultural care i-a adus insecuritatea că există şi că cineva se mai gândeşte şi la simplitatea sa cotidiană. Bucuria provincialului rămâne suspendată, amânată întrucâtva, iar nedumerirea dacă aparţine sau nu unei provincii, şi că de ea se îngrijeşte cineva, nu află încă rezolvare.Problema nu stă în numele provinciei sau a capitalei, ci în oameni, în perspectivele cu consecinţe individuale şi nu doar colective, în înţelegerea superioară a lucrurilor, în drepturi, puteri şi virtuţi. Grătarele ne-ar putea salva, festinul ne-ar putea întreţine buna dispoziţie, serbarea câmpenească ne-ar apropia mai mult de oameni dar nu de umanitate. Asta o fi vrut să afirme trecătorul necunoscut, strângând în braţe o pâine ca pe o felie de fericire provizorie.
Camelia NEAGU

marți, 24 august 2010

Văleni – Berlin, via Buziaş

Într-unul din primele numere ale ziarului nostru, prin 2005, am luat un interviu profesorului Mihalcea Adrian de la Colegiul Naţional „Nicolae Iorga”. Ne-a povestit atunci despre preocupările sale în domeniul softului educaţional şi despre succesele împreună cu elevii pe care i-a pregătit, le-a obţinut la diferite concursuri şi conferinţe dedicate acestui domeniu de mare actualitate. Între timp Adrian Mihalcea şi-a realizat un vis ce părea foarte greu de îndeplinit: acela de a participa la Târgul de Soft Educaţional EDUCA Berlin, cea mai mare manifestare din lume din domeniu. „Este probabil cea mai mare dorinţă a unui realizator de soft dedicat învăţământului, : să participe la EDUCA!” ne spunea dânsul.

Neagu Camelia : De ce spre Berlin, trecând prin Buziaş?

Mihalcea Adrian:  În iunie 2006 am plecat la Buziaş unde avea să se desfăşoare finala celei de a patra ediţii a Cupei Siveco, cel mai important concurs de soft educaţional pentru învăţământul preuniversitar. Îmi pusesem mari speranţe pe o echipă combinată dintre liceul nostru şi I.L.Caragiale din Ploieşti. Dar în faza de finalizare a proiectelor elevii din Ploieşti au fost convocaţi la o pregătire a lotului naţional de informatică care urma să plece în Mexic. În aceste condiţii accentul a căzut pe pregătirea unei a doua echipe care conţinea numai elevi din Văleni. Până la data limită mai era puţin timp şi am apelat la profesorul Crivăţ Ştefan să se ocupe de partea teoretică de fizică, urmând ca eu să conduc munca de concepţie a scenariului simulării electronice. Elevii cooptaţi erau Matei Liviu Codruţ “samuraiul’, un adevărat căpitan de echipă (actualmente este student la româno-americană), Tomescu Gabriel şi Alexe Sebastian. A fost un efort enorm dar am reuşit să obţinem calificarea în finală. Profesorul Sandu Golcea, doctor în fizică, un împătimit al softului educaţional, în calitatea sa de Inspector General al Învăţământului la Timiş a ţinut foarte mult ca judeţul său să fie gazda finalei şi aşa staţiunea Buziaş s-a umplut vreme de trei zile de cei „virusaţi” de informatică.
N. C.: Şi Berlinul?
M. A. Nu speram să obţinem un premiu, mă gândeam doar să ne clasificăm în primii 10 (era totuşi o finală naţională, deci obiectivul nu trebuie privit ca foarte modest). Codruţ nu mai fusese până atunci prezentatorul principal al lucrării, acest lucru îl făcuse Alin Ilie, care între timp devenise student, iar la repetiţiile de dinainte de finală nu am fost prea mulţumit de el. Totuşi el trebuia să păstreze rolul de lider al echipei pentru că era singurul care mai participase la concursuri de un asemenea nivel şi ştia modul în care vor fi „interogaţi” de juriu. Când a venit rândul echipei noastre Codruţ a fost cu mult peste aşteptările mele şi am început să sperăm la un premiu mai mititel. Erau şi două premii mari, unul finanţat de Microsoft România şi unul de Siveco.
N. C.: Ai avut emoţii înainte de premiere?
M. A.: Nu am avut deloc emoţii. Prezentarea mersese foarte bine, deci un loc bun trebuia să luăm, însă în nici un caz nu mă gândeam la unul din cele două premii mari. Abia când a început să vorbească reprezentantul Microsoft, explicând criteriile după care conducerea firmei sale a stabilit acordarea premiului, am început să tremur şi să  şoptesc către Nea Fane Crivăţ: „Ce zice ăsta, se cam potriveşte cu ce-am făcut noi!”. Mi s-a părut ceva aproape ireal când Zoli Hertzog şi-a încheiat discursul de vreo 10 minute spunând „Se acordă premiul pentru cea mai reuşită îmbinare a tehnologiilor Microsoft proiectului Oscilaţii Mici realizat de echipa dinVălenii de Munte”. Obţinerea acestui premiu ne-a permis să facem parte din delegaţia României la cea de-a XII-a ediţie EDUCA Berlin.
N. C. Te-ai plimbat prin Berlin sau ai stat mai mult în hotel?
M. A. Păi, mai mult în hotel…la Intercontinental. Parterul Intercontinentalului din Berlin e conceput polivalent, specializat pe conferinţe de diferite tipuri. Prin tradiţie Târgul EDUCA se desfăşoară la Inter… Cei de la Microsoft ne-au impus un program destul de strict, trebuia să stăm în târg, abia după 6 seara ieşeam şi toţi cei din delegaţia României mergeam să luăm împreună masa de seară. Totuşi nu regret că nu prea am avut parte de plimbări prin Berlin, la târg aveai ce să vezi, puteai să schimbi idei cu oameni din întreaga lume, admira tehnologii şi viziuni noi, scenarii didactice inedite, moduri de a vedea educaţia în diferite colţuri ale lumii. Pliante şi CD-uri oferite gratuit la diferite standuri mi-au permis să-mi prelungesc “vizionările” şi după ce m-am întors acasă şi m-au impresionat mai ales materialele oferite de Australia.
N. C.: Câte ţări au participat?
M. A.: E greu de spus. Dacă este să ne luăm după sediile firmelor care erau trecute în catalogul manifestării au fost 73 de ţări. Dar, trebuie ţinut cont că multe firme erau multinaţionale şi faptul că are sediul la Londra nu spune aproape nimic despre cei care sunt la standul respectiv. Am dat acest exemplu pentru că firmele Microsoft erau grupate la un singur stand, iar în catalog găsim o adresă din Londra, însă la acest stand o vedeam cel mai des dând explicaţii pe o domnişoară vieneză, Dolores, şi care a propus ca „studenţii” noştri să facă şi ei o prezentare, iar Codruţ a fost din nou impecabil, dovedindu-şi  buna cunoaştere a limbii engleze.
MA. Dimineaţa mergeam pe jos vreo 25 de minute din strada Meinkenstrasse, unde era hotelul la care eram cazaţi, şi parcurgeam o bună parte din centrul Berlinului de Vest, pe celebrul bulevard Kurfürstendamm. Am reuşit să ajungem într-o pauza de prânz la clasicul Reichstag, iar in altă seară ne-am plimbat pe Unter den Linden, un fel de Champs Elisèe, al Berlinului, considerat cel mai frumos bulevard al capitalei germane, şi pe Alexanderplatz cu gândul la celebrul roman al lui Döblin.
N. C.: Ce planuri ai pentru viitor?
M. A.: În acest moment nu am o echipă cu forţa aceleia din care făceau parte Alin şi Codruţ. Trec şi printr-o criză în care încerc să-mi modific stilul de a concepe interfaţa, pentru a fi in acord cu noutăţile in domeniul designului. In acest moment formez copii de clasa a V-a si a VI-a, care sunt promiţători, nebunatici si creativi şi care poate vor duce din nou Văleniul la EDUCA.
N. C.: Mulţumesc pentru detaliile oferite şi sper să-ţi finalizezi intenţiile cu acei frumoşi nebunatici creativi ai micului oraş!
Interviu de Camelia NEAGU

FĂURITORI AI UNIRII PRINCIPATELOR

- MIHAIL  KOGĂLNICEANU -
Obiectiv major al Revoluţiei române de la 1848-1849,Unirea Principatelor a fost realizată în contextul politic extern favorabil reprezentat de Congresul de la Paris, din anul 1856, încheiat în urma Războiului Crimeii, prin dubla alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, în Moldova pe 5 ianuarie 1859,iar în Ţara Româneascăpe 24 ianuarie.
Dacă despre „domnul Unirii” istoriografia românească a realizat şi păstrat atâtea documente,nu trebuie nicidecum pusă în penumbră uriaşa personalitate a marelui om politic şi cărturar Mihail Kogălniceanu ,cu ajutorul căruia domnul Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti a realizat marile reforme politice,economice şi de unificare administrativ-teritorială.
„Literator distins,istoric fruntaş,mare orator şi încă şi mai mare om de stat, Mihail Kogălniceanu a fost una din acele naturi alese, ce greu încap câte două alăturea
într-un veac „ ,releva A. D. Xenopol în discursul de recepţie la Academia  Română, în 1895, subliniind  totodată că „în decursul întregii sale vieţii, Kogălniceanu a urmărit o singură idee: înălţarea neamului său”.
Mihail Kogălniceanu descindea dintr-o familie veche de boieri moldoveni, originară, se pare, de pe lângă râuşorul Kogâlnicului, din judeţul Cahul, fiind născut la Iaşi , pe 6 septembrie 1817. Tatăl său, vornicul Ilie  Kogălniceanu, nu făcea parte din marea boierime deşi avea moşia Râpele şi era proprietar şi în judeţul Dorohoi. Mama sa, Catinca, era fiica medelnicerului Stavilă, dintr-o familie românească din Basarabia. Copil fiind, Mihail primeşte primele învăţături în casa părintească, iar din 1827 a început  să studieze cu dascălul maramureşan  Gherman  Vida, continuându-şi apoi pregătirea la  Institutul francezului Cuenin, unde a învăţat limbile franceză, greacă şi germană. După instalarea lui Mihail Sturdza pe tronul Moldovei, în 1834, a fost trimis la studii în străinătate, mai întâi în Franţa, la Colegiul din Luneville, apoi laBerlin, din 1835. În 1845 pleacă din nou în Franţa, stabilind legături cu ceilalţi români veniţi acolo la studii: N, Bălcescu, Ion Ghica, fraţii Golescu, C. A. Rosetti, D. Bolintineanu. Este unul dintre revoluţionarii fruntaşi din Moldova anului 1848, redactând, între altele, documentul programatic „Dorinţele partidei naţionale din Moldova ”, la Cernăuţi,în august 1848. S-a remarcat prin arta sa oratorică şi tăria argumentelor; susţinând aspiraţia de unire, ca deputat în Adunarea  ad-hoc a Moldovei. Deşi figura pe lista candidaţilor pentru domnie, el şi-a declinat această onoare în favoarea colonelului Al. I. Cuza, iar după alegerea acestuia ca domn al Moldovei, pe 5 ianuarie 1859, cu mare însufleţire şi patriotism a rostit memorabilul său discurs, în care întrevedea o epocă nouă pentru patria română, contribuind din plin la realizarea marilor reforme care au pus bazele statului naţional român şi României moderne.
Mihai  ISTUDOR

CORNELIU VADIM TUDOR ŞI SUPERFETAŢIA PUBLICISTICĂ

Puţini sunt aceia care au avut, probabil, curiozitatea şi rãbdarea sã lectureze, cu nedisimulatã atenţie, o aşa zisã “operã” semnatã de Corneliu Vadim Tudor. Am fãcut-o eu alegând, pentru ilustrarea pragului de “înaltã performanţã intelectualã” a parlamentarului european, una dintre cãrţile mult îndrãgite de autor: “IDEALURI”.
Trebuie sã recunosc faptul cã munca a fost sisificã, dar efortul a meritat cãci numai astfel mi-am putut da seama ce se aflã dincolo de verva “spumos-intelectualistã” a unui politician abil al cãrui discurs vrãjeşte şi înşealã deopotrivã, e plin de perle şi putregaiuri totodatã. Am mai înţeles de ce are Corneliu Vadim Tudor o atât de visceralã urã împotriva unor intelectuali de frunte ai elitei culturale româneşti precum sunt Patapievici, Pleşu, Liiceanu…
Dar să trecem la substanţa propriu zisă a cărţii: “… Brâncoveanu a fost victima uneia din cele mai mari tragedii familiale din istoria lumii…” (pag. 8), “Personal, eu nu vãd în hrisovul (…) lui Vlad Ţepeş din anul 1459, actul de naştere al aşezãrii…” (pag. 127), “Forţa dacilor ajunsese atât de mare încât cel puţin în douã rânduri a existat pericolul ca ei sã-i ocupe pe romani…” (pag. 61) etc.
Desprinse din volumul “Idealuri” (C.Vadim Tudor), aceste citate exprimã caracterul ludic şi imatur al înzestrãrii autorului.
Publicistica semnatã de C.V.T., apreciatã, se pare, pentru originalitatea punctelor sale de vedere, introduce acea privire de sus, grãbitã şi autoritarã, care îi dã posibilitatea sã rateze sistematic la modul duios sau agresiv. Or, este îndeobşte cunoscut, libertatea (în spaţiul ficţiunii) celui ce scrie despre istorie nu poate fi totalã atunci când se porneşte de la DOCUMENT sau de la o personalitate a istoriei; ea este cu atât mai limitatã cu cât documentul, evenimentul sau personalitatea sunt mai importante, sacre pentru istoria naţionalã.
Astfel ficţiunea funcţioneazã în dauna adevãrului istoric deturnându-i sensurile. A vorbi despre “tragedie familialã” ar putea sã însemne, de pildã (fãrã sã fim ironici), a vorbi despre abandonul de familie, iar a neglija puterea şi autoritatea documentului sau a atribui dacilor tendinţe expansioniste sunt acţiuni calificabile în sfera delirului.
Nu poţi folosi istoria ca pretext pentru manifestarea calitãţilor (reale sau închipuite) scriitoriceşti…
Din exemplul urmãtor se detaşeazã alte douã idei fanteziste care încep sã fie de acum caracteristice distinsului publicist: “… viile, înmulţindu-se într-o vreme atât de mult şi ameninţãtor pentru sãnãtatea fizicã şi moralã a naţiei, încât Burebista, de comun acord cu marele preot Deceneu, care îşi avea sediul (sic!) într-o peşterã (…) le-a redus considerabil…” (pag. 62).
Avem, deci, naţiune în timpul lui Burebista, iar “înmulţirea viilor” prezintã un pericol pentru “sãnãtatea fizicã şi moralã” a naţiei…
Existã în textele lui C.V.T. o anumitã îndârjire a spunerii ceea ce îl conduce, inevitabil, la verbalism – fondul ideatic, cât şi punerea (corectã) în paginã a cuvântului fiind supuse alteritãţii conceptuale şi lingvistice: “…miraculoasa justiţie imanentã a istoriei…” (pag. 47), “Avem o istorie bogatã, plinã de grozãvii, dar şi de fapte iradiante…” (pag. 8), “Unii (ţãrani – n.n.) deveneau, ce-i drept, subiecte de studii etnografice, dar asta nu-i încãlzea cu nimic”. (pag. 134), “Din vechea biografie a Bãrãganului (…) a dispãrut (…) evadarea din istorie”. (pag. 136), “… tratatul de înţelepciune sãpat de Neagoe Basarab în imediata vecinãtate a caprelor de munte…” (pag. 76) etc. Iar din secţiunea a doua a cãrţii, aceste versuri “antologice” sunt edificatoare: “/…/ bagã plumbii în mişei cã/ prea fac strâmbãtate neicã/…/” şi “/…/ te-nţepeneşti în rouã/ ca o pildã frântã-n douã…/” (pag. 201-202).
În condiţiile în care autorul dilatã proporţiile unor lucruri nesemnificative (astfel iau naştere efectele de redundanţã ce împovãreazã majoritatea articolelor sale) şi afişeazã un entuziasm nemotivat, strident, artificial, precum şi o greu mascatã improprietate a termenilor, textul se autonomizeazã şi începe sã funcţioneze singur caligrafiind adevãrate calambururi: “…Sfântul Nicolae cel cu sãgeata auritã în vârf”. (pag. 141), “…Îngânduratul Hamangiei…” (pag. 67), “… imagine perfectã, holograficã aproape…” (pag. 54), “…actele de bãrbãţie superbã…” (pag. 163), “…complexul psihologiei…” (pag. 80), “…sã ne întoarcem înapoi…” (pag. 80) ş.a.m.d.
Abilitatea nedisimulatã cu care C.V.T. intersecteazã timpul istoriei cu acela al biografiei individuale are ca efect negativ accentuarea (în context) rolului determinant al elementului autobiografic: “Aceste rânduri sunt scrise de un tânãr pe care gazetãria l-a furat sportului (…). Am practicat aproape toate sporturile, posibile şi imposibile (sic!) atât ca bãiat sãrac cât şi ca sportiv deperformanţã, ca aruncãtor de suliţã”. (pag. 131). Discursul de mare falã despre sine nu se rezumã numai la acest citat (v. majoritatea textelor). Tânãrul pe care “gazetãria l-a furat sportului” se maiautodenumeşte: “tânãr creator”, “om de culturã şi artã” (pag. 77), “…tânãr poet crescut în umbra fãrã pereche a marelui Eminescu…” (pag. 40). Şi pentru cã tot l-am pomenit pe Eminescu (ca sã intrãm în firea cãrţii de faţã), acesta “…deopotrivã de gigantic ca poet şi ca autor de cosmogonii…” (pag. 126), “… a aşternut timpului una din celebrele sale scrisori pe malul heleşteului preschimbat acum în ştrand pentru angajaţii IFA…” (pag. 111).
O atenţie specialã meritã, cred eu, articolul “Poezia de care avem nevoie”, ilustrativ pentru pragurile de înaltã performanţã ale volumului. Nãvalnica (sau nãrãvaşa) scriere demascã aici (şi nu numai aici) acuitatea contradicţiei aflatã în raport de consecuţie cu vanitatea manifestã a spunerii totale şi, în consecinţã, termenii în care autorul pune problema “poeziei de care avem nevoie” alcãtuiesc un extraordinar amestec de sensuri: “ştiu o serie de poeţi – de altfel talentaţi – care îşi mai permit uneori sã se joace cu propriul lor har: pe lângã faptul cã îşi creeazã singuri (sic!) un prejudiciu, ei mai consumã şi hârtie tipograficã…”. Acesta ar fi (conform sugestiei oferite de text) polul poeziei de care NU avem nevoie.
Sã vedem ce se aflã la celãlalt pol: “La celãlalt pol, cel al bizareriilor cãutate cu lumânarea, al câlţilor mestecaţi dinadins (sic!), vom gãsi, dincolo de mimetism, o condamnabilã lipsã de pudoare civicã”.  Încurcând pistele , se înţelege cã aici Corneliu Vadim Tudor a terminat prin a se rãtãci…
Publicistica, se ştie, respinge superfetaţia îndoielnicã, stilul amfiguric, esopic, esoteric şi promoveazã, fiind ostilã verbalismului, concizia stilisticã şi acribia istoricã.

Gh. BURDUJAN

miercuri, 28 iulie 2010

COLEGIUL NAŢIONAL“N.IORGA” – UN PAS CĂTRE EUROPA

COLEGIUL NAŢIONAL“N.IORGA” – UN PAS CĂTRE EUROPA
PARTENERIAT FRANCOFON
A şaptea ediţie a parteneriatului cultural lingvistic dintre Colegiul Naţional “N.Iorga” din Vălenii de Munte şi Liceul Notre Dame de Bonnes Nouvelles din Beaupreau s-a desfăşurat în luna octombrie, atât în localitatea de lângă Nantes cât şi în oraşul nostru. Acest schimb şcolar de elevi şi profesori permite strângerea legăturii între cele două culturi europene, cu câteva luni înainte de intrarea României în Uniunea Europeană. Presa franceză a titrat elogios aceste acţiuni desfăşurate sub egida programului european Comenius:”La liceul Notre Dame de Bonnes Nouvelles, români francofili proeuropeni şi mândri de patria lor”şi“Primire calduroasă în familiile franceze a liceenilor români” sunt doar cateva din titlurile desprinse din prestigioasele ziare Ouest France şi Le Courier de l’ouest. Am selectat câteva opinii din publicaţiile menţionate:“14 tineri români sunt oaspeţi la Beaupreau rămânând în Franţa până la 14 octombrie cu profesorii Petre Vulpe, directorul colegiului, şi Vasile Dinu Toma, iniţiatorul român al acestui parteneriat … La reîntoarcerea în România vor fi însoţiţi de 14 liceeni şi de profesorii Christophe Doussin şi Agnes Gabard. În timpul şederii lor cu scopul esenţial lingvistic, românii vor vizita Mont Saint Michel şi Saint – Malo şi împrejurimile din Angers. În restul timpului ei vor urma cursuri de franceză predate de profesori de literatură. La Beaupreau tinerii liceeni români sunt primiţi de familiile elevilor francezi care vor veni în România. Printre românii primiţi se numără Daniela Bacheş care a obţinut marele premiu al oraşului Strasbourg pentru o lucrare în franceză despre Uniunea Europeană, cu câteva luni înainte de intrarea ţării sale în Uniunea Europeană (4 octombrie 2006 – Courier de l’Ouest).
În pagina Consiliului Municipal Beaupreau Mauges din acelaşi ziar se consemnează:Iniţiativa s-a făcut în parteneriat cu Asociaţia Solidaritatea cu România, Centrul Mauges – Posesti. Presedinta acestei asociaţii, doamna Anne Marie Prinet, a menţionat în cadrul ceremoniei oficiale de primire: “Totul a început datorită profesorului de franceză Vasile Dinu Toma care a intrat în contact cu asociaţia începând din 1990 atunci când a fost la Posesti…Operaţia a început printr-un schimb de scrisori, apoi a urmat, dezvoltându-se, un schimb între licee. Directorul român a arătat o reală disponibilitate de a înscrie acest proces de schimburi şcolare în cadrul recunoştinţei naţiunii, poporului şi istoriei sale. “Aceste schimburi sunt făcute ca să ne înveţe şi să ne apropie” – a subliniat el. Un frumos discurs care ilustrează voinţa politică a României de a se întoarce către Europa şi de a merge înainte consolidând încrederea în calitatea de cetăţean român.” Bernard Barranger, directorul liceului francez, a accentuat îmbogăţirea culturală reciprocă în cadrul acestui schimb: « Trebuie să învingem teama legată de necunoaşterea altor culturi. Apropierea nu înseamnă pierderea identităţilor noastre. Trebuie să perseverăm ». Jacques Gachet, profesorul care s-a ocupat în toţi aceşti ani de schimbul cultural între licee, a transmis această pasiune succesorului său, profesorului de istorie – geografie Christophe Doussin.(Ouest France, joi 12 octombrie 2006). Liceeni români au fost în Franţa ca să descopere viaţa socială locală să compare viaţa şcolară cu a francezilor şi să-şi manifeste creativ pasiunea pentru cultura franceză precum şi să se perfecţioneze lingvistic. La Vălenii de Munte tinerii francezi sunt găzduiţi de către corespondenţii care au vizitat Franţa şi au prilejul să cunoască aspecte esenţiale din viaţa tinerilor români. Vor vizita obiective istorice şi turistice de pe Valea Teleajenului şi de pe Valea Prahovei, vor avea prilejul să cunoască marile oraşe precum Ploieşti, Braşov, Bucureşti. Mult mai important este faptul că se creează legături puternice de prietenie sub deviza acestui proiect – UNITI IN DIVERSITATE. Protocolul de acord asupra obiectivelor pedagogice în schimburile dintre Colegiul Naţional “Nicolae Iorga” şi liceul francez NBDN, recunoscute de rectoratul Academiei din Nantes, acord semnat de directorii Petre Vulpe şi Bernard Barranger precum şi de profesorii Vasile Dinu Toma şi Jacques Gachet, prevede punctual diversificarea şi întărirea raporturilor de cooperare educativă între cele două instituţii liceale.
De menţionat că, printr-o coincidenţă fericită, la primirea festivă a delegaţiei franceze din Beaupreau, a participat şi domnul Andre Petit, fost primar al oraşuluiEaubonne, membru al Parlamentului Francez, venit la Vălenii de Munte cu o substanţială donaţie de cărţi destinateBibliotecii M.R.Paraschivescu, unde s-a inaugurat deja o secţie de carte franceză prin amabilitatea localităţii cu care suntem înfrăţiţi.
Aceste parteneriate culturale şi lingvistice la nivel şcolar contribuie la cunoaşterea reciprocă iar elevilor români le permite cunoaşterea directă a valorilor democraţiei pentru asumarea responsabilă a calităţii de cetăţean european. Unul dintre liceenii noştri a declarat ziarului francez: ”Nous voyons notre avenir en Roumanie”.Afirmaţia i-a făcut pe francezi să remarce faptul că tinerii noştri francofili au şi puternice sentimente patriotice. Indiscutabil , acesta este sensul integrării care nu exclude, ci accentuează, sentimentul naţional pe măsură ce devenim tot mai mult europeni.
Valentin Emil MUŞAT

Enhanced by Zemanta

"TELEAJENUL" PE SCENĂ

Nu ştiu câtă lume a aflat despre existenţa în urbea noastră a celui mai vechi grup vocal-instrumental folcloric bărbătesc din ţară.
Acesta fiinţează de peste douăzeci de ani, cu nenumărate prezenţe la diferite festivaluri şi concursuri de unde s-a întors de fiecare dată cu diplome şi trofee. Cel mai important fiind locul I pe ţără obţinut la festivalul de la Buzău din anul 1987. Importantele schimbări care au avut loc în România dupa anul 1989 au afectat în bună măsură şi activitatea culturală din oraşul nostru şi implicit a grupului vocal-instrumental folcloric „Teleajenul”. O mare parte dintre membrii fondatori ai acestui grup nu mai activează din diferite motive. Chiar dirijorul, cel care a fost iniţiatorul şi sufletul acestui grup, profesorul Corneliu Irimia, actualmente directorul Filarmonicii din Ploieşti, rar işi mai poate permite câteva clipe libere pentru a veni la Vălenii de Munte să sprijine activitatea grupului folcloric bărbătesc. Cu toate acestea „vechea gardă” din care putem aminti pe Ion Bassi, Mihai Ispas, Marinel Coman, George Stoica, Gheorghe Sultana, Constantin Pasca alături de mai tinerii Daniel Duca, Liviu Cruceru caută dezinteresat să ţină ştacheta la înălţime şi să fie mereu pe gustul publicului spectator.
Prin munca plină de entuziasm şi inţiativă a doamnei directoare a Casei de Cultură din Vălenii de Munte, Iulia Mărgăritescu şi sprijinul nemijlocit al domnului primar Stelian Manolescu, grupul folcloric bărbătesc desfăşoară o laborioasă activitate culturală fiind invitat la numeroase festivaluri care au loc în judeţ sau chiar în străinatate. La sfârşitul lunii august a acestui an grupul folcloric „Teleajenul” împreună cu un grup de dansatori ai Casei de Cultură din Vălenii de Munte au fost invitaţi la sărbătoarea zilei oraşului Cimişlia din Republica Moldova. Activitatea culturală în Oraşul Cimişlia este la ea acasă. „Liderul” formaţiei de dansuri a Casei de Cultură din oraş este chiar primarul. Ce poate fi mai minunat, decât să vezi un oraş întreg, de la copii de gradiniţă la moşnegi cu plete albe, cântând şi dansând o noapte întreagă în centrul civic, pe ritmuri săltăreţe de hore si sârbe româneşti, pe ritmuri bănăţene, maramureşene sau bihorene.
CONSTANTIN PAŞCA
(membru al grupului „Teleajenul”)

Enhanced by Zemanta

HOŢIA ŞI EVAZIUNEA FISCALĂ SUB PERDEAUA „SECRETULUI FISCAL”


(Victor Ciutacu – varianta masculină a unei capre râioase)
Ofuscatul şi veşnicul nespălat pe dinţi, Victor Ciutacu, (braţ la braţ cu Mirciulică Badea – tovarăşi şi concurenţi întru cuvintele „de porc”, pe care nici hârtia virtuală nu le mai suportă), cel care, la nervi, îşi aruncă balele împuţite, precum sconcsul, peste interlocutorii nefericiţi care-i stau în preajmă, este revoltat la culme de faptul că ni se fac cunoscute nouă, telespectatorilor şi cititorilor anonimi de ziare, găurile imense, la care şi domnia sa a contribuit cu neruşinarea-i specifică, făcute de acelaşi „neprins încă”, SOV, în bugetul de stat al României.
El se revoltă pe Elena Udrea! De ce? Pentru că Elena Udrea a avut, în accepţiunea sa, „nesăbuita iniţiativă” de a spune public care sunt datoriile de la Realitatea TV. Face spume că „a fost dat în gât” cu banii frumuşei pe care i-a luat de la SOV.
Aceste scursuri ale societăţii româneşti, care se vor formatori de opinie, „deontologii” lui peşte prăjit, vor ca mişmaşurile lor să fie protejate de „secretul fiscal”, vor ca găinăriile lor să nu fie cunoscute de numărul mare de oameni pe care îi manipulează seară de seară într-un mod atât de vădit tendenţios. Unul înjură, altul scuipă, doi imbecili cu pretenţii de jurnalişti verticali. Să ne reamintim că Bogdan Chireac şi Sorin Roşca Stănescu, a căror convorbire telefonică a fost dată în vileag de şeful ANI, erau preocupaţi că cineva a îndrăznit să dea publicităţii acţiunile lor mafiote şi nu aveau nici cea mai mică tresărire cu privire la miezul convorbirii în sine, acela de a obţine informaţii confidenţiale în scop de şantaj.
Victor Ciutacu îşi permite să o facă „toantă” şi „ţăţoaică parvenită”pe Elena Udrea, pentru PRESUPUSA ei posesie asupra unor documente doveditoare ale controlului financiar efectuat la Realitatea TV, pe care le-ar da presei spre publicare. În realitate, însă, el este şi se comportă ca un porc ordinar pentru că în acele documente este vorba ŞI de el însuşi, pe lângă atâţia alţii pretinşi „deontologi” ai presei româneşti. Va trebui să învăţaţi (mai aveţi timp, har Domnului!) că banii furaţi de voi nu sunt„chestii destinate intimităţii de budoar » (aşa cum « cu distincţie » te exprimi tu, ciutacule !).
În ceea ce mă priveşte pe mine, ca cetăţean simplu, puţin îmi pasă de secretul bancar sau de secretul fiscal. Pe mine, pe milioane de români, mă/ne interesează cine sunt aceia care ne-au furat atâţia ani (şi încă ne mai fură), de-am ajuns în pragul falimentului ca ţară şi în pragul disperării ca individ/zi.
Ciutacule şi Mirciulică, mai înainte de a scuipa cu venin în alţii, priviţi-vă în oglindă să vedeţi cât de hâdă vă este faţa!
Gh. BURDUJAN

Enhanced by Zemanta

marți, 20 iulie 2010

LUMEA CA O CARTE ÎNCHISĂ


Vălenii de Munte, loc magic prin care au trecut, de-a lungul vremii, oameni de artă sau de litere, Nicolae Iorga, Nicolae Tonitza, Miron Radu Paraschivescu (şi lista rămâne deschisă), atraşi în mod iremediabil de aerul patriarhal şi de peisajul edenic al acestui târg de provincie.

De ani buni, savantul Nicolae Iorga a aprins aici o scânteie care continuă să ardă, prin efortul susţinut al unor oameni de mare nobleţe sufletească: Universitatea Populară de Vară care poartă numele marelui învăţat. Există chiar un orgoliu al vălenarilor, care îşi revendică astfel un blazon nemaiîntâlnit în spaţiul românesc, ţuica de Văleni, licoare magică ce îngemănează lumina soarelui şi misterul pământului într-un elixir unic de viaţă lungă. Sunt argumente solide în favoarea acestui orăşel, fost capitală de judeţ în vremuri de mult apuse. Şi totuşi… Ceva lipseşte: un oraş cu un trecut şi cu un prezent atât de pline de evenimente culturale nu are un spaţiu în care să poţi intra pentru a cumpăra o carte, pentru a vedea ultimele apariţii editoriale sau doar pentru a simţi că distanţa de Capitală nu există decât la nivel geografic, nu şi cultural.

Mărturisesc, fără falsă modestie, că aparţin acestui oraş din totdeauna. Cele mai frumoase clipe ale copilăriei mele sunt marcate de mirosul de motorină al scândurilor ce podeau vechea librărie a oraşului, cu rafturi pline de comori care aşteptau ca fantezia mea de copil să le exploreze. Printr-o întâmplare norocoasă, am învăţat să citesc foarte devreme, când alţii se mai jucau încă. Librăria era locul unde prăjiturile nemâncate şi bomboanele la care renunţam, nu fără o strângere de inimă, se transformau, în mod magic, în cărţi, chei ce deschideau uşi spre o lume în care orice era posibil. Probabil că memoria afectivă îmi joacă feste, dar aveam senzaţia unui labirint din care numai doamna librăreasă (pentru mine, o meserie echivalentă cu un titlu nobiliar) mai ştia cum se scapă. Acum, această magie nu mai funcţionează, nu pentru că am crescut, ci pentru că cineva nu mai iubeşte cartea, o socoteşte, o afacere, probabil nerentabilă, neconformă cu ritmul alert al lumii moderne. A cumpăra o carte devine astfel o aventură, o călătorie iniţiatică spre oraşe mai mari, în care librăria, rentabilă sau nu, supravieţuieşte eroic, ducând cu sine parfumul vremurilor de altă dată.

În acest fel, Vălenii de Munte, vechi centru de cultură, se pregăteşte să devină un spaţiu securizat împotriva culturii, care va trăi din amintirea unui eroic timp revolut, o cetate închisă în care nici un copil nu va mai visa la cartea din raft, renunţând împăcat la o bomboană în schimbul unei aventuri fără seamăn în lumea literelor.

Petruţa STAN

Enhanced by Zemanta

ISTORIA LA EA ACASĂ


De aproape cinci ani, istorici consacraţi, de prima mânã, îşi dau bineţe la Vãlenii de Munte pentru a dezbate o problematicã majorã a istoriografiei româneşti si de pretutindeni.
În august 2000, din iniţiativa doctorului stomatolog licenţiat şi în istorie Constantin Gãucan, preşedintele Fundaţiei « Nicolae Iorga », a luat fiinţã Clubul istoricilor cu baza de activitate în oraşul lui N. Iorga. În argumentaţia sa, C-tin Gãucan avea în vedere scoaterea dezbaterilor de sub comanda politicã, a ingerinţelor politice de odinioarã. Se fãcea apel la o expunere sincerã cu interpretãri obiective ale faptelor istorice. Toate acestea sub protectoarea umbrelã lãsatã posteritãţii de marele savant.
La Vãleni, de douã-trei ori pe an, în Bucureşti, Constanţa, elita istoricilor (acum 20 de membri activi) şi-au îndreptat atenţia pe o istorie documentativã, fãrã a omite istoria recentã prin evaluarea unor mãrturii ale celor implicaţi în viaţa politicã postbelicã.
Anul acesta, la 11 iunie, academicieni, profesori universitari, cercetãtori, diplomaţi şi-au dedicat expunerile pe tema « Românii în al doilea rãzboi mondial - Mãştile istoriografiei ».
În faţa unei asistenţe avizate academician Dan Berindei, profesor universitar Gh. Buzatu, Ioan Scurtu, Constantin Buşe, Constantin Hligor, Mircea Dogaru, Dumitru Mazilu, scriitorul-istoric Alex Mihai Stoenescu (stabilit recent în oraşul nostru), moderaţi de Vartan Arachelian au punctat momentele premergãtoare intrãrii României în rãzboi de partea Germaniei. Reconstituirea evenimentelor pe baza arhivelor cercetate cu predilecţie de istoricul Gh.Buzatu la Mo
scova, Londra, Paris, a evidenţiat politica conciliatoare a ţãrilor garante (Anglia si Franţa), politica duplicitarã a Angliei în spaţiul rãsãritean a zonei Balcanilor. Nu întâmplãtor parte a arhivei britanice va fi datã spre cunoaştere tocmai în anul 2039. România a început sã fie vândutã încã de la 13 aprilie 1939 când autoritãţile de la Bucureşti au fost gratulate cu celebrele garanţii militare franco-britanice. Garanţii care n-au funcţionat niciodatã şi care ne-au adus mai mult ponoase decât foloase. Aceste garanţii au fost anulate dupã începerea rãzboiului.
Rând pe rând istoricii au reamintit de acea detaşare a cercetãtorului faţã de documentele aflate în depozitele arhivistice, a fost evidentiatã plãsmuirea unora din ele sau intervenţia voitã în întocmirea lor. De aici nevoia
ca istoria recentã sã apeleze la studii, mãrturii ale celor implicaţi. Scriitorul Alex Mihai Stoenescu, autorul unor lucrãri de excepţie despre evenimentele din Decembrie 1989, a exemplificat cum unele rapoarte, informãri intrate deja în arhivã conþin erori voite, care peste ani, dacã n-ar fi astãzi divulgate ar fi luate ca veridice.
A fost lansatã şi pãrerea cã de fapt România a fost de douã ori împarţitã: prin pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 şi prin înţelegerea de la 10 octombrie 1944 dintre Churchill si Stalin privitoare la sfera de influenţã sovieticã de 90 %.
Ion BOCIOACĂ

Enhanced by Zemanta