Este o replică pe care am auzit-o mai zilele trecute, când doi cetăţeni ai Văleniului aflat într-un festival de dispoziţie “al ţuicii” încercau să se convingă, unul pe celălalt, de un adevăr incontestabil: ,,că provincia e tot în România” şi că prin urmare, şi urbea lor face parte tot din această ţară, cu toate individualităţile sale. Concluzia venea din ideea conform căreia, micile bucurii sincere ale provincialului de odinioară s-au cam estompat şi că nu mai sunt români care să se bucure cu adevărat şi din toată inima, ,,când ai văzut ultima oară oameni bucurându-se?… nu d’ăia care stau la o ţuică şi care au prostii în cap sau care fac nunţi, botezuri pentru a-şi plăti datoriile multe… (vroiau să afirme moromeţian, că într-un oraş mare ai mai multe şanse să găseşti oameni care să ţi se potrivească, că platiudinea existenţei nu e aşa evidentă ). Nu mai ştiu, am continuat eu ideea mental de astă dată.Viaţa curge ireversibil, robotizat: fumăm credităm, înjurăm, facem cruce, socoteli, ne aruncăm în discuţii vesele, triste, inutile. “Da, Provincia e tot în România!” Interlocutorul meu m-a informat subtil bănuindu-mă de neînţelesul spuselor sale şi a continuat pe o tonalitate joasă că bucuriile “second hand” nu există, că provincialii au micile lor complexe de fiecare dată când e vorba de sinceritate, de aleşii locali seducători, sau de iubirea aproapelui. Am înţeles ce voia să transmită prietenul meu necunoscut: că insul ,,ăla,, care sapă grădina, nu mai are securitatea că la anul va face la fel fără să-l pândească un alt impozit, o lege revizuită, o revendicare, grindina, moartea. Omul acesta nedumerit, strârnit de lumea pestriţă şi zgomotoasă din jurul său nu mai are certitudinea că locuieşte în provincie şi că ea se chiar află în România. Absenţa la fericire se vedea aici ca un reproş la înnoire, la confortul cultural care i-a adus insecuritatea că există şi că cineva se mai gândeşte şi la simplitatea sa cotidiană. Bucuria provincialului rămâne suspendată, amânată întrucâtva, iar nedumerirea dacă aparţine sau nu unei provincii, şi că de ea se îngrijeşte cineva, nu află încă rezolvare.Problema nu stă în numele provinciei sau a capitalei, ci în oameni, în perspectivele cu consecinţe individuale şi nu doar colective, în înţelegerea superioară a lucrurilor, în drepturi, puteri şi virtuţi. Grătarele ne-ar putea salva, festinul ne-ar putea întreţine buna dispoziţie, serbarea câmpenească ne-ar apropia mai mult de oameni dar nu de umanitate. Asta o fi vrut să afirme trecătorul necunoscut, strângând în braţe o pâine ca pe o felie de fericire provizorie.Camelia NEAGU
