INVITAŢIE LA TÂRGUL DE DRAGOBETE

Marţi, 26 februarie 2013, la Muzeul de Artă Religioasă din Vălenii de Munte s-a deschis “Târgul de Dragobetele – Primăvara cu dragoste”, prima ediţie de acest profil. Organizatorul acţiunii este doamna muzeograf Daniela Moraru, având ca participanţi doi artişti plastici rafinaţi: Smaranda Ionescu Siseşti şi Dan Miliţiu.
Aici sunt expuse, în perioada 26-28 februarie, mărţişoare, obiecte decorative şi populare, iar invitaţii îşi pot delecta privirea cu aceste miniaturi “hansmann”, realizate cu mult suflet, ştiinţă şi talent de către participanţi.
Acţiunea se doreşte a fi continuată de altele asemănătoare, prilejuite de evenimente similare: Paştele, Sânzienele… care să atragă atenţia publicului vizitator asupra frumosului de lângă noi.gheorghe burdujan – ziarul valenii – targul de dragobete – valenii de munte 2
Doamna muzeograf, Daniela Moraru, ne-a amintit că evenimentul este o prelungire a proiectului “Vacanţă la muzeu”, că este iniţiativa muzeelor etnografice din ţară şi că speră în colaborarea şi implicarea tuturor celor interesaţi de artă şi rafinament miniatural.
Dorim succes acestui târg şi la mai multe ediţii!

Camelia NEAGU

ZIUA MONDIALĂ A PROFESORULUI

La iniţiativa UNESCO, Ziua Internaţională a Profesorilor se sărbătoreşte, începând cu anul 1994, pe data de 5 octombrie arătând că profesorii vor continua să susţină generaţiile viitoare.

Cu ocazia Zilei Internaţionale a Profesorilor, 5 octombrie 2012, UNICEF România le mulţumeşte tuturor profesorilor pentru dedicarea lor şi îşi reînnoieşte angajamentul de a-i sprijini prin iniţiative globale, regionale şi locale. ,,Chiar dacă provocările cu care se confruntă profesorii din România sunt mari – repetate reforme ale sistemului de învăţământ, impactul crizei economice, valorizarea educaţiei în societatea actuală -, ei continuă să le ofere copiilor cunoştinţele necesare pentru a se descurca într-o lume în permanentă schimbare,,

În preajma Zilei Internaţionale a Profesorilor, Secretarul General al Naţiunilor Unite BAN Ki-moon a lansat Educaţia pe primul loc, o iniţiativă menită să transforme educaţia într-o prioritate globală şi să susţină atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (Millennium Development Goal) în ceea ce priveşte educaţia. În următorii cinci ani, iniţiativa Educaţia pe primul loc se va concentra pe trei priorităţi: fiecare copil să meargă la şcoală, îmbunătăţirea calităţii procesului de învăţare şi încurajarea cetăţeniei globale. Prin intermediul campaniei pentru participare şcolară „Hai la Şcoală”, UNICEF România luptă ca fiecare copil să meargă la şcoală prin prevenirea absenteismului şi abandonului şcolar, precum şi pentru îmbunătăţirea calităţii procesului de învăţare asigurând formarea directorilor de şcoală pentru promovarea educației interculturale și incluzive, iar profesorilor cursuri de formare pentru îmbunătăţirea abilităţilor de adaptare a metodelor de predare la nevoile tuturor copiilor.

Şi în judeţul Prahova Ziua mondială a profesorului este marcată pe 5 octombrie2012, în toate unităţile şcolare prahovene. Ministerul Educaţiei a transmis o adresă Inspectoratului Şcolar Judeţean prin care a solicitat ca unităţile de învăţămănt preuniversitar să desfăşoare activităţi specifice, extracurriculare şi extraşcolare dedicate acestui eveniment. Cu această ocazie au fost organizate diferite activităţi care să marcheze acest moment şi să sublinieze experienţa de  profesionalism şi originalitate a cadrului didactic.  Încă odată s-a făcut apel la definiţia de profesor bun, responsabil, cu vocaţie, talent  şi demnitate. Ziua s-a   sărbătorită local, în şcoli, prin mici festivităţi. Trecând cu vederea lista infinită a problemelor din educaţie, e o zi festivă! Să ne amintim, deci, de anii devenirii noastre, de dascălii care ne-au marcat existenţa si ne-au format ca oameni.

Prof. Camelia NEAGU

MUZEUL NATURA VĂII TELEAJENULUI

Strada Berevoieşti la numarul 14, aici funcţionase cinematograful din Vălenii de Munte, Universitatea Populară întemeiată de Nicolae Iorga, redacţia şi tipografia “Neamului românesc”.

Muzeul are 2 camere: una de suveniruri, iar în cealaltă, expoziţia adăposteşte mistreti, urşi, veveriţe, lupi, vulpi, acvile, sitari din fauna Văii Teleajenului. Noutatea este că aici sunt difuzoare care redau sunetele scoase de aceste vieţuitoare. Există şi o cascadă cu efectele sonore autentice din realitatea naturii de pe Teleajen.

Peisajul evidenţiează decorul natural din zona Prahovei, fauna, flora, relieful, o imagine fidelă a lumii naturii de pe Teleajen.

Tot aici sunt prezentate şi obiecte specifice privind cultura pomilor fructiferi şi panouri ilustrative cu informaţii de specialitate.

“Expoziţie permanentă ce reprezintă doar nucleul unui autentic muzeu complex al Văii Teleajenului, una dintre cele mai frumoase zone din ţară cu tot ceea ce înseamnă coordonatele ei majore -relieful, clima, flora, fauna, bogăţiile solului şi subsolului, hidrografia, aşezările omeneşti, istoria, civilizaţia, cultura, populaţia, economia şi turismul”. (Pliant expo)

Prof. Camelia NEAGU

Generozitatea – semnul iubirii

Un incendiu puternic s-a produs pe 13 decembrie 2011 la aşezământul din Valea Plopului, unde preotul Nicolae Tănase adăposteşte şi hrăneşte peste 400 de orfani şi săraci. Focul a cuprins mai multe construcţii, printre care o sală de mese, depozitul cu 30.000 de cărţi, magazia de alimente, un birou şi mai multe anexe.

Asociaţia Pro Vita înfiinţată de preotul Nicolae Tănase, ocroteşte peste 200 de asistaţi, copii orfani sau proveniţi din familii cu probleme sociale, prunci abandonaţi, femei gravide şi mame care se află în situaţii dificile.

Sensibilizaţi de această nenorocire, elevii ,,Grupului Şcolar Agromontan ,,R. Constantinescu” Vălenii de Munte şi cadrele didactice au iniţiat şi organizat timp de o săptămână o acţiune umanitară cu strângere de produse de strictă necesitate pentru cei aflaţi în nevoie, alimente de strictă necesitate (paste făinoase, zahăr, ulei, făină, mălai, griş, oţet, ,arpacaş, produse de panificaţie, conserve, altele…) Acţiunea s-a încheiat pe 21 decembrie, timp în care voluntarii au achiziţionat alimente de primă urgenţă. Câţiva elevi însoţiţi de profesorii Camelia Neagu şi Daniela Duţă s-au deplasat pe 22 decembrie 2011 la asociaţia creştină Pro Vita de la Valea Screzii cu o maşină pusă la dispoziţie prin amabilitatea domnului Găluşcă Gelu. A fost o călătorie într-un decembrie alb şi umed, ca un zbor pe nori vaporoşi. O poveste rece, cu suflete calde printre copaci de cleştar. La Valea Screzii am găsit oameni din toate regiunile ţării sosiţi cu obiecte de primă necesitate pentru cei care au adăpost aici, la Părintele Tănase. Impresionantă această solidaritate la care se stătea la coadă!!! Am văzut acolo că generozitatea nu constă în a da mult, ci a da atunci când trebuie.

Noroiul frământat şi zgomotul utilajelor care înlăturau ce a rămas după incendiu păreau că nu deranjează pe nimeni. Stăteam să ne vină rândul să debarasăm alimentele şi priveam atmosfera cu o curizitate afectivă. Părea un decor rupt din cele mai pitoreşti şi rustice tablouri grigoresciene: două tuciuri mari fierbeau pe pirostrii mâncarea copiilor din aşezământ, elevii se întorceau de la şcoală prin mâlul care inundase uliţa, câteva utilaje nivelau locul, bărbaţii munceau tăcuţi, femeile pregăteau hrana micuţilor, un preot dădea binecuvântare sub cerul liber, reporteri alergau să ia interviu unor oameni care se mişcau prea rapid pentru microfoanele lor, prin clisa chinuită.

La radioul maşinii, Holograf ne ţine companie ,,Poti să-mi iei tot ce-am mai scump pe lume/ …Dar să nu-mi iei niciodată dragostea/…” . De la distanţă părea o serbare câmpenească în plină iarnă. Doamna Tatiana Samoilă responsabila aşezămăntului ne-a mulţumit pentru iniţiativă şi presată de situaţie ne-a lăsat să ne descurcăm. Am înţeles că acum şi aici, oamenii au timp numai pentru muncă şi rugăciune, celelate fiind de prisos.

Am stat cuminţi la rând, am lăsat darurile şi ne-am întors mai fericiţi, cu soarele prietenos ţâşnind prin valul de ceaţă dispersat pe nesimţite. Sufletul curat al copiilor generoşi şi ai celor care au contribuit la această acţiune umanitară a făcut ca întoarcerea să fie senină şi calmă, cea mai frumoasă lecţie de dirigenţie, sub semnul iubirii şi înţelepciunii.

Felicitări celor care s-au implicat!

Camelia NEAGU

VINE CRĂCIUNUL

Şi iar vine Moş Crăciun fără emoţia lui scandinavă şi sania trasă de reni. Nu ţine cont de viaţa bântuită de criză şi de moravuri lumeşti ci de candoarea copiilor care aşteaptă miracolul. Vremurile sunt tulburi şi el ştia asta, dincolo de luminile mult prea generoase cu care administraţiile au împopoţonat oraşele, chiar din primele zile ale lui decembrie. Se apropie bilanţul unui an şi de multe ori românii îşi declară nemulţumirea şi neîncrederea în politicieni şi în instituţiile statului.

Îi îngrijorează nesocotinţa cu care sunt aruncaţi bani publici pe stelele ce luminează sfidător străzile neasfaltate, “tăierile” de salarii, indemnizaţiile, impozitările de pensii, ordonanţele… Îşi fac griji până şi pentru elctoratul infantil, adunat în jurul bradului şi sedus mult prea uşor de Moşul cu acadele şi haină roşie.

Şi încrederea celor mari poate fi cumpărată ieftin cu o pungă de zahăr, mălai sau cu promisiuni. Moşul vine prea des şi mereu de la o vreme încoace şi lasă, crenguţe de brad, rate la banci, fetiţe cu chibrituri, jocuri de culise, anaforă feliată, iubire la promoţie. Este suspicios de darnic şi ademeneşte pe rând pe cel mic şi pe cel mare.

,,Să fim mai buni, mai drepţi, mai iubitori”  Scrie pe toate gardurile, pe toate afişele, pe bannere, prin autobuze ,,Vine Crăciunul!” -aşa am auzit în biserică, la TV, pe stradă, prin magazine. ,,Să fim fericiţi, să mergem să profităm de super-ofertele de sărbători” Şi el cum să fie?

Dacă am crede în minuni, am putea spera ca de această dată să fie altfel: de cuvânt, cu ţinere de minte, fără droguri uşoare. Un pic de normalitate, respect şi decenţă ar putea aduce măcar din când în când, în traista aia mare, inutilă şi mincinoasă. Am prefera o punguţă cu doi bani care să fie ai noştri. Cât despre lapte şi miere…

,,Vine Crăciunul”  aşa am auzit pe la TV, pe stradă, prin magazine… Şi o să treacă, fiindcă aşa sunt toate trecătoare.

“Deschide uşa creştine…”

Camelia NEAGU

CENTENAR MIRON RADU PARASCHIVESCU (1911-2011)

Unul dintre cele mai importante evenimente culturale naţionale şi locale din această toamnă s-a desfăşurat la Vălenii de Munte pe data de 2 octombrie 2011.

Acţiunea a fost prilejuită de centenarul poetului Miron Radu Paraschivescu (2 octombrie 1911, Zimnicea, 17 februarie 1971) şi s-a derulat sub egida Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, Primăria Oraşului Vălenii de Munte, Centrul de Cultură al judeţului Prahova, Centrul Cultural Nicolae Iorga, Biblioteca Miron Radu Paraschivescu.

Casa de Cultură a fost gazda unor prestigioase manifestări cu personalităţi importante: Lucian Chişu, Ioan Cristescu, Dan Cristea, Ana Dobre, Dionisie Duma, Eusebiu Ştefănescu, Constantin Găucan.

Lor li s-au alăturat prin lucrări de înaltă ţinută ştiinţifică profesori remarcabili: Emil Valentin Muşat, Petruţa Stan, Ioana Cristiana Muşat, Ana Carmen Stătescu, Adelina Timaru, Pansica Morar, Eugenia Ţarălungă, Ion Visoschi, Maria Visoschi, Camelia Neagu, Ioana Vasiloiu, Mihai Morar.

Acţiunea a prilejuit reculegere la mormântul poetului şi vizită la casa scriitorului, dezvelirea plăcii memoriale, Editarea de către MNLR a ediţiei anastatice după Ultimele, de MRP, acordarea poetului titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Vălenii de Munte, post mortem, mini-recitalul studentelor  maestrului Eusebiu Ştefănescu, proiecţia filmului ,,Prietenul meu, poetul” din 1969, semnat George Huzum.

Aici s-a organizat şi Expoziţia de carte cu vânzare: Miron Radu Paraschivescu, Cântice ţigăneşti, Editura Litera, 2011, Miron Radu Paraschivescu, Cântice ţigăneşti şi alte poeme, (CD), Editura Casa Radio 2011, Miron Radu Paraschivescu, Ultimele (cu o prefaţă de Marin Preda), Editura Cartea Românească, 1971, Editura Muzeul Literaturii Române, 2011 (ediţie anastatică), Ana Dobre, Miron Radu Paraschivescu, eternul eretic, Editura Muzeul Literaturii Române, 2011.

Evenimentul a continuat luni, 3 octombrie 2011 la Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti unde nume sonore ale culturii naţionale au prezidat Centenarul MRP: Eugen Simion, Lucian Chişu, Dumitru Micu, Gabriel Dimisianu, Ilie Constantin, Geta Dimisianu, Nora Iuga, Alex Ştefănescu, Dionisie Duma.

S-a lansat audiobookului Şase cântice ţigăneşti şi alte poeme (28 de poeme rostite la Radio între 1964-1968), Editura Casa Radio.

Vălenii de Munte – Bucureşti. O uniune spirituală ce va dăinui pentru un timp, amintind de începutul de noiembrie vălenar şi de versurile în stil antonpannesc ale lui MRP:

“Aicea s-au dus cu jale

Şi în tihnă se albesc

Oasele domniei sale

De Miron Paraschivesc

Care-au fost trecut prin lume

Ca să dea la toate nume.

Astăzi una cu ţărâna,

De iubire n-are ştire

Şi un vreasc îi este mâna

Care scrise aste şire.

Când zâmbiţi din întâmplare

Întorcând aceste foi

Domnişori şi domnişoare

Voi zâmbi şi eu cu voi…”

Camelia NEAGU

LIBRĂRIE DE VISE

Pentru-o societate utilitaristă, pragmatică, librăria a ajuns ceva de domeniul trecutului, neprofitabil comparativ cu deschiderea unei crâşme ori a unei bănci. Cartea şi implicit librăria sunt înlocuite cu obstinaţie de un (ex)cititor căzut pradă tabloidelor, ziarelor sau televiziunilor de nişă, iar sfârşitul comerţului cu cartea a venit firesc.

Borges vedea în bibliotecă, deci în librărie „acel univers benefic care alină sufletul şi incită spiritul”. Cu alte cuvinte, spune-mi câte librării are oraşul, să-ţi spun valoarea spirituală şi mai ales umană a localităţii respective.

Câte librării mai există în orăşelul lui Iorga? Cine ar putea să susţină acest comerţ neprofitabil care ar da bine într-un spaţiu cu intelectuali recunoscuţi, atenuând astfel degradarea spirituală a urbei prin absenţa cărţii la vedere?

Este adevărat că marketingul cu cartea nu este la îndemâna oricui şi o carte nu se vinde precum un kilogram de cârnaţi iar invazia supermarketurilor din altă parte, a adus o oarecare compensare a lipsei de carte prin raioanele speciale din incinta lor. Comerţul cu căruciorul printre macaroane şi detergenţi doi-în-unul a insistat să compenseze această nevoie.

În Vălenii de Munte există scriitori dar nu există cărţi iar nostalgia unei librării rămăne un vis doar pentru o încăpăţânată patroană de semilibrărie care mai iubeşte încă rafturile cu cărţi, şi nu etajerele virtuale ale internetului. Imaginea unui spaţiu modern, cu un librar ospitalier în ambient exotic, împărtăşind bucuria cărţii care nu este în lista cu lecturi obligatorii, rămăne o soluţie la supraviţuirea spirituală a lumii în care trăim. Poate se va gasi cineva de oriunde care să readucă intelectualul în librărie şi să exploreze cartea, în folosul şi spre binele generaţiei internaute. Un mod simplu legal şi accesibil.

,,Carte iubită, fără de folos, /tu nu răspunzi la nici o întrebare”

Camelia NEAGU

ILUZIA CÂŞTIGULUI UŞOR

Chiar dacă este criză, vălenarii care au prins gustul banului câştigat uşor nu renunţă la plăcerea de a butona la aparate şi tot mai mulţi îşi încearcă norocul, zilnic, la aşa numitele ,,păcănele”.

Cei care au afaceri cu maşinuţe spun că, deşi trecem prin vremuri grele, unii apelează cu încredere la necunoscutele şanse de câştig.

Localul e frecventat de toate vârstele: de la minori şi tineri, la persoane în vârstă care stau ore în şir şi butonează cu conştiinciozitate caraghioasă. Îi privesc uneori, îmi spune un patron, şi mă gândesc că banii prinşi în joc nu sunt ai lor, sunt nemunciţi sau chiar furaţi, pentru că prea îi aruncă cu duşmănie.

Deşi mulţi ajung acolo în ideea de a câştiga ceva, de cele mai multe ori, sfârşesc prin a pierde şi ultimul bănuţ. Însă acest lucru nu îi descurajează şi vin şi a doua zi, să-şi încerce norocul. Aşa se face că sălile de jocuri au mereu clienţi şi tot mai mulţi ajung să fie dependenţi, fără să îşi dea seama.

Unii sunt conştienţi de faptul că au o problemă în ceea ce priveşte maşinuţele, însă, chiar şi aşa, continuă să creadă că pot controla viciul, afundându-se într-o debarasare completă de lumea reală.

Pe cât de atractive ar fi aceste jocuri de noroc, odată prins în mreaja lor, nu mai scapi prea simplu, ele devenind plăcerea creată de dinamismul oferit şi de riscul pe care îl implică.

Din informaţiile primite, am aflat că noile generaţii de slot-machines funcţionează pe bază de algoritmi care produc secvenţe RNG (random number generator) cu perioade practic nerepetabile în urmatorii 100 de ani.

Concluzia specialiştilor: dacă vrei să joci până când înveţi o secvenţă te duce sigur la faliment şi durează mai mult decât ar avea cineva speranţa de viaţă.

Amatorii de ,,păcănele” încearcă mereu să intre în posesia potului cel mare, chiar dacă ştiu că au şanse foarte mici să câştige.

Ca şi în cazul consumului de substanţe, un dependent de jocuri de noroc poate intra în stări asemănătoare sevrajului, dacă îi este restricţionat accesul la jocuri.

Această dependenţă devine un subiect tot mai des întâlnit pentru psihoterapeuţi, atunci când persoana simte nevoia de a juca pe sume tot mai mari şi nu se opreşte, cu toate că pierde în repetate rânduri.

Ceea ce este foarte grav este că pradă tentaţiei jocurilor cad tinerii, copiii, elevii. Ei joacă nu numai din plictiseală ci şi din convingere când văd că nu li se oferă nimic atractiv în zonă.

Minori cu ghiozdanul în spate, joacă pe bani adevăraţi la slot-machines.

Culmea ironiei, e că trec pe lângă anunţul conform căruia minorii nu au voie să joace. Afişul e pus aşa, să fie.

Maşinuţele au luat locul crâşmelor şi ele vor continua să fie un bun punct de atracţie care va stimula încrezătorul în noroc şi afacerea pacănitoare a deţinătorului.

 Camelia NEAGU

VIOLENŢA DE LÂNGĂ NOI

Violenţa fizică şi verbală este o problemă de actualitate în societate. O găsim pe stradă, în familie, în şcoli, în mass media, în jocuri video, în sport şi nu este decât o atitudine, un răspuns ferm la protecţia orgoliului şi o alegere de scurtă durată.

În şcoală, agresiunile sunt dintre cele mai diverse: injurii, jigniri, îmbrânceli, intimidări, vulgarităţi.

De multe ori copilăreşti pentru un adult, motivele violenţei fizice sau verbale capătă în mintea unor adolescenţi dimensiuni grave. Elevii nu discută cu părinţii sau profesorii şi preferă să-şi rezolve singuri conflictele ce apar între ei, în pauze, pe culoar, în sala de curs. Despre metode şi tehnici de negociere a disputelor nu se ştie şi nici nu e timp pentru aşa ceva când ai 17 sau 19 ani.

În ultima vreme, instituţiile de învăţământ liceal din Văleni se confruntă cu situaţii ce ţin de agresiune în forme variate. Energiile neconsumate, pulsiunile de tot felul, evidente în şcoală, există şi am fi ipocriţi să afirmăm că sunt anulate.

Elevii se bat la propriu, colegii lor se distrează, filmează şi postează pe youtube, într-o ,,normalitate” evidentă, sub cortina unui teatru absurd cu personaje vii şi ambiţii la fel. Sunt răspunsuri la întrebările nepuse ale societăţii, actuale, la îndemâna copiilor în realitatea torsionată dintre monitor şi suflet . Act fără precedent pentru reputaţia intelectuală a unui orăşel cuminte şi tăcut, aflat el însuşi într-o criză de identitate adolescentină.

Când media bombardează cu funerii, patrici, columbeni, zăvorani, cănd exemple palpabile şi imediate sunt anulate, ,,şcoala bate realitatea” .

Lipsa modelelor, mediatizarea excesivă a derizoriului şi primitivismului social, se reflectă în conduite reprobabile. Ce-şi mai doresc adolescenţii? Celebritate, divertisment şi bani.

Interesant ar fi de aflat, ce îi mână pe aceşti teribili să se bucure doar de ceea ce e urât şi rău şi să nu fie atraşi şi de o fărămă de cooerenţă socială şi demnitate umană.

Şcoala singură nu poate să reziste tendinţei actuale şi violenţa invită din păcate şi la respingerea vinovăţiei şi a răspunderii..

Au aflat oare copiii că circul e mai ieftin decât teatrul şi pâinea la fel de scumpă ca manualul de liceu?

Dacă aţi fost martorul unui eveniment BUN, ieşit din comun, trimiteţi imagini pe adresa de e-mail

ziarul.valenii@yahoo.com

Camelia NEAGU

PLUS cerşetori…

Uneori închidem ochii să nu îi mai vedem, alteori ne deranjează sau ne amuză încercările lor de a ne atrage atenţia. Sunt în faţa magazinelor, în piaţa de sâmbătă, la manifestări gastronomice, în locuri circulate, şi mai nou, la ,,Plus”

Se ţin după tine la ieşire, să-ţi ducă coşul, să obţină o monedă sau altceva şi îşi fac neobosiţi meseria iar cerşetoria mascată funcţionează. Sunt nişte copii nevinovaţi pe care nu-i vede nimeni şi care par că nu deranjează, ba chiar încep să fie o prezenţă obişnuită în peisajul comercial. Imită ceea ce văd, deci şi cerşitul.

Cine să-i înveţe să muncească dacă pot obţine şi aşa un ban? “mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană” La ieşirea din magazin, cumpărătorii cred că este un lucru bun să-i miluiască, chiar se bucură când pot să facă ceva în acest fel, oferindu-le bani sau mâncare. Solicită mila şi generozitatea trecătorului, un bine de moment, fără viitor.

În copilăria, naivitatea şi sărăcia lor ,,se dau” cu cărucioarele de la ,,Plus” şi nu în comediile viu colorate, amenajate de Primărie, în spaţiul ,,copiilor fericiţi”.

Locurile pentru a-şi arăta sărăcia s-au înmulţit şi funcţionează ca o instituţie, fără să ţină cont de această lume veche, cât ar fi ea de nouă.

Firesc ar fi, ca responsabilii cu asistenţa socială de pe raza urbei, să-i monitorizeze şi să încerce să găsescă o soluţie ,,micilor cerşetori” care stingheresc nu numai pe locuitori ci şi pe cei care tranzitează şi care se miră că nu scapă de ei nici aici, departe de Capitală.

Poate interesându-se, ar contacta companii avizate, Salvaţi Copii, Direcţia pentru Protecţia Copilului etc, ar iniţia aici proiecte şi le-ar implementa, spre cinstea şi binele oraşului, dar şi spre educaţia unei generaţii care trăieşte din mila zilnică.

Cui revine responsabilitatea acestor,, muncitori cu ziua”? Cine să abă grija lor, şi să-i integreze în societate? Familia, şcoala, biserica, polţia, comunitatea locală sau FMI ? Cetăţenul anonim din Văleni şi-ar dori să vadă ONG-uri şi organizaţii care să militeze pentru acţiuni concrete, profesionişti în asistenţă socială care coboară din turnul de fildeş, amestecându-se cu realitatea şi nu cu eroii din carton.

Cert este, că până la vreo măsură concretă ne vom întâlni mereu cu ei şi ne vom întreba retoric cine este prinţ şi cine cerşetor.

Deocamdată avem ,,Plus” şi în plus, ,,micii cerşetori ai micului oraş” .

Camelia NEAGU

VIAŢA LA SECOND – HAND

Veştile proaste din domeniul economiei, efectele bugetului de austeritate, reeşalonarea priorităţilor şi dorinţelor afectează în mod direct buzunarul nostru, ne provoacă stres şi enervare. În aceste condiţii, hainele au devenit ultima noastră grijă, mai ales că banii destinaţi înnoirii garderobei sunt deseori redistribuiţi pentru alte probleme presante.

Am devenit preocupaţi de hrană, de plata ratelor, de asigurarea nevoilor primare. De aceea, cheltuielile pe care le făceam de obicei pentru satisfacerea “mofturilor” au dispărut din vocabularul şi practicile noastre.

Comerţul se adaptează din mers noilor situaţii, rezolvă problema cumpărătorului contemporan adaptabil şi vine cu o ofertă inimaginabilă acum treizeci de ani: second-hand.

În timp ce multe firme cunoscute de îmbracăminte şi încălţăminte îşi închid afacerile din cauza vânzărilor proaste, magazinele second-hand căpătă cetăţenie, accentuând ierarhia financiară. De când a început criza, vănzările scond hand au crescut cu peste 50 %, iar astfel de magazine au reuşit să-şi rafineze imaginea creând o atmosferă de butic. Dacă magazinul este amplasat bine şi are marfă de calitate, încasările cresc.

„ Săraci vor exista mereu. Şi apoi, în magazinul meu, nu intră doar săracii. Intră chiar intelectuali, contabili, profesori, chiar angajaţi ai băncilor. Şi lumea bună cumpără haine la mâna a doua. Şi nu e o ruşine. În Vest, magazinele second-hand au marfă nouă, iar printre clienţii lor sunt persoane cu vază”, a declarat , managerul unui magazin second-hand.

Criza economică i-a făcut şi pe vălenari să-şi îndrepte atenţia asupra magazinelor cu haine second-hand. „Buticurile“ cu haine la mâna a doua sunt luate cu asalt încă de la primele ore ale dimineţii, iar oamenii stau la coadă, mai ales dacă în geam sunt lipite afişe precum „Am primit marfă“„Reducere 50%“ sau ,,Orice produs 2 lei“.Vălenarii cumpără orice: lenjerie intimă, haine, încălţăminte, articole pentru casă, jucării.

Oamenii sunt prea săraci pentru a-şi cumpăra lucruri scumpe şi nu cheltuiesc nici măcar 1 leu pentru un obiect care nu le foloseşte la ceva, chiar dacă e foarte ieftin

Cu preţuri sub limita comerţului obişnuit, patronii magazinelor second-hand îşi freacă mâinile de bucurie: second-hand, o afacere care încă merge, pentru că şi din sărăcie se pot face averi.

Camellia NEAGU

LA MULŢI ANI ŞI VOUĂ, ELEVI DE LA ŢARĂ

O acţiune lăudabilă şi demnă de consemnat este celebrarea de către autorităţile locale a tinerilor majori, domiciliaţi doar în Vălenii de Munte. Frumos şi atractiv evenimentul, cu cât acesta vine la 17 decembrie, luna cadourilor de orice fel. Aşa se face că în această categorie de tineri care au împlinit 18 ani, intră şi elevii unităţilor şcolare de pe raza oraşului, ei fiind invitaţi la sărbătorire într-un cadru protocolar, la Casa de Cultură. Tinerii aceştia însă, au colegi de clasă care nu sunt din localitate, dar au tot vârsta majoratului. Aceştia din urmă nu sunt importanţi pentru edili, ei sunt doar spectatori ai evenimentului, deşi au, repet, tot 18 ani. Problema este că sunt din localităţile limitrofe Văleniului, sunt colegi de clasă, de bancă de catalog, de exursii şi că ceea ce-i diferenţiează este doar cartea de identitate. Deci, vor fi sărbătoriţi doar cei din oraş. Acest fapt stârneşte nemulţumire din partea elevilor, părinţilor, cadrelor didactice care asistă la o selecţionare condiţionată de buletin. Asistăm până la urmă la un spectacol gratuit care se repetă şi care bănuiam că se va corija între timp, printr-o altă formulă de felicitare a majoratului vălenar. Ce să le spună profesorul diriginte elevilor săi dintr-a XII-a şi a XIII-a, după ce a încercat să-i educe 4 ani de zile, că toţi sunt un colectiv, că e bine să fie mereu împreună, că sunt la fel, indiferent de mediul rural sau urban. Să le spună dirigintele propriilor săi elevi, că unii sunt sărbătoriţi de oficialităţile locale doar pentru că au un nume de stradă şi un număr din Văleni, Iar pe ceilaţi să-i serbeze primarul lor? Să spună asta dascălul care transmite copiilor conceptul de frumuseţe spirituală? Cine să-l aniverseze pe elevul navetist de 18 ani care şi aşa se confruntă cu tot felul de lipsuri? Posibil că cei care vor înmâna felicitarea de majorat orăşenilor sunt tot fii de orăşeni şi n-au trăit niciodată sentimentul discriminării C.N.P-ului sau poate că l-au trăit şi tocmai de aceea…, ca pacientul refuzat de medicul din Bucureşti, pentru ridicolul fapt, că are buletin de Văleni. Să fie acest tip de sărbătoare a tinereţii, o versiune a filmului dintr-o epocă de tristă amintire Buletin de Bucureşti?

La multi ani şi vouă, elevi de la ţară!

Veşnicia s-a născut chiar acolo.

,,Nimeni n-o să îţi explice ce e Dragostea / Asta singur într-o zi de vară-o vei afla. Şi atunci să uiţi de inima ta / Binele si Rău-n jurul tău se vor juca / Lumea asta moartă va-ncerca să-ţi fure Dragostea / Niciodată să nu uiţi de inima ta.”

Camelia NEAGU

PROVINCIA E TOT ROMÂNIA

Este o replică pe care am auzit-o mai zilele trecute, când doi cetăţeni ai Văleniului aflat într-un festival de dispoziţie “al ţuicii” încercau să se convingă, unul pe celălalt, de un adevăr incontestabil: ,,că provincia e tot în România” şi că prin urmare, şi urbea lor face parte tot din această ţară, cu toate individualităţile sale. Concluzia venea din ideea conform căreia, micile bucurii sincere ale provincialului de odinioară s-au cam estompat şi că nu mai sunt români care să se bucure cu adevărat şi din toată inima, ,,când ai văzut ultima oară oameni bucurându-se?… nu d’ăia care stau la o ţuică şi care au prostii în cap sau care fac nunţi, botezuri pentru a-şi plăti datoriile multe… (vroiau să afirme moromeţian, că într-un oraş mare ai mai multe şanse să găseşti oameni care să ţi se potrivească, că platiudinea existenţei nu e aşa evidentă ). Nu mai ştiu, am continuat eu ideea mental de astă dată.Viaţa curge ireversibil, robotizat: fumăm credităm, înjurăm, facem cruce, socoteli, ne aruncăm în discuţii vesele, triste, inutile. “Da, Provincia e tot în România!” Interlocutorul meu m-a informat subtil bănuindu-mă de neînţelesul spuselor sale şi a continuat pe o tonalitate joasă că bucuriile “second hand” nu există, că provincialii au micile lor complexe de fiecare dată când e vorba de sinceritate, de aleşii locali seducători, sau de iubirea aproapelui. Am înţeles ce voia să transmită prietenul meu necunoscut: că insul ,,ăla,, care sapă grădina, nu mai are securitatea că la anul va face la fel fără să-l pândească un alt impozit, o lege revizuită, o revendicare, grindina, moartea. Omul acesta nedumerit, strârnit de lumea pestriţă şi zgomotoasă din jurul său nu mai are certitudinea că locuieşte în provincie şi că ea se chiar află în România. Absenţa la fericire se vedea aici ca un reproş la înnoire, la confortul cultural care i-a adus insecuritatea că există şi că cineva se mai gândeşte şi la simplitatea sa cotidiană. Bucuria provincialului rămâne suspendată, amânată întrucâtva, iar nedumerirea dacă aparţine sau nu unei provincii, şi că de ea se îngrijeşte cineva, nu află încă rezolvare.Problema nu stă în numele provinciei sau a capitalei, ci în oameni, în perspectivele cu consecinţe individuale şi nu doar colective, în înţelegerea superioară a lucrurilor, în drepturi, puteri şi virtuţi. Grătarele ne-ar putea salva, festinul ne-ar putea întreţine buna dispoziţie, serbarea câmpenească ne-ar apropia mai mult de oameni dar nu de umanitate. Asta o fi vrut să afirme trecătorul necunoscut, strângând în braţe o pâine ca pe o felie de fericire provizorie.

Camelia NEAGU

IUBIŢI ŞI CÂINII MAIDANEZI

În oraşelul lui Iorga, ca şi în alte mari oraşe ale ţãrii, câinii fãrã stãpân sunt o prezenţã obişnuitã la fiecare colţ de stradã.Vrei sã ieşi dimineaţa din bloc, sã alergi dupã maşinã, câinii te aleargã şi ei. Vrei sã duci gunoiul la ghenã, câinii te supravegheazã duşmãnos, dupã maldãrele de gunoaie din tomberoane. Laşi copilul nesupravegheat cu biscuiţii în mânã, câinii îi dau târcoale înfometaţi. Sã nu mai vorbim de faptul cã merg în haitã pe stradã şi dau bãtaie de cap şoferilor, pricinuindu-le pericole evidente şi cã uneori aşa de-ai naibii le mai fac şi felul. Câinii vagabonzi sunt un subiect extrem de sensibil, iar tema suscitã mereu controverse: unii sugereazã cã ei trebuie adunaţi în adãposturi, alţii cã ar trebui eutanasiaţi. Total de acord cu toate aceste opinii. Am vãzut cã americanii au o politicã foarte clarã: animalele sunt luate în adãposturi, tratate şi îngrijite. Însã dacã nimeni nu le ia acasã, în 10 zile sunt eutanasiate. Poate s-ar putea face ceva pentru nevinovatele patrupede care s-au înmulţit prea tare în micul Vãleni şi care de departe de a fi o securitate pentru localnici devine un zoo canin, gratuit, o imagine dezolantã a unui loc stãpânit de necuvântãtoare. Cãlãtorul grãbit care ar trece pe aici doar ca simplu turist, n-ar mai fi deranjat de “sãlbãticia domesticã”, a maidanezilor de toate mãrimile şi culorile şi ar contempla universul vãlenar, fãrã sã exclame cã aici a gãsit o urbe micã, intoxicatã de tiruri uriaşe, într-un peisaj de-a dreptul mioritic, cu turme de câini comunitari care stau şi pãzesc destinele oamenilor speriaţi de agresivitatea lor. Iubesc animalele, însã ele trebuie sã aparţinã unor stãpâni care sã îşi asume îngrijirea lor. Câinii sterilizaţi şi lãsaţi în stradã, nu sunt o solutie. Sau poate sunt o soluţie dacã aici sunt mai mulţi câini decât oameni. Dacã autoritãţile nu iau la timp mãsuri, rãmâne de vãzut cum vom împãrţi acest teritoriu şi cine împrumutã de la cine, câinii de la oameni sau oamenii de la câini.
Cu un numãr de peste douã milioane de câini vagabonzi, raportat la 22 de milioane de locuitori, România deţine recordul în aceastã privinţã din întreaga Uniune Europeană.
Camelia NEAGU

O LEGE RĂMASĂ REPETENTĂ

Septembrie trimite cu gândul la compunerile obişnuite ale primelor zile de şcoalã. În acest an însã, a început şcoala cu un altfel de septembrie. Un anotimp care dizolvã orice urmã de bucurie şi emoţie, pentru cã acea realitate impasibilã are o sumbrã consecinţã: lupta dintre sindicate şi clasa politicã, incertitudinea dezastruoasã, legea care creştea salariile şi nu a fost niciodată aplicatã (deşi a fost votatã în unanimitate în Parlament şi promulgatã teatral de preşedinte). Restructurarea educaţiei în societatea româneascã şi confuzia valorilor într-o Românie de tranziţie, aratã cã acest domeniu “nu mai are rãbdare” în faţa puterii politice care condamnã la sãrãcie, nedreptate şi disperare. A început un nou an şcolar cu salarii reduse, cu şcoli fãrã autorizaţie sanitarã, cu elevi fãrã uniforme şi rechizite, dar cu guvernanţi pregãtiţi pentru festivisme muribunde. Acestea sunt auspiciile sub care, a debutat anul şcolar 2010-2011, unul ce pare ca va copia la indigo tabloul educaţiei româneşti din ultimele douã decenii. Cu mai puţini bani în buzunar, din pricina mãsurilor guvernamentale anticrizã, multe cadre didactice se reîntorc la catedra aproape resemnate. Acelaşi  rãspuns decent al profesorilor care pentru a câta oara, şi-au luat elevii, catalogul, atribuţiile şi au pus pe seama zilei de 13 toate deziluziile strânse în buchete. Deşi ei nu mai cred în sloganul politicienilor cã “educaţia e un domeniu prioritar”, îşi vor face datoria, simţind asprimea vremurilor. Iar anul acesta, care începe fatidic sub semnul unei crize economice, în ţara tuturor posibilitãţilor ce derivã dintr-o lozinca de genul “se poate şi mai rãu de atât”, pare sã fie o adevãratã pro-vocare pentru toatã lumea. Pentru pãrinţi începerea şcolii înseamnã câteva zeci sau sute de roni investite în viitorul şi aşa nesigur al propriilor copii. Pentru dascãli, câteva zeci sau sute de roni în minus, la fel ca pentru toţi bugetarii, la care se adaugã perspectiva întunecatã a unui an plin de schimbãri fãcute peste noapte, sub semnul unei reforme a învãţãmântului de douãzeci de ani încoace. Şcoala a început şi primele litere ale alfabetului au evadat deja din abecedar spre pupitre. Poate n-ar strica, ca din când în când, mai marii în ale guvernãrii sã se aşeze tãcuţi în bãnci, fãrã sã promitã cã vor fi mai buni şi sã ia notiţe. Notiţe de la omul de la catedrã, care îi învaţã sã creadã în valoare, dreptate şi lege. O lege rãmasã repetentã la un examen de corigenţã. Copiii şi adolescenţii sunt, poate, singurii pentru care imaginea frumoasã a începutului de toamnã îşi pãstreazã prospeţimea învãluitã în optimism. O toamnã învãluitã în aroma de frunze plutitoare şi de vise…
Prof. Camelia NEAGU

NICIODATĂ ZIARUL “VĂLENII” NU A FOST FINANŢAT DE PRIMĂRIE

Fac aceastã precizare (pentru a nu ştiu câta oară) deoarece am întâlnit persoane care şi astăzi îşi imaginează că publicaţia noastră a fost  finanţată de Primărie sau de P.S.D. Din această cauză mulţi dintre cititorii noştri ne-au ocolit ori au ezitat să se adreseze redacţiei cu anumite probleme de interes general sau particular. Ziarul nostru nu a fost şi nu este al Primăriei Vălenii de Munte. Prin urmare mă văd nevoit să reiau istoria acestui ziar, aşa cum a fost ea în realitate, cu toată obiectivitatea, într-un şir de mai multe episoade, fără a menaja pe cineva, având un singur criteriu: deontologia profesională.

Pentru a nu se mai face erori de interpretare şi judecãţi de valoare anapoda sau departe de adevãr, în spiritul transparenţei totale, voi readuce la cunoştinţa publicului cititor etapele parcurse  de publicaţia noastrã de la începuturile sale (2005) şi pânã în momentul de faţã.

În 2004, anul în care am lut contact cu oraşul Vãlenii de Munte, trecuserã 76 de ani de la ultima apariţie a unei publicaţii în acest oraş. 1929 fiind  anul în care încetează orice apariţie a unui ziar local.

Aceastã realitate era inacceptabilã. Nu se putea (în viziunea mea) ca tocmai oraşul marelui Nicolae Iorga şi al lui Miron Radu Paraschivescu sã nu aibã o publicaţie. Deşi am fost avertizat cã “este dificil sã scoţi un ziar la Vãlenii de Munte” (cuvintele aparţin lui Valentin Emil Muşat), m-am încãpãţânat sã nu ţin cont de acest sfat pertinent şi am purces la realizarea proiectului. Am considerat cã cel mai potrivit mijloc de a finaliza ceea ce-mi propusesem era constituirea unui grup de iniţiativã, alcãtuit din persoane responsabile care sã militeze, la rândul lor, pentru editarea unei publicaţii locale. Prin urmare, LA INIŢIATIVA MEA, s-a constituit urmãtorul

GRUP DE INŢIATIVĂ

1. Gh Burdujan – jurnalist;

2. Valentin Emil Muşat – profesor;

3. Camelia Neagu – profesor;

4. Iulia Mărgăritescu – director Casa de Cultură;

5. Claudia Enică – muzeograf;

6. Ion Bocioacă – profesor;

7. Valentina Ioan – profesor;

8. Vasile Stoicescu – avocat;

9. Anghel Dafina – profesor;

10. Mihai Johann Cozorici – profesor;

11. Dana Moraru – muzeograf;

12.Doina Miroiu – bibliotecar;

13. Constatin Găucan – senator;

14. Eugeniu Olteanu – profesor;

15. Emilia Meiroşu – profesor;

16. Mihai Istudor – profesor;

17. Delia Iamandei – elevă;

18. Sabrina Mesaros – elevă;

19. Delia Secuiu – elevă.

Din Grupul de Iniţiativă s-a ales o delegaţie compusă din subsemnatul (Gh. Burdujan), prof. Valentin Emil Muşat, prof. Ion Bocioacă şi prof. Mihai Johann Cozorici, care sã discute în detaliu toate aspectele legate de apariţia ziarului, cu domnul primar (la acea vreme), ec. Stelian Manolescu.

(Continuare în pagina 6)

IN MEMORIAM MIRON RADU PARASCHIVESCU

Miercuri, 15 februarie, orele 11,00, Casa Memorială „N. Iorga” a organizat şi găzduit, în „sala de oaspeţi”, o întâlnire-dezbatere, consacrată poetului Miron Radu Paraschivescu, locuitor al Văleniului de odinioară.

Au participat profesorii: Valentin Emil Muşat, Elena Matei, Nicolae Stoica, Ion Bocioacă, Traian Cepoiu, editor, scriitor şi un auditoriu iubitor de poezie.

Elevii Grupului Şcolar Agromontan „Romeo Constantinescu”, coordonaţi de profesoara de română Maria Visoschi şi profesoara de muzică Cremona Rotaru, au pus în scenă o dramatizare, după volumul „Amintiri”  (copilăria lui M.R.P.) şi un recital de cântece ţigăneşti. În atmosfera patronată de spiritul marelui Iorga, profesorii prezenţi au evidenţiat scriitorul avangardist de presă Radu Miron, poetul Whitmanian, maiakovsckian M.R.P., autorul rafinatelor „Cântice ţigăneşti”. Poetul ridică romanţa vulgară şi cântecul de mahala spre o demnitate literară, fascinat fiind de „poezia pură”, adoptând principiul că „poetul nu spune lucruri ce nu s-au mai spus”. S-au evocat secvenţe de album despre M.R.P. la Văleni – un personaj elegant şi straniu, cu grădină, casă şi măr înflorit, un spirit abstract pentru târgoveţii de odinioară ai urbei.

Versurile citite subliniază „emoţia intelectualizată” de „poet publicabil”. Ceea ce a suscitat interesul publicului prezent şi chiar a organizatorilor, a fost filmul documentar consacrat poetului M.R.P., realizat şi conceput de distinsul profesor Valentin Emil Muşat. O peliculă emoţionantă, demnă de invidiat de orice pretenţios cineast. Filmul ne invită subtil în casa poetului vălenar, în ambientul intimităţii sale, înconjuraţi de obiecte simple şi preţioase, dintr-un secol trecut.

Ne veghează spiritul mut al lui Miron şi ne inundă versurile savuroase, însoţitoare ale casei, grădinii, pietrei funerare. Muzica lui Vivaldi ne plimbă prin „locul nemuririi sale” şi ne şopteşte stinse versuri „de lampă”.

Pentru câteva momente, profesorul V. E. Muşat devine gazdă spirituală în casa nemuzeu a lui M.R.P. Nu ştim ce să facem: să inspirăm aroma stihurilor sale?, să atingem vulgar cu privirea puţinele lucruri rămase într-o casă invadată de nimeni?Vizionăm filmul şi conchidem: spiritele profunde se găsesc în timp şi comunică incandescent. Coborâm treptele Casei Memoriale N. Iorga mai trişti cu un gând, mai bogaţi cu un vers: „Un clopot fără limbă, mut sunt cărui doar vântul sună uneori alarma”.

„Veţi înţelege că sunt o vioară/ Prieteni, care cântă să nu moară”.

Camelia NEAGU