ÎN DRUM SPRE REGĂSIRE

Zvârcolirile veacului se răsfrâng din ce în ce mai mult peste capetele noastre bântuite de nesiguranţă şi lipsă de sens.

Durerile politico-economice ale planetei devin tot mai mult apăsătoare umbre ale existenţei noastre în acest răsărit de mileniu. Pretutindeni un fel de molimă a neîncrederii ronţăie nesătulă bucuria şi dragostea rămase în inimi încă de pe vremea mersului pe jos, a strângerii de mână şi a copilăriei maşinilor, care au devenit între timp rivalul nostru.

Simţim că ne doare ceva şi nu ştim ce.Un fel de durere monotonă, exasperantă şi sâcâitoare ne coboară adesea în bezna disperării sau ne propulsează cu sadism spre „înaltele” eşecuri.

Există oare soluţii la problemele noastre? Există oare soluţii la frământările care ne macină fărâma de linişte, ascunsă cu disperare din calea acestui pârjolitor început de deceniu? Se pare că nu… Se vorbeşte tot mai des despre apocalipsă şi nu numai în chip alegoric. Furtuni terestre, furtuni solare, cutremure de pământ şi tot felul de dezastre ne determină să ne adăpostim sub acoperişul clipei prezente scrutând viitorul cu teamă sau cu resemnare. „Cutremurul din Japonia a scurtat ziua cu 1,6 microsecunde” , „a deplasat axa Pământului cu 10 cm”, iată ce ne frământă în aceste zile. „Ce păreri năstruşnice au înţelepţii lumii _ au uitat oamenii de problemele lor şi caută în stele” (din Patericul Egiptean).

Sincer, pe mine mă frământă mai puţin aceste lucruri. Distanţa dintre Lună şi Pământ este mai mică?… Ceea ce mă îngrijorează mai mult este faptul că distanţa dintre om şi om este mai mare (să fie oare invers proporţională? Ne-am izolat în propria fiinţă construind în jurul nostru ziduri bine păzite ca nu cumva cel de lângă noi să vadă ce este în ograda sufletului nostru. Poate am uitat să smulgem buruienile răutăţii sau n-am îngrijit suficient florile virtuţii.

Demult, pe vremea copilăriei mele, când nu se astupaseră cărările de la unii la alţii, oamenii erau mai săraci dar mai bogaţi sufleteşte. Nici acum nu suntem bogaţi. Şi dacă am fi n-am recunoaşte.

Secole după secole, mişcând nisipul clepsidrelor ne-am aflat aici în această parte înăsprită a Europei, în care destinul ne-a dat orgoliul de a pune un strat de civilizaţie. Suntem un popor care nu s-a născut din dragoste ci din ură şi luptă pentru supremaţie. Contopirea dintre daci şi romani a fost o relaţie din care am învăţat că cel învins trebuie să-l iubească pe învingător.

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?” spunea Eminescu. Pentru a fi cu adevărat dulce, pentru a-i rămâne dulci izvoarele şi fructele pamântului, şi românii trebuie să fie „dulci”.

După atâtea zile de frământări,chiar dacă stăm nesiguri la porţile necunoscutului, să ne bucurăm de această primăvară timpurie, când soarele străluceşte parcă mai luminos ca altădată. Doresc ca soarele speranţei să aducă în sufletul tău, stimate cititor, o primăvară după fiecare furtună a vieţii. Sper să regăseşti drumul spre tine însuţi şi spre cei de lângă tine.

Dacă cineva a rătăcit sau mai rătăceşte pe drumul acesta, este timpul să se orienteze după semnele de circulaţie ale vieţii morale. Vă urez : „Drum bun!”

Profesor, CLAUDIA PISĂU

VIOLENŢA DE LÂNGĂ NOI

Violenţa fizică şi verbală este o problemă de actualitate în societate. O găsim pe stradă, în familie, în şcoli, în mass media, în jocuri video, în sport şi nu este decât o atitudine, un răspuns ferm la protecţia orgoliului şi o alegere de scurtă durată.

În şcoală, agresiunile sunt dintre cele mai diverse: injurii, jigniri, îmbrânceli, intimidări, vulgarităţi.

De multe ori copilăreşti pentru un adult, motivele violenţei fizice sau verbale capătă în mintea unor adolescenţi dimensiuni grave. Elevii nu discută cu părinţii sau profesorii şi preferă să-şi rezolve singuri conflictele ce apar între ei, în pauze, pe culoar, în sala de curs. Despre metode şi tehnici de negociere a disputelor nu se ştie şi nici nu e timp pentru aşa ceva când ai 17 sau 19 ani.

În ultima vreme, instituţiile de învăţământ liceal din Văleni se confruntă cu situaţii ce ţin de agresiune în forme variate. Energiile neconsumate, pulsiunile de tot felul, evidente în şcoală, există şi am fi ipocriţi să afirmăm că sunt anulate.

Elevii se bat la propriu, colegii lor se distrează, filmează şi postează pe youtube, într-o ,,normalitate” evidentă, sub cortina unui teatru absurd cu personaje vii şi ambiţii la fel. Sunt răspunsuri la întrebările nepuse ale societăţii, actuale, la îndemâna copiilor în realitatea torsionată dintre monitor şi suflet . Act fără precedent pentru reputaţia intelectuală a unui orăşel cuminte şi tăcut, aflat el însuşi într-o criză de identitate adolescentină.

Când media bombardează cu funerii, patrici, columbeni, zăvorani, cănd exemple palpabile şi imediate sunt anulate, ,,şcoala bate realitatea” .

Lipsa modelelor, mediatizarea excesivă a derizoriului şi primitivismului social, se reflectă în conduite reprobabile. Ce-şi mai doresc adolescenţii? Celebritate, divertisment şi bani.

Interesant ar fi de aflat, ce îi mână pe aceşti teribili să se bucure doar de ceea ce e urât şi rău şi să nu fie atraşi şi de o fărămă de cooerenţă socială şi demnitate umană.

Şcoala singură nu poate să reziste tendinţei actuale şi violenţa invită din păcate şi la respingerea vinovăţiei şi a răspunderii..

Au aflat oare copiii că circul e mai ieftin decât teatrul şi pâinea la fel de scumpă ca manualul de liceu?

Dacă aţi fost martorul unui eveniment BUN, ieşit din comun, trimiteţi imagini pe adresa de e-mail

ziarul.valenii@yahoo.com

Camelia NEAGU

RECOMPENSĂ SAU PEDEAPSĂ

Omul are în fiinţa sa o tainică, dar stăruitoare nevoie de a fi şi de a se „făli”. Omul în formare (elevul),  de asemenea. Îi place, atât lui, cât şi celui care l-a plămădit sau l-a făcut să crească (nu numai trupeşte ci şi pe scara valorilor sale) să se afirme, să se facă cunoscut. Fiecare cu ce „poate”. Aşa cum a învăţat de la de la mama şi de la tata sau de la „mama” şi „tata” de la şcoală.

Şi dacă unora dintre aceştia, a celor care „modelează” sufletele ce sunt în trecere pe la  şcoală opera le-a ieşit „de pus la expoziţie”, rămâne de văzut. Uneori rezultatul muncii nu poate fi evaluat conform unei fişe. (Şi, din păcate, în ultima vreme, cadrele didactice se străduiesc să facă activitea X sau Y, căci  „se punctează”, dă bine pentru şcoală, …  Acestea sunt vremurile  pe care le trăim). Dar,  dacă am făcut bine sau nu, se va vedea, după ani şi ani. Sunt de luat în seamă „aluatul”, „timpul de coacere”, modul în care am ştiut sau nu să facem o echipă : profesor şi elev. Căci „în educaţie, ca şi în dragoste, este nevoie de doi” (cum spunea la un curs un profesor universitar).

Să fii pe placul elevilor, să înveţe şi de dragul tău, nu-i lucru uşor.  Ne plac pietrele care nu se opun şlefuirii cu rigidiate, care ne aduc trofee cu puţină trudă şi, dacă se poate, cu puţină colaborare şi dincolo de poarta şcolii. Dar ce ne facem cu cei care nu neapărat sunt certaţi cu ceea ce înseamnă „binele”, dar modelele pe care le-au avut nu sunt dintre cele care au luat numai foarte bine.  Iar ei, ca buni imitatori ce sunt, au învăţat repede. Şi au făcut ca cei de la care au învăţat, crezând că aşa e bine, sau constatând că doar aşa pot rezolva problema lor.

Cât de mult îi ajută şcoala să se înţeleagă pe ei înşişi şi să corecteze pe ici pe colo ce se mai poate corecta?

Destul de mult, ar putea spune unii care văd „exmatricularea” ca una din cele mai bune soluţii. E momentul să ne folosim de pedepse! Vom elimina problema şcolii, eliminându-i pe cei care ne fac probleme.  Aşa trebuie să facem,  spun unele voci.

Sunt, din fericire pentru copii şi nu numai pentru ei, cadre didactice care rămân veşnic de o parte şi de alta a catedrei, şi care, meticulos ticluindu-şi cuvântul, cu dibăcia filologului filozof, care se întreabă dacă aşa e bine. Dacă aşa e cel mai bine. Nu cumva suntem, în parte,  responsabili de faptele propriilor noştri elevi? Elevul, ca orice făptură omenească, nu este şi bun şi rău? Ei, elevii, şi părinţii acestora au nevoie de pedeapsă, dar au mare nevoie şi de recompensă. O apreciere verbală, o notă încurajatoare, un cuvânt laudativ spus în treacăt, o diplomă, o medalie, câte recompense nu avem la îndemână!

Utilizarea unei pedepse poate rezolva o situaţie de moment, dar nu este deloc sigur că va avea efect pozitiv pe termen mediu sau lung.

Fiecare dintre noi dorim să ajungem la sufletul elevilor, să transformăm „dorinţa de a se purta urât” într-o „dorinţă de a se purta cum se cuvine”. Vrem să evităm cumplitele efecte adverse ale pedepsirii, să îi încurajăm pe copii să se conducă după propriul sistem de valori şi să se autodisciplineze. E bine de ştiut că pedeapsa, ca remediu, nu are efecte pozitive decât pe termen scurt. De cele mai multe ori, produce reacţii negative, cu efect pe termen lung: anxietate, frustrare, deterioarea relaţiilor profesor-elev. Şi dacă, am decis să recurgem la pedeapsă, considerând că este calea de îndreptare, e bine să avem în vedere scala pedepselor. E mai bine să nu  greşim. Elevii sunt cei mai severi evaluatori ai profesorilor şi, la nivel naţional, sunt din ce în ce mai dese restrângerile de activitate. Dacă rândurile lor se strâng, se vor strânge şi ale noastre.

Gânduri bune, spre folososul elevilor, vă doresc acum, când primăvara ne răsfaţă! Să fiţi iubiţi nu doar de elevii pe care îi iubiţi!

Prof. Înv. Primar, Cristina IORDACHE

PROGRAMUL ECO-ŞCOALA, O CERTITUDINE LA GRUPUL ŞCOLAR MĂNECIU

Moto: „Tot ce se află pe faţa pământului se transformă necontenit, fiindcăPământul e viu şi are suflet. Noi facem parte din acest suflet şi rareori ne dăm seama că el lucrează pentru binele nostru.” (Pablo Coelho).

Protecţia mediului nu este un moft al ambientaliştilor, cum ar putea crede unii sceptici sau necunoscǎtori. Vorbind despre o asemenea problemǎ, nimeni nu încearcǎ sǎ “facǎ  doar conversație” sau sǎ se erijeze artificial într-un promotor al cauzei ecologiste; fenomenul are o importanțǎ capitalǎ în existența pe pǎmânt.

Şcoala noastrǎ, deţinǎtoare a Steagului Verde încǎ din toamna anului 2010, prin destinaţia şi rolul său, asigură cadrul adecvat în care apărarea mediului înconjurător să devină un exerciţiu de practică socială realizat cu întreaga populaţie şcolară, cu răspunderi mari şi concrete în gestionarea raţională a tuturor condiţiilor de mediu natural şi social. Spaţiul unei culturi ecologice şi al civilizaţiei nu poate fi prelungit în spaţiul comportamentului individual fără acţiunea a două procese implicate în devenirea omului ca om, anumesocializarea şi integrarea. Socializarea comportamentului ecologic se bazează peconvingeri ecologice puternice şi se realizează în primul rând în colectiv. O cultură acompetiţiei în plan ecologic, bazată pe valori ca fair-play-ul, respectarea unor reguli, va conduce la comunicare şi acţiuni mult mai socializate în acest sens.

Programul ECO – Şcoala oferă procese de învăţare ce pot controla agresivitatea omului asupra mediului, în sensul că oferă individului modele de acţiune neagresive în mediul său de viaţă. Activităţii educative a Programului ECO – Şcoala îi revine sarcina să asigure echilibrul între adaptare şi autodepăşirepe întregul parcurs al integrării ecosociale, deschidere la nou,capacitatea de a controla schimbările, premizele unei existenţe fǎrǎ spasme adaptative. Cultura acţionează ca un ecran selectiv între individ şi lumea exterioară, iar amprenta unei culturi ecologice este un mod de existenţă.

Programul ECO – Şcoala, acţioneazǎ pentru identificarea unor aspecte dinamice mai pregnante şi puncte „fierbinţi” ale angajării atitudinal-ecologice, astfel încât să ne putem orienta efortul în direcţia valorizării acestor zone şi operaţionalizării informaţiilor ecologice.

Dir. Gabriela DESPAN, dir. adj. Camelia PETCU

ÎN MEMORIAM POETULUI “NECUVINTELOR”

Pe data de 31 martie 2011 românii îl vor comemora pe Nichita Stănescu – autorul ,,Necuvintelor”, la 78 de ani de la naşterea sa. Nichita Stănescu sau Nichita Hristea Stănescu (numele la naştere) a fost poet, scriitor şi eseist, multiplu premiat de către Uniunea Scriitorilor, laureat al Premiului Herder şi al ,,Cununii de Aur” de la Struga, nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură, ales post-mortem membru al Academiei Române.

Critica românească şi publicul larg îl consideră drept cel mai de seamă scriitor neomodernist al limbii române, pe care el însuşi o considera „Dumnezeiesc de frumoasă”.

Parcursul  său  literar se conturează de la o vârstă fragedă. Prima poezie, păstrată cu sfinţenie de mama sa Tatiana Cereaciuchin, a scris-o pe când avea şapte ani, înainte să conştientizeze că va deveni  poet  .

La acel moment, ritmul silabelor,eufonia obţinută prin repetarea cuvintelor, muzicalitatea limbajului produceau o fascinaţie uimitoare micului Nichita; cu toate acestea, relaţia sa cu limbajul va purta amprenta unei profunde suferințe, dar scriitorul va metaforiza experienţa scrisului mult mai târziu. Realitatea materială  pe care o pot căpăta cuvintele sau vorbele rostite prin scris l-a marcat  iremediabil, determinându-l să mărturisească peste ani : „Am repetat prima clasă, căci nu îmi puteam imagina că vorba vorbită şi cuvântul spus există şi pot fi scrise. Eram atât de îngrozit căci îmi imaginam că ele îmi ies prin gură ca animale, îngeri şi alte creaturi.” sau  „Cuvintele posedă un corp, sunt materiale, ele constituie singurul organ al fiinţei, partea cea mai solidă, cea mai neperisabilă a corpului.” Pentru Nichita, cuvântul este ,,preumblare prin sinele lucrurilor”, poezia e definită ca ,,aventura  cuvântului”, iar lumea, ca atare nu există în afara acestuia, ci se naşte o dată cu relevarea eului, a cunoaşterii de sine. Poetul conferă cuvântului independenţă, considerându-l creator de lumi: ,,Numai cuvintele zburau între noi / Înainte şi înapoi, / Vârtejul lor putea fi aproape zărit / [...] / Ca să privesc iarba înclinată de / căderea unui cuvânt”. Nichita a atins inefabilul, dar nu a ajuns la capătul său. Simţea că mai are multe de spus, dar esenţa imponderabilă a cuvântului ca realitate ontică, se refuză cuvântului rostit. Cuvântul scris e revelator şi are putere de adevăr.

Personalitate charismatică ce a creat o adevărată mitologie, cu o forţă stilistică desăvârşită Nichita Stănescu a lăsat o opera literară disputată de admiratori şi critici literari.

In martie 1957,apar aproape simultan, primele sale poezii,trei la număr ,in  revistele ,,Tribuna″ din Cluj şi ,,Gazeta literară″.Urmează debutul editorial cu volumul de versuriSensul iubirii (1960).Volumele de versuri care l-au impus pe Nichita Stănescu în atenţa criticii literare şi în cea a cititorilor aducându-i renumele de poet cu viziune lirica nouă şi un limbaj poetic original au fost:O viziunea sentimentelor (1964,Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie) ,Dreptul la timp (1965),11 elegii (1966), Oul şi sfera(1967),Alfa(antologie,1967),Laus Ptolomaei (1968),

Necuvintele (1969,Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie).Ultima sa perioada de creaţie este ilustrată de volumele:Epica Magna (1978, premiul Mihai Eminescu al Academiei Române),Opere imperfecte (1979),Recviem pentru moartea tatălui (selecţie 1982).Poezia lui Nichita Stănescu a fost tradusă in majoritatea  limbilor europene.

Postum i-au fost publicate volumele: Amintiri în prezent,Ordinea cuvintelor(2 volume 1985),Fiziologia poeziei (selecţie din eseisticapublicată,1990),Argotice (1992).

Deşi la o primă lectură asemănarea este insesizabilă descendenţa spirituală a lui Nichita Stănescu vine, fără îndoială, din virtuozitatea lirismului eminescian, căruia îi şi dedică poezia sa de debut, ,,O călărire în zori”, din poetica filozofică a lui Lucian Blaga, din ermetismul lui Ion Barbu, fiind, asemenea lui Arghezi, un inovator al Cuvântului.

Modernitatea şi valoarea liricii sale rezidă în viziunea poetică originală şi în limbajul poetic.

Prof. Gabriela POPA

A TRECUT UN V.I.P. PRIN IZVOARELE

Anul acesta, pe data de 30 martie, se împlinesc  65 de ani de la moartea lui Victor Ion Popa.

Om de teatru, dramaturg şi prozator, acesta a rămas în memoria publicului mai ales prin piesele sale “Take, Ianke şi Cadâr”, “Muşcata din fereastră” şi “Ciuta”.

Scriitorul a venit la Izvoarele prin anul 1936, la îndemnul biologului Traian Săvulescu, prietenul său care avea o casă de vacanţă în localitatea noastră.

Fermecat de spaţiul rustic de pe Valea Teleajenului, el şi soţia sa, actriţa Maria Mohor,  au decis să îşi construiască aici o căsuţă modestă, situată în apropierea Bisericii Sfinţii Voievozi, într-o grădină cu nuci seculari, prin care curg şi astăzi patru izvoare ce se adună într-un pârâiaş care şi-a săpat o vale îngustă în apropiere.

O casă desprinsă parcă dintr-un decor al unei piese de teatru

Locul pare să fie indiferent la trecerea timpului.  Frumusţea peisajului care se deschide spre valea Teleajenului, susurul izvoarelor şi cântecul păsărilor sunt aici permanenţe.

Adesea, casele vorbesc despre felul de a fi al oamenilor. Iar această clădire spune totul despre simplitatea dusă adesea la smerenie, bunul gust şi simţul estetic al scriitorului.

Căsuţa modestă, cu doar două încăperi, una la parter şi alta la etaj, desprinsă parcă dintr-o poveste ori dintr-un décor imaginat de celebrul om de scenă a suferit în urma trecerii vremii şi vremurilor.

Contemporanii lui o descriu ca fiind foarte simplu mobilată, doar cu strictul necesar. Ei mai spun că în timpul verii micul cerdac de la intrare era încărcat cu ghivece cu muşcate, pe care scriitorul le iubea atât de mult. Liniile acestei mici construcţii rimează perfect cu peisajul bucolic din care ea face parte.

Din păcate, în prezent casa este aproape distrusă. Prin încăperile unde cândva vor fi răsunat râsete ori poate replici din piese de teatru şuieră acum numai vântul şi se scurg nestingherite şuvoaiele ploilor ori se insinuează puful impasibil al ninsorilor.

Am încercat să stăm de vorbă cu bătrânul care se îngrijeşte de grădină şi de casă, dar refuzul lui a fost categoric: doamna Mohor (probabil o moştenitoare a actriţei), nu-i dă voie sa dea relaţii despre casă ori despre personalităţile care au locuit-o.

Un scriitor îndrăgostit de lumea satului

Victor Ion Popa s-a născut la Bârlad, pe data de 29 iulie. Era primul născut dintre cei trei copii ai învăţătorului Ion Popa şi ai Aspasiei Pavelescu. Tatăl scriitorului a funcţionat în mai multe comune înainte de a se stabili la Bârlad. La naşterea lui Victor, el preda încă la ţară, aşa că viitorul scriitor îşi petrece copilăria în mediul rural, alături de părinţi sau de bunicii dinspre tată. Micul Victor a urmat cursurile şcolii primare în satul Călmăţui, din fostul judeţ Tecuci, localitate de care a rămas ataşat pentru totdeauna. Toate acestea şi-au pus amprenta asupra creaţiilor ulterioare. Majoritatea prozelor şi pieselor sale sunt inspirate de viaţa simplă, curată, de la ţară, pe care autorul o idealizează şi o idolatrizează totodată.

Este relevantă, în acest sens dedicaţia comediei Muşcata din fereastră: „Călmăţuiului copilăriei mele şi mai ales părinţilor mei şi naşului meu, care m-au crescut în lumea lor bună şi curată.”

Acţiunea uneia dintre nuvelele incluse în ciclul Povestiri cu prunci şi cu moşnegi, intitulatăDuşmanul trenului, este însă plasată în părţile noastre. Personajul principal este Petrache Marin, un chirigiu din Măneciu Ungureni care îşi găseşte sfârşitul într-un accident feroviar imaginat de autor: trenul în care este urcat aproape cu forţa deraiază lângă podul de la Izvoarele.

Scriitorul a iubit lumea satului mai mult decât mediul citadin. Toată cariera sa artisitcă, tot ce a întreprins în decursul unei vieţi de 51 de ani, a avut drept scop promovarea valorilor  străvechi conservate în mediul rural. Şi nu trebuie uitat, în acest sens, că Victor Ion Popa a fost, alături de Dimitrie Gusti, unul dintre cei care au pus bazele Muzeului Satului.

Lucian MICU

“DEPINDE DINCOTRO TE HOLBI”

Nu zâmbiți, că așa e. Uite, se duce zloata, frigul și ghețușul și mijește Primăvara. Și e un anotimp de la care ai ce să înveți. Cum să o iei de la capăt, cum să înverzești pe cărunțeala iernii, cum să respiri iar, să miroși  ș.a.m.d.

În școală, Primăvara nu se numără bobocii. Se înmulțesc în creierașe.  Clasă cu clasă, generație cu generație, și nu la normă. Uitați-vă cum are grijă Primăvara de mugurii ei și gândiți-vă o secundă la copiii pe care i-ați lăsat pe mâna noastră. Se formează nu cu grupul, ci cu personalitatea. Grijă, speranțe în sclipiri sau talente, totul pigulit bucățică cu bucățică, bijuterit, măiestrit. Îi observi, îi îndrumi, ca din personalități să nu se transforme în personulități. Mulțumirea vine la „recoltă”. Cât și cum a învățat, pentru cine și de ce. Când toate astea sunt înțelese și împlinite, ți-ai luat răsplata, faci un soi de bilanț, respiri ”primăvăratic” și o iei de la capăt. Și cum D-ZEU e cel mai mare pictor naturalist din Universul cunoscut și necunoscut, te învață prin semne, întâmplări, anotimpuri, succesiuni de imagini logice și necesare, pentru clipa desăvârșirii ciclului. Iar Primăvara e un șevalet. Acum iese lumea din amorțeală, adulmecă tot ce e reavăn și abia născut, face ochi din nou și se holbează la cum își crește natura puii.

Noi, ”ăștia mari” care le știm pe toate, o ignorăm din orgoliu, din suficiență, din plictisul de repetabil și ea sărăcuța (Primăvara adică) ne înveselește copiii și le predă lecția cercului, pe viu.

Le explică nașterea, înlocuirea, trezirea, dezghețul și perseverența arătându-le cum natura, ciuntită și chinuită de deșteptăciunea noastră, se încăpățânează s-o ia de la capăt.

Dascălul trece la răsaduri și face și el, ce știe mai bine, toarnă apă la rădăcină, îi dă lumină fix câtă îi trebuie. Nici mai mult, nici mai puțin. Mai târziu, planta crește puternică și își ia singură. Ca în orice viață, apar o mulțime de substanțe nedorite și de clorofile otrăvitoare, în anturaj. Deodată, ce-a învățat plăntuța, nu mai e de folos, s-au chinuit oamenii ăia degeaba, că tot nimic n-a ieșit. Și sămânța băgată în pământ și udată periodic devine, uneori, un mare mărăcine care e încăpățânat și care a uitat de primăvara școlii și de școala primăverii. Îți pare rău, cum să nu-ți pară, dar n-ai ce face și te bucuri de ce s-a cernut, de brazii ăia viguroși și frumoși care, la maturitate, mai aruncă o uitătură în pepinieră și nu uită de unde au plecat (asta dacă nu-i schilodește nimeni).

„Nu-i nimic – zice Primăvara – eu vin în fiecare an, să vă mai învăț o dată. Așa se crește, așa se înverzește, așa se pregătește de copt, ca să nu se usuce după aia și să răzbească în orice iarnă.” Cam asta ne tot spune draga de ea și noi, ăștia mari de le știm pe toate, ba auzim, ba suntem îndărătnici.

Școala e părinte de-al doilea și știe cât realism și câtă joacă se pune în dozator. Unii înțeleg mai greu, dar școala îi învață și pe părinții puilor CE și CUM. Le dă a doua șansă și apoi le spune ”Ai văz’t? Se poate.” Totul e să știi să asculți.

Cândva, un moș transilvănean, năucit de atâta Primăvară pe care nu putea s-o mai încapă, a decis: ”Viața, ca și Primăvara, ți s-arată după cum șezi. Depinde dincotro te holbi.”

Noi, ăștia ”maturi și deștepți” ne fălim că știm să ne bucurăm de Primăvară. Și câte și mai câte facem noi, în lumea asta mare, formată din suflețele mici.

Mai nou, școala are o nouă misiune de care nici Primăvara nu are habar. Cum să învețe un suflet mare să trăiască într-o lume mică.

ANA JERCAN