PROGRAMUL ECO-ŞCOALA, O CERTITUDINE LA GRUPUL ŞCOLAR MĂNECIU

Moto: „Tot ce se află pe faţa pământului se transformă necontenit, fiindcăPământul e viu şi are suflet. Noi facem parte din acest suflet şi rareori ne dăm seama că el lucrează pentru binele nostru.” (Pablo Coelho).

Protecţia mediului nu este un moft al ambientaliştilor, cum ar putea crede unii sceptici sau necunoscǎtori. Vorbind despre o asemenea problemǎ, nimeni nu încearcǎ sǎ “facǎ  doar conversație” sau sǎ se erijeze artificial într-un promotor al cauzei ecologiste; fenomenul are o importanțǎ capitalǎ în existența pe pǎmânt.

Şcoala noastrǎ, deţinǎtoare a Steagului Verde încǎ din toamna anului 2010, prin destinaţia şi rolul său, asigură cadrul adecvat în care apărarea mediului înconjurător să devină un exerciţiu de practică socială realizat cu întreaga populaţie şcolară, cu răspunderi mari şi concrete în gestionarea raţională a tuturor condiţiilor de mediu natural şi social. Spaţiul unei culturi ecologice şi al civilizaţiei nu poate fi prelungit în spaţiul comportamentului individual fără acţiunea a două procese implicate în devenirea omului ca om, anumesocializarea şi integrarea. Socializarea comportamentului ecologic se bazează peconvingeri ecologice puternice şi se realizează în primul rând în colectiv. O cultură acompetiţiei în plan ecologic, bazată pe valori ca fair-play-ul, respectarea unor reguli, va conduce la comunicare şi acţiuni mult mai socializate în acest sens.

Programul ECO – Şcoala oferă procese de învăţare ce pot controla agresivitatea omului asupra mediului, în sensul că oferă individului modele de acţiune neagresive în mediul său de viaţă. Activităţii educative a Programului ECO – Şcoala îi revine sarcina să asigure echilibrul între adaptare şi autodepăşirepe întregul parcurs al integrării ecosociale, deschidere la nou,capacitatea de a controla schimbările, premizele unei existenţe fǎrǎ spasme adaptative. Cultura acţionează ca un ecran selectiv între individ şi lumea exterioară, iar amprenta unei culturi ecologice este un mod de existenţă.

Programul ECO – Şcoala, acţioneazǎ pentru identificarea unor aspecte dinamice mai pregnante şi puncte „fierbinţi” ale angajării atitudinal-ecologice, astfel încât să ne putem orienta efortul în direcţia valorizării acestor zone şi operaţionalizării informaţiilor ecologice.

Dir. Gabriela DESPAN, dir. adj. Camelia PETCU

PITORESC DIN ALTE VREMI (II)

Cu luciditate Miron Radu Paraschivescu evită idealizarea şi capcanele nostalgiei, îngrădind  idilicul vieţii de altădată de la ţară prin contrapuncte din viaţă atât de misterioasă  şi a şatrei: „Candva demult, un crang de brazi/ Pazea un vechi castel;/O satra de tigani nomazi/A poposit in el…./Tiganie,tiganie,/doar cin’ te-a vazut te stie!/Tiganie ,neagra-sluta,/cin’ te vede nu te uita.” („Cantic de paj”). Se pare ca cititorul primeste de-a gata, numai bună de aplicat, reţeta fericirii. Suferinţa, sacrificiul, bucuria, gratitudinea, dragostea împărtăşită sau neimplinita , iată tot atâtea premise ale fericirii, căi înspre ea şi ceva inefabil din modul simplu, franc, de altfel, de a ni le pune în faţă ne îndreptăţeşte să credem că autorul le-a trăit, că le transmite din „privilegiata” poziţie a omului fericit. Ciudat este că această fericire  din şatra este amestec de bine si de rau , de rosu pasional si de suflet  negru, de focuri aprinse in fapt de seara si de ochi din care fulgera scantei, de sentimente antitetice traite cu o furie mai greu de inteles: ”In pridvor sta visatoare/fata neagra,neagra floare,/paru-i rosu ca de sange/ochii-n roua parc-ar plange.” („Cantic de fata neagra”) E furia omului liber,nesupus unor conventii. Satra e lumea sentimentelor traite pana la epuizare, e spatiul razbunarilor, al descantecelor si blestemelor ce fac si desfac bariere intre personajele ce o populeaza. Aflam că asa cum spune Alexandru Paleologu  „realitatea cea mai de preţ, «realitatea », repet, este sufletul. A nu ţi-l ’pierde’, a ţi-l salva, a ţi-l mântui, e dintotdeauna marea temă a conduitei morale, fie de natură laică, fie religioasă. Nu există nenorocire mai mare decât cea de a-ţi pierde sufletul, e pur şi simplu imbecilitate; imbecilitatea nu e niciodată o scuză, ci o circumstanţă agravantă.” (Alexandru Paleologu „Despre lucrurile cu adevărat importante Polirom, Iaşi, 1997). Si oamenii din „Baladele”lui M.R.Paraschivescu nu isi pierd sufletul.
Iată-mă astfel în căutarea nu atât a lucrurilor cu adevărat importante cât a autorului ce le propune, a eu-lui care îşi reclamă o atare autoritate, a subiectivităţii ajunse la acea stare de conştienţă în care abordarea unei asemenea teme nu este un act de bravadă intelectuală sau un joc periculos (cu mărgelele de sticlă?), ci o necesitate a spiritului, o (disperată) încercare de a aşeza esenţele şi valorile în matca lor firească de repere universale şi eterne.

Nu e oare acolo (în aceste texte) concentrată o parte din înţelepciunea, suferinţa, cunoaşterea, iubirea lumii? Şi nu este poetul cel care au pus de fiecare dată la îndoială limitele sensibilităţii noastre, cel care a împins aceste limite mereu mai aproape de esenţe, de frumos, de adevăr?

Îmi pare că Miron Radu Paraschivescu nu e niciodată în „afara” subiectelor pe care le abordează, că demersul lui trece materialul investigat prin toată fiinţa lui, că nimic din sine nu rămâne indiferent sau letargic la ceea ce îi este pus în faţă, că astfel înţelegerea celuilalt devine implicit cunoaştere de sine:” Tiganie,tiganie,/doar cin’ te-a iubit te stie!/Doar in mine mai traiesti/dantuind negre povesti” (Cantic  de paj”).        Totuşi, sau poate tocmai de aceea, aceasta parte a operei poetului îşi are ezitările ei, căci pare construită într-un ritm organic, cu excepţionale intuiţii, dar şi cu slăbiciuni, dar e mereu plină de viaţă, degajată, alertă, amendând, chiar şi printre rânduri, închistarea, „lenea minţii”, acomodarea cu răul, barbaria, teroarea, ipocrizia, minciuna; proclamând bucuria de a trăi, de a simţi, de a cunoaşte, de a înţelege, de a-ţi găsi cu onestitate şi modestie propriul loc.M.R.Paraschivescu  impune in lirica romaneasca, un topos securizant in care eu-l se refugiaza din calea agresiunii istoriei.

Prof. Georgeta Nicoleta  CHIROIU

Bibliografie

1. R.Paraschivescu, Declaratie patetica. Cantice tiganesti. Laude si alte poeme. (Biblioteca pentru toti,1963).

2. M.RParaschivescu, Scrieri, vol. I – II, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969. 
3. Alexandru Paleologu „Despre lucrurile cu adevărat importante” Polirom, Iaşi, 1997

CALEA CĂTRE ELEV

“Nu e destul sã ştii, trebuie sã şi aplici, nu e destul sã vrei, trebuie sã şi faci”. (J. W. Goethe)

Prin aplicaţiile sale, prin profesorii care trebuie sã o practice, predarea este mai mult o artă decât o ştiinţă. Din împletirea aceasta a artei cu ştiinţa, ca atribut al contemporaneităţii, se naşte ceea ce pentru mine, ca profesor, înseamnă măiestrie în a dărui ştiinţă prin artă, înseamnã METODĂ. Forma de lucru cu clasa de elevi, metoda de predare, este răspunsul la protestele privind volumul crescut de informaţii, ce nu poate fi însuşit prin memorare, ci doar prin învăţare conştientã. Se impune să i se arate elevului şi totodată să i se spună “cum trebuie făcut”. Stimulative, activizante, formele de lucru şi metodele moderne reuşesc să creeze nivelul necesar de conştientizare, de “prezenţă cu mintea” din partea acestuia, mai ales atunci când există o armonie între alegerea metodei şi ceea ce avem de transmis şi demonstrat. Iar dacă metoda este calea prin care stadialitatea dezvoltării gândirii este acceleratã, de ce n-ar reuşi ea să propulseze şi aşa-numiţii elevi “rămaşi în urma clasei”?! Chiar în condiţiile în care, noţiunea de “curriculum”, rămâne străină de preocupările noastre imediate, “insensibilă” la ceea ce profesorul “se străduie să facă” pentru educabilul său, transformându-l într-un veşnic tributar în faţa cerinţelor educaţionale ale elevului, METODA, ca libertate de a acţiona într-un cadru “legal constituit”, permite transfigurarea   elevului şi profesorului într-un “cuplu cultural “, construit din imaginea în oglindă a celui ce ştie să dăruiască, alături de cea a aceluia ce învaţă să primească pentru a putea dărui, la rându-i.

Director adjunct, Camelia PETCU

(Grup Şcolar Mãneciu)

“SUFERINŢA” DE A FI PEDAGOG

“ Un sacrificiu autentic presupune întrunirea unei duble valori şia unui dublu conţinut calitativ: al cauzei şi al sacrificatorului.” (Th. Mann)

Cele mai reuşite scenarii aparţin vieţii. Peniţa, când cruce răstignind clipa prezentă, când penel al trecutului, nu poate convinge fără greutatea realului şi valenţa concretului, fără “aura” faptelor aievea, deja intrate în lăcaşul lor, în tiparul vremii. Aici, în perimetrul acestui crâmpei alb, în care corabia sufletului a aruncat cu putere ancora Cuvântului, răsar mereu germenii comunicării, ca încununare a condiţiei umane. Expresie a creşterii prin educaţie, Cuvântul rămâne “bagheta magică” a pedagogului, intervenid strategic în ceea ce şcoala îşi propune: nu doar să pregătească pentru viaţă, ci să fie ea însăşi viaţă.

Altfel spus, acceptând traducerea în echivalenţe educative, pedagogului îi revine misiunea de a pune în mişcare reorganizarea, reconstrucţia şi transformarea continuă a elevului. Proces de dezvoltare a personalităţii şi de individualizare vocaţională pe fondul umanizării progresive prin socializare, educaţia este în fapt o încercare de autoevaluare, autentificare şi identificare, un produs al raportării copilului la modelul adultului, ca părinte sau pedagog. In confruntarea neloială cu multipli factori “din umbră” care concură la formarea elevului, forţa educativă se dovedeşte a fi atât emanaţia modelului cultural propus, cât mai ales a itinerarului parcurs până la configurarea acestuia.

Pedagogul devine, în egală măsură, matrice spirituală şi forţă motrice educaţională. El este factorul dinamic valorificator al conţinutului cultural şi social al unei epoci, pentru care “a trăi în spiritulalitatea instituţiei, a adopta idealurile ei, a creşte în tradiţia ei, a te integra tuturor acţiunilor ei, înseamnă a câştiga spiritualitate de profesor”.

Intors spre lumină, întreg sufletul său trebuie să se schimbe perpetuu şi să sufere contopit cu cel al “copilului elev”, căci suferinţa naşterii şi înnoirii prin educaţie se împleteşte esenţial cu vocaţia sacrificiului.

Director adj. Camelia PETCU, Grup Şcolar Măneciu