VĂLENII DE ODINIOARĂ

– Oameni care au fost… la Vălenii de Munte –

Preluând titlul unei cãrţi datorate marelui istoric Nicolae Iorga deschidem un ciclu referinţe despre personalitãţi care au dat urbei noastre prestigiu peste timp.

Cu o jumãtate de secol în urmã cumpãra un teren (în Vãlenii de Munte) pe care şi-a construit o locuinţã cel care avea sã rãmânã în panoplia marilor savanţi – Gheorghe Ionescu-Şişeşti.

Nãscut în anul 1885 în satul Şişeştii de Jos, judeţul Mehedinţi tânãrul absolvent al şcolii primare şi liceale avea sã parcurgã toate etapele fireşti ale omului de ştiinţã. Datorãm soţiei sale Speranţa Ionescu Şişeşti un studiu care, printr-o privire de ansamblu a complexitãţii intelectuale şi sufleteşti ale savantului, l-a impus într-o lume plinã de densitate şi culoare a elitei româneşti.

Studiile superiore şi doctoratul au fost împlinite în lumea germanã, în domeniul agriculturii. A funcţionat în Ministerul Agriculturii şi Domeniilor în fruntea cãruia a strãlucit, ca ministru şi specialist, în cinci guverne (1931-1940), deci şi în cel condus de N. Iorga (1931-1932), istoricul şi politicianul apreciindu-l mult. Crezul sãu a fost ridicarea agriculturii şi pe ţãrani la cerinţele moderne ale vremii. Atribuia în cercetarea ştiinţificã un rol prioritar matematicii în viaţa contemporanã, “viaţa modernã se dezvoltã sub semnul matematicii”. A fost un admirator al pãdurii şi un vajnic apãrãtor al acesteia. Din mãiestria şi erudiţia didacticã au ieşit peste patruzeci de generaţii de cercetãtori. A fost recunoscut la vreme  de Academia Românã ca membru titular (1936), a primit marea decoraţie “Steaua României” apoi Coroana României”, “Om de ştiinţã emerit”, “Legiunea de onoare” (Franţa) ş.a. Creaţiile literare au fost în atenţia lui Coşbuc şi Iorga.“Apostolul” de la Vãleni i-a acordat spaţii largi în “Neamul Românesc” pentru conferinţele care l-au consacrat. Regalist convins a “scãpat” de pedepsele impuse de comunişti dupã 1948, datoritã prieteniei cu Traian Sãvulescu, preşedintele Academiei,  dar şi recompenselor ştiinţifice atribuite de sovietici “simbolului plugãriei româneşti”.

Prin activitatea de la Vãleni şi prin urmaşii de notorietate – dr. docent Vlad (agronomie), ing. Dan (construcţii) – viaţa profesorului, a omului de ştiinţã Gh. Ionescu-Şişeşti s-a înfipt în vreme ca un stejar viguros în faţa cãruia posteritatea îi aduce un profund omagiu.

Ion BOCIOACA

FĂURITORI AI UNIRII PRINCIPATELOR

- MIHAIL  KOGĂLNICEANU -

Obiectiv major al Revoluţiei române de la 1848-1849,Unirea Principatelor a fost realizată în contextul politic extern favorabil reprezentat de Congresul de la Paris, din anul 1856, încheiat în urma Războiului Crimeii, prin dubla alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, în Moldova pe 5 ianuarie 1859,iar în Ţara Româneascăpe 24 ianuarie.

Dacă despre „domnul Unirii” istoriografia românească a realizat şi păstrat atâtea documente,nu trebuie nicidecum pusă în penumbră uriaşa personalitate a marelui om politic şi cărturar Mihail Kogălniceanu ,cu ajutorul căruia domnul Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti a realizat marile reforme politice,economice şi de unificare administrativ-teritorială.

„Literator distins,istoric fruntaş,mare orator şi încă şi mai mare om de stat, Mihail Kogălniceanu a fost una din acele naturi alese, ce greu încap câte două alăturea

într-un veac „ ,releva A. D. Xenopol în discursul de recepţie la Academia  Română, în 1895, subliniind  totodată că „în decursul întregii sale vieţii, Kogălniceanu a urmărit o singură idee: înălţarea neamului său”.

Mihail Kogălniceanu descindea dintr-o familie veche de boieri moldoveni, originară, se pare, de pe lângă râuşorul Kogâlnicului, din judeţul Cahul, fiind născut la Iaşi , pe 6 septembrie 1817. Tatăl său, vornicul Ilie  Kogălniceanu, nu făcea parte din marea boierime deşi avea moşia Râpele şi era proprietar şi în judeţul Dorohoi. Mama sa, Catinca, era fiica medelnicerului Stavilă, dintr-o familie românească din Basarabia. Copil fiind, Mihail primeşte primele învăţături în casa părintească, iar din 1827 a început  să studieze cu dascălul maramureşan  Gherman  Vida, continuându-şi apoi pregătirea la  Institutul francezului Cuenin, unde a învăţat limbile franceză, greacă şi germană. După instalarea lui Mihail Sturdza pe tronul Moldovei, în 1834, a fost trimis la studii în străinătate, mai întâi în Franţa, la Colegiul din Luneville, apoi laBerlin, din 1835. În 1845 pleacă din nou în Franţa, stabilind legături cu ceilalţi români veniţi acolo la studii: N, Bălcescu, Ion Ghica, fraţii Golescu, C. A. Rosetti, D. Bolintineanu. Este unul dintre revoluţionarii fruntaşi din Moldova anului 1848, redactând, între altele, documentul programatic „Dorinţele partidei naţionale din Moldova ”, la Cernăuţi,în august 1848. S-a remarcat prin arta sa oratorică şi tăria argumentelor; susţinând aspiraţia de unire, ca deputat în Adunarea  ad-hoc a Moldovei. Deşi figura pe lista candidaţilor pentru domnie, el şi-a declinat această onoare în favoarea colonelului Al. I. Cuza, iar după alegerea acestuia ca domn al Moldovei, pe 5 ianuarie 1859, cu mare însufleţire şi patriotism a rostit memorabilul său discurs, în care întrevedea o epocă nouă pentru patria română, contribuind din plin la realizarea marilor reforme care au pus bazele statului naţional român şi României moderne.

Mihai  ISTUDOR

“SUFERINŢA” DE A FI PEDAGOG

“ Un sacrificiu autentic presupune întrunirea unei duble valori şia unui dublu conţinut calitativ: al cauzei şi al sacrificatorului.” (Th. Mann)

Cele mai reuşite scenarii aparţin vieţii. Peniţa, când cruce răstignind clipa prezentă, când penel al trecutului, nu poate convinge fără greutatea realului şi valenţa concretului, fără “aura” faptelor aievea, deja intrate în lăcaşul lor, în tiparul vremii. Aici, în perimetrul acestui crâmpei alb, în care corabia sufletului a aruncat cu putere ancora Cuvântului, răsar mereu germenii comunicării, ca încununare a condiţiei umane. Expresie a creşterii prin educaţie, Cuvântul rămâne “bagheta magică” a pedagogului, intervenid strategic în ceea ce şcoala îşi propune: nu doar să pregătească pentru viaţă, ci să fie ea însăşi viaţă.

Altfel spus, acceptând traducerea în echivalenţe educative, pedagogului îi revine misiunea de a pune în mişcare reorganizarea, reconstrucţia şi transformarea continuă a elevului. Proces de dezvoltare a personalităţii şi de individualizare vocaţională pe fondul umanizării progresive prin socializare, educaţia este în fapt o încercare de autoevaluare, autentificare şi identificare, un produs al raportării copilului la modelul adultului, ca părinte sau pedagog. In confruntarea neloială cu multipli factori “din umbră” care concură la formarea elevului, forţa educativă se dovedeşte a fi atât emanaţia modelului cultural propus, cât mai ales a itinerarului parcurs până la configurarea acestuia.

Pedagogul devine, în egală măsură, matrice spirituală şi forţă motrice educaţională. El este factorul dinamic valorificator al conţinutului cultural şi social al unei epoci, pentru care “a trăi în spiritulalitatea instituţiei, a adopta idealurile ei, a creşte în tradiţia ei, a te integra tuturor acţiunilor ei, înseamnă a câştiga spiritualitate de profesor”.

Intors spre lumină, întreg sufletul său trebuie să se schimbe perpetuu şi să sufere contopit cu cel al “copilului elev”, căci suferinţa naşterii şi înnoirii prin educaţie se împleteşte esenţial cu vocaţia sacrificiului.

Director adj. Camelia PETCU, Grup Şcolar Măneciu

DISCIPLINA - MODEL DE EDUCAŢIE MORALĂ

“Educaţia e cultura caracterului; cultura e educaţia minţii” – Mihai Eminescu

Şcoala va rămâne totdeauna “un atelier al umanităţii”, cu condiţia ca educaţia pe care o promovează să fie una autentică, să formeze personalităţi. În îndrumarea morală, principiul pe care se bazează cele mai multe din măsurile aplicate în şcoli este cel al reprimării, cel care preconizează înlăturarea răului mai presus de încurajarea binelui. Concretizarea ei constă în aplicarea unor regulamente severe, prin aprecieri cu nota la purtare, prin pedepse determinate în spirit juridic “mai mult de importanţa materială a actului decât de natura morală a intenţiei”, prin eliminare, care de fapt scuteşte pe profesor de strădania de a-l aduce pe cel “rătăcit ” pe calea cea bună, aruncându-l în vâltoarea vieţii, la discreţia tuturor influenţelor, adeseori dăunătoare. Rezultatul direct al unor asemenea procedee constă în faptul cã subjugă spiritul elevului fãră să-l transforme şi îl supune fãră sã îl convingã. Tocmai conştiinţa, reprezentând frâna morală din viaţa unui individ, scapă “atenţiei” educatorului! Doar examenul de conştiinţă, efectuat sistematic, curajos, poate fi “pârghia” aplicată din interior pentru ridicarea morală a elevului, fãrã de care strãdaniile noastre rãmân ineficiente. Se impune imperios întrebarea: “Ce va face elevul când va trebui sã se descurce singur în faţa unor influenţe care scapă de sub controlul educatorului sau autorităţilor?” Putem avea doar impresia că elevul a devenit aşa cum ni-l dorim, dar elementele refulate prin constrângere pot izbucni oricând, în acte cu totul nedorite, violente, grav dăunătoare. Disciplina întemeiată pe reprimare tinde să-l apere pe elev de agresiunea mediului şi de cea proprie, în loc să-l deprindă să lupte el însuşi. Se ajunge astfel la încălcarea principiului fundamental al educaţiei: principiul autoguvernãrii, al disciplinei prin libertate.  Este necesar ca mecanismul voinţei să devinã un instrument ascultător al convingerilor şi sentimentelor morale. Convingerea volitivă vine sã împlinească ceea ce mintea “a înţeles şi aprobat şi inima a simţit şi dorit”. Educaţia morală se bazeazã  pe disciplina liber consimţitã, acceptată prin convingere personalã şi formarea deprinderilor morale prin autodeterminare.

Educatorul urmeazã deci sã-şi convingã elevul cã libertatea este reală numai atunci când actele pe care le sãvârşesc nu împiedecã sã se manifeste libertatea celorlalţi. Sigur ne va lua ceva mai mult timp sã învăţăm sã condamnăm greşeala iar nu pe cel supus ei, să ne convingem elevii, dar sã-i lăsăm liberi; însã merită să încercăm. Altfel, agresivitatea penalizatã se va accentua în raport cu intensitatea pedepsei. Educatorii educă nu numai prin ceea ce transmit, ci şi prin întreaga lor personalitate. Cu alte cuvinte, “Nemo dat quod non habat”. Elev şi profesor, comportamente şi destine în oglindă, creştem, evoluăm şi ne maturizăm pentru totdeauna, implacabil, împreună: “Noi nu suntem, ci devenim”.

Camelia PETCU

DENUMIREA STRĂZILOR

La cererea mai multor cititori deschidem o rubricã în care vom explica denumirea anumitor strãzi din spaţiul oraşului Vãlenii de Munte.

Str.”Petre Liciu”

Petre Liciu (1871-1912) a fost actor român. A jucat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în roluri de dramã şi comedie, cu o deosebitã maleabilitate scenicã (Shylock din „Neguţãtorul din Veneţia” de Shakespeare, Isidor Lechat din „Banii” de Mirabeau, Ştefãniţă din „Viforul” de Barbu Ştefãnescu Delavrancea.

Legãtura cu oraşul Vãlenii de Munte:

A fost coleg de clasã (a VI-a) la liceul Naþional din Iaşi, din 1886, cu Nicolae Iorga, martor al acelor vremuri în formarea viitorului savant. I-a închinat versurile „Sarea pãmântului” – o împletire de ironie şi admiraţie:

„Colo-n fund vezi o cãpiţã

De pãr des, nepieptãnat

De cinci ani încoace ascunde

Un cap mare de învãţat.”

Petre Liciu termina clasa a VI-a, dupã Nicolae Iorga, pe locul doi cu media 8,59.

Numele actualei strãzi, pe poziţia C1 (a hãrţii oraşului), dateazã din perioada interbelicã, semn al preţuirii faţã de prietenia cu marele savant Nicolae Iorga.

Ion BOCIOACÃ