SE DESCHID CERURILE

Într-o vineri, de 12 ianuarie 1973, în preajma Noului An spiritual românesc ce începe întotdeauna la 15 ianuarie, dupã cum este scris într-o carte de suflet, Paznic de far,Geo Bogza nota:

“Inspirata statuie a lui Eminescu, datoratã lui Anghel, se aflã mereu în faţa Ateneului şi aşteaptã, mai ales în preajma zilei de 15 ianuarie, flori din partea celor ce, netemându-se de judecãţile comune, pot trãi sublimul:”

De la Nistru pân’ la Tisa…
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…
Dreptatea, libertatea nu sunt numai
un nume…
Vãd poeţi ce-au scris o limbã ca un
fagure de miere…
Ori de nu-cui ce-i aduce? – Poezie -
sãrãcie!…
Ce-ţi lipseşte sã fii înger-aripi lungi şi
constelate…
Totuşi este trist
în lume…
De lege n-au
nevoie, virtutea
e uşoarã
Când ai ce-ţi
trebuieşte… Iar
legi sunt pentru
voi…
Cã vis al morţii-
eterne e viaţa
lumii-ntregi…
Şi eu trec de-a
lung
de maluri…
Zburãtor cu
negre plete, vin’
la noapte de mã
furã…
Împãrat slãvit e
codrul…
Luna-n urmã
ţine strajã…
Şed la masa mea
de brad…
Petrec în minte
viaţa-mi lipsitã
de noroc…
Pe aceeaşi uli-
cioarã…
Oceanul cel de
gheaţã mi-apare
înainte…
Cã te-am zãrit e a
mea vinã…
Privirea-mi arde,
sufletul îmi
creşte…
Numai omu-i
schimbãtor
Pe pãmânt rãtã-
citor…
Pe freamãtul de
frunze la tine tu
mã chemi…
Doar ceasornicul
urmeazã lung-a
timpului cãrare…
Iar în lumea cea comunã a visa e un
pericul…
O, te-admir, progeniturã de origine
românã!…
Ci eu în lumea mea mã simt
Nemuritor şi rece…

Recitit dincolo de clişee, Eminescu este de fiecare datã altul, proaspãt şi surprinzãtor în adâncimea ideilor, în tumultul sufletesc. Chiar dacã tot mai puţin pare cã se vorbeşte de Eminescu şi lumea de azi pare a nu mai avea nevoie de el, tot mai deschidem cartea lui sfântã sufletului românesc pentru a ne simţi atât de trecãtori ca oameni dar, pentru o clipã, şi atât de aproape de îndumnezeire. La 15 ianuarie se deschid cerurile cuvintelor şi în oglinda lor sufletul neamului românesc ia chipul lui Eminescu.

Valentin Emil MUSAT

DISCIPLINA - MODEL DE EDUCAŢIE MORALĂ

“Educaţia e cultura caracterului; cultura e educaţia minţii” – Mihai Eminescu

Şcoala va rămâne totdeauna “un atelier al umanităţii”, cu condiţia ca educaţia pe care o promovează să fie una autentică, să formeze personalităţi. În îndrumarea morală, principiul pe care se bazează cele mai multe din măsurile aplicate în şcoli este cel al reprimării, cel care preconizează înlăturarea răului mai presus de încurajarea binelui. Concretizarea ei constă în aplicarea unor regulamente severe, prin aprecieri cu nota la purtare, prin pedepse determinate în spirit juridic “mai mult de importanţa materială a actului decât de natura morală a intenţiei”, prin eliminare, care de fapt scuteşte pe profesor de strădania de a-l aduce pe cel “rătăcit ” pe calea cea bună, aruncându-l în vâltoarea vieţii, la discreţia tuturor influenţelor, adeseori dăunătoare. Rezultatul direct al unor asemenea procedee constă în faptul cã subjugă spiritul elevului fãră să-l transforme şi îl supune fãră sã îl convingã. Tocmai conştiinţa, reprezentând frâna morală din viaţa unui individ, scapă “atenţiei” educatorului! Doar examenul de conştiinţă, efectuat sistematic, curajos, poate fi “pârghia” aplicată din interior pentru ridicarea morală a elevului, fãrã de care strãdaniile noastre rãmân ineficiente. Se impune imperios întrebarea: “Ce va face elevul când va trebui sã se descurce singur în faţa unor influenţe care scapă de sub controlul educatorului sau autorităţilor?” Putem avea doar impresia că elevul a devenit aşa cum ni-l dorim, dar elementele refulate prin constrângere pot izbucni oricând, în acte cu totul nedorite, violente, grav dăunătoare. Disciplina întemeiată pe reprimare tinde să-l apere pe elev de agresiunea mediului şi de cea proprie, în loc să-l deprindă să lupte el însuşi. Se ajunge astfel la încălcarea principiului fundamental al educaţiei: principiul autoguvernãrii, al disciplinei prin libertate.  Este necesar ca mecanismul voinţei să devinã un instrument ascultător al convingerilor şi sentimentelor morale. Convingerea volitivă vine sã împlinească ceea ce mintea “a înţeles şi aprobat şi inima a simţit şi dorit”. Educaţia morală se bazeazã  pe disciplina liber consimţitã, acceptată prin convingere personalã şi formarea deprinderilor morale prin autodeterminare.

Educatorul urmeazã deci sã-şi convingã elevul cã libertatea este reală numai atunci când actele pe care le sãvârşesc nu împiedecã sã se manifeste libertatea celorlalţi. Sigur ne va lua ceva mai mult timp sã învăţăm sã condamnăm greşeala iar nu pe cel supus ei, să ne convingem elevii, dar sã-i lăsăm liberi; însã merită să încercăm. Altfel, agresivitatea penalizatã se va accentua în raport cu intensitatea pedepsei. Educatorii educă nu numai prin ceea ce transmit, ci şi prin întreaga lor personalitate. Cu alte cuvinte, “Nemo dat quod non habat”. Elev şi profesor, comportamente şi destine în oglindă, creştem, evoluăm şi ne maturizăm pentru totdeauna, implacabil, împreună: “Noi nu suntem, ci devenim”.

Camelia PETCU