ZIARUL VALENII Nr. 9 – PAGINA 6

ZIARUL VALENII Nr. 9 – PAGINA 7

ZIARUL VALENII Nr. 9 – PAGINA 8

ION LUCA CARAGIALE ŞI VĂLENII DE MUNTE

Vălenii, localitate mai puţin pomenită în opera lui Nenea Iancu, vine în forţă în atenţia opiniei publice în tomna lui 1900 când în parlament se dezbătea legea ţuicii pentru instituirea monopolului băuturilor spirtoase şi a impozitului pe grad.

Deziderate legitime este titlul momentului apărut la Universulpe 9 octombrie 1900. E vorba de o petiţiune pe care cetăţenii unei „urbe care lucrează foarte mult cu ţuica” au avansat-o parlamentului. Târgul de Munte este prezentat sec, cu „3600 de locuitori, vreo 6 biserici, 4 şcoale primare şi 180 de cîrciumi”. Apoi se justifică doleanţele cetăţenilor, care, trebuie să recunoaştem, sunt mult mai ponderate decât cele ale locuitorilor Mizilului, care voiau, nu altceva, decât musai Mizilul reşedinţă de judeţ. Vălenarii cereau construirea unui pod solid de piatră în oraşul lor, apoi înfiinţarea unui liceu, o cale ferată până în capitala judeţului şi, bineînţeles, retragerea proiectului asupra ţuicii, care loveşte interesul cetăţenilor alegători din Târgul de Munte.

Legea se votează totuşi pe 3 octombrie. Costică Panaite, simpaticul erou al povestirii Cam târziu…(Univesul, 13 oct. 1900), cu vorba lui cea dulce „C-eşti copil?”, pleacă cu o petiţiune „iscălită de mai multe zecimi de cultivatori de prune”. Costică face el însuşi „agricultură de fân şi de prune” pe o moşie „la cincizeci de kilometri cu trăsura până la Ploieşti”, situată „într-unul din cele mai sălbatice şi mai sublime puncte ale Carpaţilor… departe de zgomotul capitalei”. Dar drumul spre Bucureşti este lung şi greu. Costică s-a abătut pe la Vălenii de Munte, unde s-a încurcat o noapte, apoi s-a mai oprit în Ploieşti, şi nu se putea să nu ocolească puţin pe la Valea Călugăreacă, la un prieten, cu ocazia culesului şi s-a mai încurcat o zi şi-o noapte. La Bucureşti a tras la Metropol, iar dimineaţa îl aflăm, printr-o fericită întâmplare, cu vechi colegi de şcoală, la o halbă ş-un mezelic. Iar vechii prieteni îi transmit vestea cea groaznică: „S-a votat legea!”. Costică e înmărmurit: „Ce-ş copil?!”

Astăzi, la peste un veac de când Nenea Iancu expunea „dezideratele legitime” ale paşnicilor cetăţeni din Târgul de Munte, putem spune, cu mândrie, că există calea ferată spre capitala judeţului şi nu se mai face până acolo „două ceasuri şi jumătate cu căruţa”. Despre poduri ce să mai vorbim. Până şi cartierul Valea Gardului este legat de oraş printr-un solid pod de beton. Mamele din urbe, care ţin la educaţiunea fiilor lor tot atât de mult ca pe vremea lui Caragiale, îşi dau odraslele la unul dintre cele două licee locale, de unde vor merge în Capitală la Facultatea de Drept sau la Academia de Poliţie, pentru a pune capăt corupţiunii şi a intra cu fruntea sus în Cameră. Un singur sector a avut într-o vreme o decădere. Nu sunt nici două decenii de când cârciumile se numărau pe degete. Dar glorioasa revoluţie din decembrie a alungat tirania şi acum lucrurile au revenit aproape de statistica lui Nenea Iancu.

─ Cam câte cârciumi să fie în târgul nostru, monşer?

─ Ştiu eu?! ‘fo pa’zeci-cincizeci! Poate suta!

─ Ce’ş copil?!

Adrian MIHALCEA

„REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989” – O TRAGEDIE ROMÂNEASCĂ

În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989, încă pe întuneric, România stătea în cumpăna istoriei. Provocată profesionist, Armata ţării deschisese focul şi omorâse cetăţeni ai ţării. Oamenii ai Miliţiei şi Securităţii arseseră cadavrele victimelor de la Timişoara, iar Gărzile patriotice din acelaşi oraş trăseseră cot la cot cu forţele de represiune, făcând şi ele victime. Şeful statului încălcase Constituţia României şi dăduse ordine ilegale, făptuind deja infracţiunea de subminare a puterii de stat. Şi cu toate acestea, în acea noapte, Nicolae Ceauşescu încă mai putea opri dezastrul ţării şi al naţiunii printr-una sau două decizii raţionale. Alegerea lui a fost să trimită la Timişoara câteva zeci de mii de muncitori din Oltenia care să-i bată pe muncitorii din Timişoara, să organizeze la Bucureşti un miting prin care intenţiona să acopere cu legitimitate revoluţionar-marxistă acest ordin criminal şi să-i ofere în plus posibilitatea de a ucide în continuare, în masă. Ne aflam în momentul de vârf al deciziei, adică în acea clipă în care un om investit cu o responsabilitate majoră hotărăşte soarta a milioane de oameni, destinul poporului său. Uneori, în cazul unor personalităţi cu anvergură planetară, omul care ia decizia poate influenţa Istoria. Thierry de Montbrial, fondatorul Institutului Francez de Relaţii Internaţionale, a definit acest moment: „Previziunea crizelor face să intervină mai multe niveluri de incertitudine. Cu titlu de exemplu, legat de teoria sistemelor, asupra căreia vom reveni, va trebui acordată o atenţie specială formei extreme care ţine seama de posibilitatea existenţei unei bifurcaţii în cadrul unui sistem dat, susceptibil de şocuri structurale, din care poate rezulta o schimbare a sistemului însuşi (criza sistemică) (…) Noţiunile de bifurcaţie şi de criză sistemică vor fi ilustrate de un exemplu. La 7 octombrie 1989, în Berlinul de Est, Mihail Gorbaciov avea de ales între a-şi oferi sau a refuza sprijinul faţă de Erich Honecker. Această situaţie corespunde foarte bine noţiunii de bifurcaţie. Alegând cea de-a doua alternativă, stăpânul de la Kremlin a pus în acţiune – desigur, fără a conştient de acest lucru – o dinamică ce a provocat prăbuşirea Uniunii Sovietice şi deci, finalmente, o schimbare a sistemului internaţional în ansamblul său (criză sistemică). Dacă Mihail Gorbaciov ar fi ales să-l susţină pe Erich Honecker într-o acţiune represivă (poziţia acelora pentru care el nu avea de ales este, din punct de vedere filozofic, de nesusţinut), e posibil ca sistemul bipolar să fi supravieţuit pentru un timp nedeterminat, ceea ce ar fi atras o relansare a Războiului rece”. Decizia lui Nicolae Ceauşescu din noaptea de 21 decembrie şi dimineaţa de 22 decembrie 1989 de a supravieţui la conducerea României cu orice preţ a declanşat un lanţ de evenimente ale căror consecinţe nu s-au stins nici astăzi, după mai bine de 15 ani, legând cu inelele sale căderea generală a economiei, a stării sociale şi morale a societăţii  româneşti, sugrumând statul până la limita de jos a disoluţiei naţionale. În consecinţă, preţul pe care îl plkătim acum – slăbirea accentuată a valorilor statale, supravieţuirea îndelungată a mentalităţilor şi structurilor comuniste, influenţa crimei din decembrie asupra vieţii politice şi sociale, prăbuşirea imaginii instituţiilor de forţă ale statului ( Armata, Justiţia, Poliţioa nşi Serviciul secret), scena politică dominată de impostori şi amatori, penetrarea până la niveluri înalte a spionajului străin pe fondul dezintegrării sistemelor de securitate ale statului, poziţia internaţională inferioară şi chiar umilă – îşi au originea nu numai în lipsa de reacţie a naţiunii în faţa dictaturii, ci şi în deciziile greşite ale lui Nicolae Ceauşescu. Putem estima, la fel ca în exemplul dat de Thierry de Montbrial, că Ceauşescu nu a intuit dimensiunea catastrofei pe care a declanşat-o în România, astfel că schimbarea violentă de sistem în ţara noastră nu a atins doar faza crizei sistemice – aceasta era oricum iniţiată la Moscova -, ci a lovit şi în bazele statului român. Încă nu ne putem imagina un Ceauşescu adept al dictonului „după noi, potopul” şi continuăm să credem că dictatorul comunist „se crampona” de Putere din cauza obsesiei pe care o făcuse pentru destinul său eroic. Dacă lecţia aceasta nu va fi scrisă în manualul de Istorie al şcolilor noastre, aşa cum a fost în realitate şi în întregul său dramatism cinic, suntem condamnaţşi să prelungim încă multe decenii criza sistemică pe care a declanşat-o voit Mihail Gorbaciov în folosul Uniunii Sovietice şi cu sacrificarea, slăbirea şi dezorganizarea foştilor săi sateliţi.

În dimineaţa de 21 decembrie 1989 se împlineau 110 ani de la naşterea lui Stalin, iar 43 de cetăţeni ai Capitalei se pregăteau ca în acea zi să fie primiţi în Partidul Comunist Român.

Alex Mihai STOENESCU

DENUMIREA STRĂZILOR (IV)

STRADA BEREVOIEŞTI

Cea mai veche cale de trecere a turmelor de oi, în timpul transhumanţei, practicată în multe secole. Trecerea oilor, cu ciobanii, câinii însoţitori şi măgarii peste Carpaţi spre locurile de câmpie şi Deltă – toamna spre locurile sudice, primăvara în sens invers – a lăsat urme mai ales în toponimia locurilor subcarpatice. Bunăoară, pe Valea Teleajenului, veche cale de circulaţie, s-au stabilit locuitori, de regulă ciobani şi negustori, lăsând posterităţii nume ca Bughea, Ungureni şi evident Berevoieşti. Să fi fost un cioban Berevoi din Berevoieştii actuali din nordul judeţului Argeş? Legendă sau adevăr? Cu certitudine această stradă poartă şi numele de început al aşezării noastre devenită mai apoi Săcuieni şi, din secolul al XVII – lea, Vălenii de Munte.

S-a transmis, tot prin legendă, existenţa pe acea cale a unui „Schit Alb”, operă a aceloraşi ciobani în trecerea lor prin zonă.

Faptul că pe această stradă s-a târnosit la 25 octombrie 7235 (1726) o mică bisericuţă Berevoieşti în apropierea schitului de pe dealul Runcu al schismaticilor, deci anterior celei Mica Filip (1808), dovedeşte că acolo era nucleul aşezării urbane amintite.

Berevoieştii de jos era o moşie a statului compusă din două loturi în întindere de 45 de hectare din care 23 de hectare de pădure în trei pâlcuri: Piscul Runcului, Poiana Vătafului şi Cotul cu Plopi vândută pe veci domnului Naum Papazol – Papazoglu (al cărui mormânt se află în curtea bisericii Sfântul Ioan) pe preţ de 29.000 lei.

Pe harta oraşului strada începe pe careul C2 şi se continuă pe D2 şi D1.

Ion BOCIOACĂ

CLUBUL "DOINA" O OAZĂ DE CULTURĂ

Într-o lume în care fiecare suntem tributari unor interese mai mari sau mai mici, răgazul unui popas cultural devine o reală încântare. Şi atunci când oamenii sunt primitori, însetaţi de cultură, dornici să ofere şi să  primească idei înălţătoare, atmosferă caldă, discuţii diverse şi incitante, totul se transformă într-o realitate ce poartă numele de  “ Clubul Doina” .

Clubul Doina a luat fiinţă în urmă cu trei ani din dorinţa cititoarelor fidele ale bibliotecii “Miron Radu Paraschivescu” , cărora li s-a alăturat însăşi doamna bibliotecară Alexandrina Miroiu, de altfel şi gazda acestui club. În cadrul clubului au loc lansări şi prezentări de carte, evocări culturale, manifestări artistice, dezbateri pe diverse teme, întâlniri cu scriitorii locali (în special) şi uneori întâlniri între generaţii (elevi-profesori), în după-amiaza fiecărei zile de luni. Cele 32 de membre permanente ale Clubului Doina sunt în majoritatea lor pensionare, însă vin cu plăcere şi profesoare, cadre didactice, muzeografe, casnice. Într-o oarecare măsură, păstrând proporţiile, întrunirile lor păstrează un iz al Cenaclului “Junimea”  al lui Maiorescu, unde orice dezbatere se tratează cu competenţă şi seriozitate, orice încercare literară se supune indiscutabil comentariilor pro şi contra, iar fiecare idee este profund analizată. Şi totul se armonizează aici perfect: oamenii, locul, cărţile, ideile, acţiunile realizate sau cele viitoare. Un strop de lumină din miezul acestui club (insignifiant – pot spune unii) are şansa de-a “lumina” îincet dar sigur întreg oraşul. Primul pas a fost deja facut. Urmeaza altul şi altul iar voinţa şi dorinţa membrelor acestui club îl vor face cunoscut tuturor. Dar ceea ce este cu adevărat important este faptul că membrele clubului vor continua să păstreze cultura locală şi naţională, să o cunoască şi apoi s-o facă cunoscută şi altora, să-şi amintească şi să reamintească la rându-le tradiţiile, obiceiurile şi trăsăturile românilor ce ne asigură unicitatea în această lume.

Iar treaba odată începută este pe jumătate terminată, după cum spune o vorbă din popor. Clubul Doina şi-a început misiunea cu importante lansări de carte, precum: Constantin Pârvu- “Enciclopedia plantelor” , Valentin Emil Muşat- “În căutarea titlului pierdut”, Stelian Florescu – «Starchiojd – monografie », “Prilej de admiraţie”, “Colegiul Nicolae Iorga” continuată cu prezentări de carte: Nastasia  Popa -“Legendele ariciului”, prof. Ion  Bocioacă – “Valenii de munte” (reeditată), dr.stomatolog Dorel Pârvulescu – “Igiena buco-dentară”, etc. Sunt aşteptaţi să-şi lanseze proaspetele cărţi Mihai Istudor – o surprinzătoare carte de poezii şi Alex Mihai Stoenescu – “Istoria  loviturilor de stat din România”.

Şi pentru că suntem în luna martie, luna dedicată femeii, membrele clubului au pregătit, ca în fiecare an de 8 Martie, o activitate specială sub titlul ”Din dragoste pentru sufletul femeii”, urmată de-o masă festivă.

O prezenţă unică în peisajul cultural vălenean, Clubul Doina este şi rămâne un lucru bun, de lăudat, de admirat şi de urmat. Rămâne de văzut cum şi dacă îi va urma exemplul şi alţii. Viaţa culturală are nevoie de suflete părtaşe la evoluţia sa.

Tatiana BĂJENARU