VIZIUNEA ECONOMICĂ A LUI VIRGIL MADGEARU

Virgil Madgearu, economist român de origine armeană accepta realitatea societăţii româneşti interbelice, găsind-o în mod lucid subdezvoltată. Ea se afla mult în urma Occidentului şi nu reuşea să treacă pasul decisiv spre o economie capitalistă dezvoltată. Pentru rezolvarea acestei probleme, Madgearu propunea o viziune socialist-rurală a ţării, astfel încât România să treacă la o politică de dezvoltare economică cu bazele în cooperative agricole de producţie, aducând statul la o bunăstare determinată organic nu numai de preponderenţa agriculturii, dar şi de nivelul ridicat de modernizare a exploatării agricole. Viziunea pornea de la realitate şi căuta o soluţie pentru ceea ce putea să facă statul român în perioada interbelică, nu pentru ceea ce-şi dorea sau visa clasa politică. Opera economică a lui Virgil Madgearu a fost, de fapt, un prim semnal de alarmă profesionist la pericolul prăbuşirii economiei româneşti sub greutatea structurii defectuoase a statului şi a incapacităţii ca acest stat slab să răspundă marilor agresiuni externe, căutând cu eforturi imense să dezvolte o industrie capitalistă performantă într-un loc unde momentul prielnic a fost pierdut în decenii de reforme aproximative. Ca mereu în doctrinele ţărăniste, ce s-au tot enunţat în politica românească, Madgearu oferă soluţia statului agrarian:
“Când ţesătura fundamentală a organizaţiei economice este formată de milioane de economii familiare ţăraneşti, care nu cunosc aproape de loc sistemul salariatului şi au o concepţie deosebită despre profit şi rentabilitate, iar întreprinderile economice nu sunt elementul predominant în viaţa socială, când prin urmare ordinea economică nu este capitalistă, ci social-agrară, Statul aflat în această situaţie trebuie să-şi orânduiască întreaga sa politică, în aşa fel, încât să deschidă drumul larg pentru dezvoltarea, în primul rând, a celulelor fundamentale ale organismului social, a economiilor ţărăneşti”. Este reflexul în economie al constatării lui Nicolae Iorga, în politică, şi anume că, în urma loviturii de stat din 1930, România a încetat să mai urmeze un plan de viitor şi a coborât doar la gestionarea unei realităţi imediate, descurcându-se. Stat social-agrar înapoiat, din punct de vedere al capitalismului, România ar fi trebuit – în viziunea lui Madgearu – să aplice un socialism prudent, controlat de un sistem democratic aproximativ, dar care să împiedice alunecarea planului economic socialist spre comunism. Nu a reuşit. Unii colegi de partid cu Madgearu, ca Armand Călinescu, considerau că proiectul de “stat ţărănesc” al acestuia este o “tâmpenie”. Grigore Gafencu, alt membru marcant al PNŢ, avea să scrie în jurnalul său, pe aceeaşi temă: “Acest salt de la un extrem la altul, de la ţăranii de azi, lipsiţi de unelte şi de poftă de muncă, ducând o viaţă de mizerie în sate încă pe jumătate sălbatice, la pătura ţărănească stăpânitoare de mâine, izvor de lumină, de ştiinţă şi de civilizaţie (<> şi <> la ţară pregătesc această operă de <> rurală!) vădeşte o închipuire bogată, în contrazicere, fireşte, cu legile istoriei, cu atât mai cuprinzătoare însă de devize politice, electorale şi demagogice”. Constantin Argetoianu vedea în ţărănişti, printre liderii căruia se afla şi Virgil Madgearu, un “partid de stânga radicală, orientat spre Răsărit”. Istoria a demonstrat că soluţiile pentru Agricultură ale lui Virgil Madgearu erau mult mai aproape de realitate şi că perioada comunistă a surprins agricultura românească exact aşa cum o descrisese el.

Alex Mihai STOENESCU

ZIARUL “VĂLENII” NU ESTE AL PRIMĂRIEI

(continuare din pagina 5)

Întâlnirea a avut loc în luna mai (2005). La discuţie au fost prezenţi: domnul primar (fost) Stelian Manolescu, domnul viceprimar (actual primar) Mircea Niţu, domnul Manta (junior), domnul V. Emil Muşat, domnul Ion Bocioacã, domnul Mihai Cozorici şi subsemnatul (Gh. Burdujan).

FONDATOR DOAR CU NUMELE

Propunearea mea de a edita ziarul pe Fundaţia Armonia, al cãrei preşedinte sunt, (pentru operativitate şi scutirea de cheltuieli inutile), a fost respinsã de domnul primar care a cerut, în schimb, înfiinţarea unei societãţi comerciale. Ulterior, nimeni dintre cei prezenţi nu a fost de acord cu aceastã idee, aşa cã a rãmas în sarcina mea constituirea societãţii. Astfel a luat fiinţă S.C. “VALTE” S.R.L. (cu ajutorul substanţial şi hotãrâtor al scriitorului şi istoricului Alex Mihai Stoenescu).

Pentru a determina Primãria sã se implice în demersul nostru i-am propus domnului primar St. Manolescu sã accepte titlul de Fondator al viitoarei publicaţii. Iniţial a refuzat, apoi, într-o discuţie particularã, a revenit precizând: “Tu eşti asociat unic, eu sunt Fondator”. Am acceptat sperând cã, astfel, publicaţia noastrã va avea de câştigat. Dar nu a fost deloc aşa.

Singura contribuţie “majorã” a domnului primar Stelian Manolescu a constat în donarea sumei de 6 milioane de lei pentru editarea primului numãr al ziarului local “Vãlenii” care a apãrut în luna iunie (1-15), (2005).

La data de 31.08.2005 a luat fiinţă (aşa cum s-a dorit) Societatea Comercialã “VALTE” S.R.L. cu asociat unic în persoana subsemnatului (Burdujan Gheorghe), societate nãscutã pentru a eşua deoarece eu nu mi-am propus sã fac afaceri (la care nici nu mã pricep), ci doar sã editez o publicaţie localã, pentru reînnodarea tradiţiei care, odatã cu avocatul Ioan Dima (1929), a încetat sã mai existe în Vãlenii de Munte.

Sediul redacţiei ziarului: Str George Enescu nr. 1 (subsolul Şcolii de Misionare), Vãlenii de Munte (spaţiu pe care, la decizia  unilaterală a actualului primar, Mircea Niţu,  am fost obligat să-l eliberez (în luna aprilie 2009), deşi chiria a fost plãtitã pânã la sfârşitul acestui an (2009). Dupã cum se poate vedea în Contractul de închiriere, “spaţiul a fost închiriat în vederea desfãşurãrii activităţii de activităţi social culturale de interes public” nicidecum pentru dezvolarea şi/sau susţinerea unei afaceri aducătoare de venituri. Presa în general şi presa localã în special este falimentarã dacã nu are în spate o finanţare susţinutã şi continuã.

Acest lucru elementar, actualul primar, Mircea Niţu, abia acum îl descoperă deşi nu îi era chiar necunoscut (îl ştia încã din perioada campaniei electorale pentru alegerile locale – care l-au propulsat în fruntea obştii). Avea idee despre costuri, cheltuieli, procesare, editare etc. şi datorită referatului pe care l-am  depus la registratura Primăriei pe data de 15.12.2008.

CONTRIBUŢIA PRIMĂRIEI

Mobilier foarte vechi (dat la casat) şi patru scaune relativ mai bune. Astfel a gândit primarul că poate avea un ziar al său, al primăriei, al oraşului. Nici măcar un calculator nu a  reuşit să asigure. Relaţia noastrã cu Primăria oraşuluiVălenii de Munte constă doar în existenţa Contractului de Închiriere pentru spaţiul din Str. George Enescu nr. 1. Cei ce au vizitat sediul redacţiei ziarului “VĂLENII” au putut vedea spaţiul (umed şi toxic – cu o toaletã nefuncţională) şi aşa zisa “dotare materială”.

APARIŢIA SPORADICĂ

Cea mai grea întrebare care mi s-a pus vreodatã a fost: “Când apare ziarul?”.

Existenţa acestuia a ţinut şi ţine în continuare de finanţarea lui. Ziarul nu a fost gândit ca o afacere, iar eu nu am venit în Vălenii de Munte ca să fac afaceri (aşa cum şi-ar fi dorit cei doi primari şi cum, probabil, îşi imagineazã mulţi dintre cei care mă întreabă “din ce trăiesc”). Asta nu au putut şi nu pot înţelege autorităţile locale: faptul că eu am scos şi scot ziarul pe banii mei şi/sau al sponsorilor, fãră a urmări un beneficiu material.

(continuare în numãrul urmãtor)

„REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989” – O TRAGEDIE ROMÂNEASCĂ

În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989, încă pe întuneric, România stătea în cumpăna istoriei. Provocată profesionist, Armata ţării deschisese focul şi omorâse cetăţeni ai ţării. Oamenii ai Miliţiei şi Securităţii arseseră cadavrele victimelor de la Timişoara, iar Gărzile patriotice din acelaşi oraş trăseseră cot la cot cu forţele de represiune, făcând şi ele victime. Şeful statului încălcase Constituţia României şi dăduse ordine ilegale, făptuind deja infracţiunea de subminare a puterii de stat. Şi cu toate acestea, în acea noapte, Nicolae Ceauşescu încă mai putea opri dezastrul ţării şi al naţiunii printr-una sau două decizii raţionale. Alegerea lui a fost să trimită la Timişoara câteva zeci de mii de muncitori din Oltenia care să-i bată pe muncitorii din Timişoara, să organizeze la Bucureşti un miting prin care intenţiona să acopere cu legitimitate revoluţionar-marxistă acest ordin criminal şi să-i ofere în plus posibilitatea de a ucide în continuare, în masă. Ne aflam în momentul de vârf al deciziei, adică în acea clipă în care un om investit cu o responsabilitate majoră hotărăşte soarta a milioane de oameni, destinul poporului său. Uneori, în cazul unor personalităţi cu anvergură planetară, omul care ia decizia poate influenţa Istoria. Thierry de Montbrial, fondatorul Institutului Francez de Relaţii Internaţionale, a definit acest moment: „Previziunea crizelor face să intervină mai multe niveluri de incertitudine. Cu titlu de exemplu, legat de teoria sistemelor, asupra căreia vom reveni, va trebui acordată o atenţie specială formei extreme care ţine seama de posibilitatea existenţei unei bifurcaţii în cadrul unui sistem dat, susceptibil de şocuri structurale, din care poate rezulta o schimbare a sistemului însuşi (criza sistemică) (…) Noţiunile de bifurcaţie şi de criză sistemică vor fi ilustrate de un exemplu. La 7 octombrie 1989, în Berlinul de Est, Mihail Gorbaciov avea de ales între a-şi oferi sau a refuza sprijinul faţă de Erich Honecker. Această situaţie corespunde foarte bine noţiunii de bifurcaţie. Alegând cea de-a doua alternativă, stăpânul de la Kremlin a pus în acţiune – desigur, fără a conştient de acest lucru – o dinamică ce a provocat prăbuşirea Uniunii Sovietice şi deci, finalmente, o schimbare a sistemului internaţional în ansamblul său (criză sistemică). Dacă Mihail Gorbaciov ar fi ales să-l susţină pe Erich Honecker într-o acţiune represivă (poziţia acelora pentru care el nu avea de ales este, din punct de vedere filozofic, de nesusţinut), e posibil ca sistemul bipolar să fi supravieţuit pentru un timp nedeterminat, ceea ce ar fi atras o relansare a Războiului rece”. Decizia lui Nicolae Ceauşescu din noaptea de 21 decembrie şi dimineaţa de 22 decembrie 1989 de a supravieţui la conducerea României cu orice preţ a declanşat un lanţ de evenimente ale căror consecinţe nu s-au stins nici astăzi, după mai bine de 15 ani, legând cu inelele sale căderea generală a economiei, a stării sociale şi morale a societăţii  româneşti, sugrumând statul până la limita de jos a disoluţiei naţionale. În consecinţă, preţul pe care îl plkătim acum – slăbirea accentuată a valorilor statale, supravieţuirea îndelungată a mentalităţilor şi structurilor comuniste, influenţa crimei din decembrie asupra vieţii politice şi sociale, prăbuşirea imaginii instituţiilor de forţă ale statului ( Armata, Justiţia, Poliţioa nşi Serviciul secret), scena politică dominată de impostori şi amatori, penetrarea până la niveluri înalte a spionajului străin pe fondul dezintegrării sistemelor de securitate ale statului, poziţia internaţională inferioară şi chiar umilă – îşi au originea nu numai în lipsa de reacţie a naţiunii în faţa dictaturii, ci şi în deciziile greşite ale lui Nicolae Ceauşescu. Putem estima, la fel ca în exemplul dat de Thierry de Montbrial, că Ceauşescu nu a intuit dimensiunea catastrofei pe care a declanşat-o în România, astfel că schimbarea violentă de sistem în ţara noastră nu a atins doar faza crizei sistemice – aceasta era oricum iniţiată la Moscova -, ci a lovit şi în bazele statului român. Încă nu ne putem imagina un Ceauşescu adept al dictonului „după noi, potopul” şi continuăm să credem că dictatorul comunist „se crampona” de Putere din cauza obsesiei pe care o făcuse pentru destinul său eroic. Dacă lecţia aceasta nu va fi scrisă în manualul de Istorie al şcolilor noastre, aşa cum a fost în realitate şi în întregul său dramatism cinic, suntem condamnaţşi să prelungim încă multe decenii criza sistemică pe care a declanşat-o voit Mihail Gorbaciov în folosul Uniunii Sovietice şi cu sacrificarea, slăbirea şi dezorganizarea foştilor săi sateliţi.

În dimineaţa de 21 decembrie 1989 se împlineau 110 ani de la naşterea lui Stalin, iar 43 de cetăţeni ai Capitalei se pregăteau ca în acea zi să fie primiţi în Partidul Comunist Român.

Alex Mihai STOENESCU

VIZIUNEA ECONOMICĂ A LUI VIRGIL MADGEGARU

Virgil Madgearu, economist român de origine armeană, accepta realitatea societăţii româneşti interbelice, găsind-o în mod lucid subdezvoltată. Ea se afla mult în urma Occidentului şi nu reuşea să treacă pasul decisiv spre o economie capitalistă dezvoltată. Pentru rezolvarea acestei probleme, Madgearu propunea o viziune socialist-rurală a ţării, astfel încât România să treacă la o politică de dezvoltare economică cu bazele în cooperative agricole de producţie, aducând statul la o bunăstare determinată organic nu numai de preponderenţa agriculturii, dar şi de nivelul ridicat de modernizare a exploatării agricole. Viziunea pornea de la realitate şi căuta o soluţie pentru ceea ce putea să facă statul român în perioada interbelică, nu pentru ceea ce-şi dorea sau  visa clasa politică. Opera economică a lui Virgil Madgearu a fost, de fapt, un prim semnal de alarmă profesionist la pericolul prăbuşirii economiei româneşti sub greutatea structurii defectuoase a statului şi a incapacităţii ca acest stat slab să răspundă marilor agresiuni externe, căutând cu eforturi imense să dezvolte o industrie capitalistă performantă într-un loc unde momentul prielnic a fost pierdut în decenii de reforme aproximative. Ca mereu în doctrinele ţărăniste, ce s-au tot enunţat în politica românească, Madgearu oferă soluţia statului agrarian:

„Când ţesătura fundamentală a organizaţiei economice esteformată de milioane de economii familiare ţaraneşti, care nu cunosc aproape de loc sistemul salariatului şi au o concepţie deosebită despre profit şi rentabilitate, iar întreprinderile economice nu sunt elementul predominant în viaţa socială, când prin urmare ordinea economică nu este capitalistă, ci social-agrară, Statul aflat în această situaţie trebuie să-şi orânduiască întreaga sa politică, în aşa fel, încât să deschidă drumul larg pentru dezvoltarea, în primul rând, a celulelor fundamentale ale organismului social, a economiilor ţărăneşti”. Este reflexul în economie al constatării lui Nicolae Iorga, în politică, şi anume că, în urma loviturii de stat din 1930, România a încetat să mai urmeze un plan de viitor şi a coborât doar la gestionarea unei realităţi imediate, descurcându-se. Stat social-agrar înapoiat, din punct de vedere al capitalismului, România ar fi trebuit – în viziunea lui Madgearu – să aplice un socialism prudent, controlat de un sistem democratic aproximativ, dar care să împiedice alunecarea planului economic socialist spre comunism. Nu a reuşit. Unii colegi de partid cu Madgearu, ca Armand Călinescu, considerau că proiectul de „stat ţărănesc” al acestuia este o „tâmpenie”. Grigore Gafencu, alt membru marcant al PNŢ, avea să scrie în jurnalul său, pe aceeaşi temă: „Acest salt de la un extrem la altul, de la ţăranii de azi, lipsiţi de unelte şi de poftă de muncă, ducând o viaţă de mizerie în sate încă pe jumătate sălbatice, la pătura ţărănească stăpânitoare de mâine, izvor de lumină, de ştiinţă şi de civilizaţie ( > şi <> la ţară pregătesc această operă de <> rurală!) vădeşte o închipuire bogată, în contrazicere, fireşte, cu legile istoriei, cu atât mai cuprinzătoare însă de devize politice, electorale şi demagogice”. Constantin Argetoianu vedea în ţărănişti, printre liderii căruia se afla şi Virgil Madgearu, un „partid de stânga radicală, orientat spre Răsărit”. Istoria a demonstrat că soluţiile pentru Agricultură ale lui Virgil Madgearu erau mult mai aproape de realitate şi că perioada comunistă a surprins agricultura românească exact aşa cum o descrisese el.

Alex Mihai STOENESCU

ISTORIA LA EA ACASĂ

De aproape cinci ani, istorici consacraţi, de prima mână, îşi dau bineţe la Vălenii de Munte pentru a dezbate o problematică majoră a istoriografiei româneşti si de pretutindeni.

În august 2000, din iniţiativa doctorului stomatolog licenţiat şi în istorie Constantin Găucan, preşedintele Fundaţiei  « Nicolae  Iorga », a luat fiinţă Clubul istoricilor cu baza de activitate în oraşul lui N. Iorga. În argumentaţia sa, C-tin Găucan avea în vedere scoaterea dezbaterilor de sub comanda politică, a ingerinţelor politice de odinioară. Se făcea apel la o expunere sinceră cu interpretări obiective ale faptelor istorice. Toate acestea sub protectoarea umbrelă lăsată posterităţii de marele savant.

La Văleni, de două-trei ori pe an, în Bucureşti, Constanţa, elita istoricilor (acum 20 de membri activi) şi-au îndreptat atenţia pe o istorie documentativă, fără a omite istoria recentă prin evaluarea unor mărturii ale celor implicaţi în viaţa politică postbelică.

Anul acesta, la 11 iunie, academicieni, profesori universitari, cercetători, diplomaţi şi-au dedicat expunerile pe tema «  Românii în al doilea război mondial - Măştile istoriografiei ».

În faţa unei asistenţe avizate academician Dan Berindei, profesor universitar Gh. Buzatu, Ioan Scurtu, Constantin Buşe, Constantin Hligor, Mircea Dogaru, Dumitru Mazilu, scriitorul-istoric Alex Mihai Stoenescu(stabilit recent în oraşul nostru), moderaţi de Vartan Arachelian au punctat momentele premergătoare intrării României în război de partea Germaniei. Reconstituirea evenimentelor pe baza arhivelor cercetate cu predilecţie de istoricul Gh.Buzatu la Moscova, Londra, Paris, a evidenţiat politica conciliatoare a ţărilor garante (Anglia si Franţa), politica duplicitară a Angliei în spaţiul răsăritean a zonei Balcanilor. Nu întâmplător parte a arhivei britanice va fi dată spre cunoaştere tocmai în anul 2039. România a început să fie vândută încă de la 13 aprilie 1939 când autorităţile de la Bucureşti au fost gratulate cu celebrele garanţii militare franco-britanice. Garanţii care n-au funcţionat niciodată şi care ne-au adus mai mult ponoase decât foloase. Aceste garanţii au fost anulate după începerea războiului.

Rând pe rând istoricii  au reamintit de acea detaşare acercetătorului faţă de documentele aflate în depozitele arhivistice, a fost evidentiată plăsmuirea unora din ele sau intervenţia voită în întocmirea lor. De aici nevoia ca istoria recentă să apeleze la studii, mărturii ale celor implicaţi. Scriitorul Alex Mihai Stoenescu, autorul unor lucrări de excepţie despre evenimentele din Decembrie 1989, a exemplificat cum unele rapoarte, informări intrate deja în arhivă conţin erori voite, care peste ani, dacă n-ar fi astăzi divulgate ar fi luate ca veridice.

A fost lansată şi părerea că de fapt România a fost de două ori împarţită: prin pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 şi prin înţelegerea de la 10 octombrie 1944 dintre Churchill si Stalin privitoare la sfera de influenţă sovietică de 90 %.

Ion BOCIOACĂ

VIZIUNEA ECONOMICĂ A LUI VIRGIL MADGEGARU

Virgil Madgearu, economist român de origine armeană, accepta realitatea societăţii româneşti interbelice, găsind-o în mod lucid subdezvoltată. Ea se afla mult în urma Occidentului şi nu reuşea să treacă pasul decisiv spre o economie capitalistă dezvoltată. Pentru rezolvarea acestei probleme, Madgearu propunea o viziune socialist-rurală a ţării, astfel încât România să treacă la o politică de dezvoltare economică cu bazele în cooperative agricole de producţie, aducând statul la o bunăstare determinată organic nu numai de preponderenţa agriculturii, dar şi de nivelul ridicat de modernizare a exploatării agricole. Viziunea pornea de la realitate şi căuta o soluţie pentru ceea ce putea să facă statul român în perioada interbelică, nu pentru ceea ce-şi dorea sau visa clasa politică. Opera economică a lui Virgil Madgearu a fost, de fapt, un prim semnal de alarmă profesionist la pericolul prăbuşirii economiei româneşti sub greutatea structurii defectuoase a statului şi a incapacităţii ca acest stat slab să răspundă marilor agresiuni externe, căutând cu eforturi imense să dezvolte o industrie capitalistă performantă într-un loc unde momentul prielnic a fost pierdut în decenii de reforme aproximative. Ca mereu în doctrinele ţărăniste, ce s-au tot enunţat în politica românească, Madgearu oferă soluţia statului agrarian:

„Când ţesătura fundamentală a organizaţiei economice esteformată de milioane de economii familiare ţaraneşti, care nu cunosc aproape de loc sistemul salariatului şi au o concepţie deosebită despre profit şi rentabilitate, iar întreprinderile economice nu sunt elementul predominant în viaţa socială, când prin urmare ordinea economică nu este capitalistă, ci social-agrară, Statul aflat în această situaţie trebuie să-şi orânduiască întreaga sa politică, în aşa fel, încât să deschidă drumul larg pentru dezvoltarea, în primul rând, a celulelor fundamentale ale organismului social, a economiilor ţărăneşti”. Este reflexul în economie al constatării lui Nicolae Iorga, în politică, şi anume că, în urma loviturii de stat din 1930, România a încetat să mai urmeze un plan de viitor şi a coborât doar la gestionarea unei realităţi imediate, descurcându-se. Stat social-agrar înapoiat, din punct de vedere al capitalismului, România ar fi trebuit – în viziunea lui Madgearu – să aplice un socialism prudent, controlat de un sistem democratic aproximativ, dar care să împiedice alunecarea planului economic socialist spre comunism. Nu a reuşit. Unii colegi de partid cu Madgearu, ca Armand Călinescu, considerau că proiectul de „stat ţărănesc” al acestuia este o „tâmpenie”. Grigore Gafencu, alt membru marcant al PNŢ, avea să scrie în jurnalul său, pe aceeaşi temă: „Acest salt de la un extrem la altul, de la ţăranii de azi, lipsiţi de unelte şi de poftă de muncă, ducând o viaţă de mizerie în sate încă pe jumătate sălbatice, la pătura ţărănească stăpânitoare de mâine, izvor de lumină, de ştiinţă şi de civilizaţie ( > şi <> la ţară pregătesc această operă de <> rurală!) vădeşte o închipuire bogată, în contrazicere, fireşte, cu legile istoriei, cu atât mai cuprinzătoare însă de devize politice, electorale şi demagogice”. Constantin Argetoianu vedea în ţărănişti, printre liderii căruia se afla şi Virgil Madgearu, un „partid de stânga radicală, orientat spre Răsărit”. Istoria a demonstrat că soluţiile pentru Agricultură ale lui Virgil Madgearu erau mult mai aproape de realitate şi că perioada comunistă a surprins agricultura românească exact aşa cum o descrisese el.

Alex Mihai STOENESCU

ISTORIA LA EA ACASĂ

De aproape cinci ani, istorici consacraţi, de prima mânã, îşi dau bineţe la Vãlenii de Munte pentru a dezbate o problematicã majorã a istoriografiei româneşti si de pretutindeni.

În august 2000, din iniţiativa doctorului stomatolog licenţiat şi în istorie Constantin Gãucan, preşedintele Fundaţiei « Nicolae Iorga », a luat fiinţã Clubul istoricilor cu baza de activitate în oraşul lui N. Iorga. În argumentaţia sa, C-tin Gãucan avea în vedere scoaterea dezbaterilor de sub comanda politicã, a ingerinţelor politice de odinioarã. Se fãcea apel la o expunere sincerã cu interpretãri obiective ale faptelor istorice. Toate acestea sub protectoarea umbrelã lãsatã posteritãţii de marele savant.

La Vãleni, de douã-trei ori pe an, în Bucureşti, Constanţa, elita istoricilor (acum 20 de membri activi) şi-au îndreptat atenţia pe o istorie documentativã, fãrã a omite istoria recentã prin evaluarea unor mãrturii ale celor implicaţi în viaţa politicã postbelicã.

Anul acesta, la 11 iunie, academicieni, profesori universitari, cercetãtori, diplomaţi şi-au dedicat expunerile pe tema « Românii în al doilea rãzboi mondial - Mãştile istoriografiei ».

În faţa unei asistenţe avizate academician Dan Berindei, profesor universitar Gh. Buzatu, Ioan Scurtu, Constantin Buşe, Constantin Hligor, Mircea Dogaru, Dumitru Mazilu, scriitorul-istoric Alex Mihai Stoenescu (stabilit recent în oraşul nostru), moderaţi de Vartan Arachelian au punctat momentele premergãtoare intrãrii României în rãzboi de partea Germaniei. Reconstituirea evenimentelor pe baza arhivelor cercetate cu predilecţie de istoricul Gh.Buzatu la Mo

scova, Londra, Paris, a evidenţiat politica conciliatoare a ţãrilor garante (Anglia si Franţa), politica duplicitarã a Angliei în spaţiul rãsãritean a zonei Balcanilor. Nu întâmplãtor parte a arhivei britanice va fi datã spre cunoaştere tocmai în anul 2039. România a început sã fie vândutã încã de la 13 aprilie 1939 când autoritãţile de la Bucureşti au fost gratulate cu celebrele garanţii militare franco-britanice. Garanţii care n-au funcţionat niciodatã şi care ne-au adus mai mult ponoase decât foloase. Aceste garanţii au fost anulate dupã începerea rãzboiului.

Rând pe rând istoricii au reamintit de acea detaşare a cercetãtorului faţã de documentele aflate în depozitele arhivistice, a fost evidentiatã plãsmuirea unora din ele sau intervenţia voitã în întocmirea lor. De aici nevoia

ca istoria recentã sã apeleze la studii, mãrturii ale celor implicaţi. Scriitorul Alex Mihai Stoenescu, autorul unor lucrãri de excepţie despre evenimentele din Decembrie 1989, a exemplificat cum unele rapoarte, informãri intrate deja în arhivã conþin erori voite, care peste ani, dacã n-ar fi astãzi divulgate ar fi luate ca veridice.

A fost lansatã şi pãrerea cã de fapt România a fost de douã ori împarţitã: prin pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 şi prin înţelegerea de la 10 octombrie 1944 dintre Churchill si Stalin privitoare la sfera de influenţã sovieticã de 90 %.

Ion BOCIOACĂ

INSTINCTUL COLECTIV

Analiza evoluţiei statului român între lovitura de stat din 1864 şi cea din 1930 ridică acum o problemă de fond, pe care ne-am obişnuit să o plasăm, încrezători, la anexa mitologiei noastre istoriografice: problema celebrului „instinct colectiv” al poporului român. Aflăm din cărţile de istorie cum au fost create statul naţional ( 1859 –1861) şi statul naţional unitar (1918 - 1920) de personalităţi de excepţie, pe un fond de adeziune relativă a populaţiei, mai degrabă condusă decît conducătoare. Peste timp, dicolo de activitatea politică a acestor personalităţi, pare la fel de productivă şi infuzia de sentiment patriotic şi unionist dată generaţiilor de români. Sunt însă cîteva momente cruciale care infirmă teza „instinctului colectiv”. În februarie 1859, cînd bucureştenii, craiovenii şi ieşenii se îmbrăţişau pe străzi, iar proaspătul domn se ghemuia paralizat de frică în fundul cupeului său, nu se ştia că va urma un regim autoritar, de camarilă, şi aducerea din străinătate a unor instituţii ce vor transforma statul modern român într-un organism agresor la adresa propriilor cetăţeni. Entuziasmul românilor la momentul Marii Uniri n-a putut previziona marea destrămare care a urmat şi incapacitatea guvernanţilor de a conserva acest stat rotund şi firesc, precum şi infiltrarea periculoasă a bolşevismului în rîndurile muncitorimii şi criza economică de care a profitat acesta. În 1928, ţărănismul a scos mase de oameni în stradă şi le-a mişcat pe un iluzoriu marş spre Capitală, fără ca oamenii să simtă marile dezamăgiri naţionale pe care i le pregăteau liderii acestuia. Cînd a fost dată lovitura de stat din 7 – 13 iunie 1930 şi a fost adus Carol II pe tron, entuziasmul popular şi al intelectualităţii a fost fără precedent. Toţi sperau într-o domnie benefică şi solidă, aducătoare de belşug. A fost o catastrofă fără precedent, pe toate planurile. În august 1944, în timp ce România era livrată cu braţele ridicate Uniunii Sovietice, populaţia sărbătorea în stradă terminarea războiului şi pacea, cînd în realitate abia atunci începea cel mai cumplit război îndreptat chiar împotriva ei, a populaţiei. În 1968, românii s-au strîns în faţa clădirii Comitetului Central al PCR cu un entuziasm spontan derutant, fără să înţeleagă că exact în acele clipe tocmai legitimau dictatura paranoică a lui Nicolae Ceauşescu. Pentru revoluţia din 1989 nici nu mai este nevoie de detalii – încă suferim la prezent naivitatea noastră de atunci, ca pe o gafă repetată zilnic, pe măsură ce ne lovim de efectele atitudinii noastre din acele zile şi nopţi de abolire a statului.

Ne întrebăm: cînd a acţionat „instinctul colectiv”? Conservatorismul proverbial al poporului român se referă la rezistenţa la modernitate, la scoaterea societăţii din tipare la care cu chiu cu vai s-a adaptat, la schimbarea ritmului său social. De aceea, în planul mecanismului paradoxal, la sfîrşitul fiecărui proces declanşat printr-o schimbare de ritm, rezultatele au fost invers proporţionale cu speranţele.

Alex Mihai STOENESCU