O ANTOLOGIE A LITERATURII VĂLENARE (IV)

MIRON RADU PARASCHIVESCU

Personalitate incontestabilă a literaturii române şi emblematică pentru cultura oraşului nostru, Miron Radu Paraschivescu este şi astăzi un scriitor controversat. Numele lui este rostit cu veneraţie de cercurile literare serioase, contestat ori minimalizat de intelectualii minori care amestecă maliţios criteriile judecăţii de valoare estetice.

Recunoscut de critica literară drept un boem subţire printre cărţi şi un intelectual de rasă în viaţă, M.R.P. este un frondeur care surprinde prin originalitatea formulelor poetice.

Descoperitor de talente (Marin Preda, Virgil Mazilescu, Valeriu Sîrbu, ş. a.) a sprijinit la Vălenii de Munte apariţia revistei „ecoul” a Liceului „N. Iorga” în care publicau, deopotrivă, elevi şi profesori, dar şi nume de prestigiu ale literelor româneşti precumAna Blandiana, Adrian Păunescu, Geo Bogza ori Zaharia Stancu.

Preţuirea locală postumă este inegală: o stradă şi biblioteca orăşenească îi poartă numele, un festival şi sporadic un cenaclu de mercenari literari. Din raţiuni politice a fost abandonată ideea ca una din şcolile oraşului să-i poarte numele, în semn de preţuire. Opinia câtorva efemeride politico-intelectuale a cântărit mai mult decât recunoaşterea criticii literare, de la Nicolae Manolescu la Eugen Simion.

La 17 februarie 1971 poetul s-a stins din viaţă în vârstă de 60 de ani, fiind înmormântat în cimitirul din Vălenii de Munte.

OPERA: Cântice ţigăneşti; Pâine, pământ şi ţărani; Cântare României; Laude; Declaraţie patetică; Bâlci la Râureni; Versul liber; Drumuri şi răspântii; Tristele; Ultimele; Poeme; Amintiri. Traduceri remarcabile din marea poezie şi proză a lumii.

____________________________________________________________

Verrieres -Le-Buisson, 29.martie1971

Doamnei Miron Radu Paraschivescu

Doamnă,

Aflasem, vai, de moartea lui Miron Radu Paraschivescu. Cunoşteam munca sa laCalea Regală (şi eram fericit şi mândru); cunosc postfaţa pe care dl. Ion Mihăileanu a avut amabilitatea să mi-o aducă. Ea este datată Plateau d’Assy, unde, după cum ştiţi, am contribuit mult la fondarea bisericii: destinele se întâlnesc în mod straniu. Pentru că e greu să trimitem ceva până în România, aţi vrea, doamnă, să aşezaţi pe mormântul său o jerbă de trandafiri îndoliaţi, gândindu-vă la mine?

Vă rog să primiţi omagiile mele şi vă mulţumesc pentru scrisoarea dv. – care vă onorează pe dumneavoastră, pe el şi pe mine.

(ANDRE MALRAUX)

Valentin Emil MUSAT

IN MEMORIAM MIRON RADU PARASCHIVESCU

Miercuri, 15 februarie, orele 11,00, Casa Memorială „N. Iorga” a organizat şi găzduit, în „sala de oaspeţi”, o întâlnire-dezbatere, consacrată poetului Miron Radu Paraschivescu, locuitor al Văleniului de odinioară.

Au participat profesorii: Valentin Emil Muşat, Elena Matei, Nicolae Stoica, Ion Bocioacă, Traian Cepoiu, editor, scriitor şi un auditoriu iubitor de poezie.

Elevii Grupului Şcolar Agromontan „Romeo Constantinescu”, coordonaţi de profesoara de română Maria Visoschi şi profesoara de muzică Cremona Rotaru, au pus în scenă o dramatizare, după volumul „Amintiri”  (copilăria lui M.R.P.) şi un recital de cântece ţigăneşti. În atmosfera patronată de spiritul marelui Iorga, profesorii prezenţi au evidenţiat scriitorul avangardist de presă Radu Miron, poetul Whitmanian, maiakovsckian M.R.P., autorul rafinatelor „Cântice ţigăneşti”. Poetul ridică romanţa vulgară şi cântecul de mahala spre o demnitate literară, fascinat fiind de „poezia pură”, adoptând principiul că „poetul nu spune lucruri ce nu s-au mai spus”. S-au evocat secvenţe de album despre M.R.P. la Văleni – un personaj elegant şi straniu, cu grădină, casă şi măr înflorit, un spirit abstract pentru târgoveţii de odinioară ai urbei.

Versurile citite subliniază „emoţia intelectualizată” de „poet publicabil”. Ceea ce a suscitat interesul publicului prezent şi chiar a organizatorilor, a fost filmul documentar consacrat poetului M.R.P., realizat şi conceput de distinsul profesor Valentin Emil Muşat. O peliculă emoţionantă, demnă de invidiat de orice pretenţios cineast. Filmul ne invită subtil în casa poetului vălenar, în ambientul intimităţii sale, înconjuraţi de obiecte simple şi preţioase, dintr-un secol trecut.

Ne veghează spiritul mut al lui Miron şi ne inundă versurile savuroase, însoţitoare ale casei, grădinii, pietrei funerare. Muzica lui Vivaldi ne plimbă prin „locul nemuririi sale” şi ne şopteşte stinse versuri „de lampă”.

Pentru câteva momente, profesorul V. E. Muşat devine gazdă spirituală în casa nemuzeu a lui M.R.P. Nu ştim ce să facem: să inspirăm aroma stihurilor sale?, să atingem vulgar cu privirea puţinele lucruri rămase într-o casă invadată de nimeni?Vizionăm filmul şi conchidem: spiritele profunde se găsesc în timp şi comunică incandescent. Coborâm treptele Casei Memoriale N. Iorga mai trişti cu un gând, mai bogaţi cu un vers: „Un clopot fără limbă, mut sunt cărui doar vântul sună uneori alarma”.

„Veţi înţelege că sunt o vioară/ Prieteni, care cântă să nu moară”.

Camelia NEAGU

ZIARUL VALENII Nr. 7 – PRIMA PAGINA

AVEM NEVOIE DE SINDICATE?

Piaţa muncii, în continuă transformare, creează premisele dezvoltării unor relaţii inechitabile între patronate şi salariaţi. S-ar putea crede că în domeniul de stat nu ar fi  nevoie de sindicate, deoarece există legi prin care se reglementează toate aceste relaţii.

Îmi amintesc un film din perioada trecută în care era înfaţişată lupta unei femei pentru dreptul ca muncitoarele să se constitue într-un sindicat . Mi-a rămas în memorie imaginea ei,  hotărârea cu care nu a mai putut îndura nedreptatea şi s-a urcat pe un postament, ţinând în mâinile ridicate spre cer un afiş pe care scria : “SINDICAT!” Nu am înţeles prea multe atunci şi am privit-o ca pe o agitatoare, care nu avea ceva mai bun de făcut decât să atragă inutil masele. Nu ştiam prea multe despre rolul şi rostul sindicatului. Eram fericită că la noi nu este nevoie de aşa ceva, deoarece credeam tot ce se spunea la televizor despre societatea dreaptă care oferă toate condiţiile ca omul “să se dezvolte multilateral”.

Există şi astăzi oameni care nu înţeleg că este nevoie de sindicate şi nu-i condamn. Ei au rămas tributari unei educaţii greşite şi plătesc preţul propriilor prejudecăţi şi al lipsei de informare în privinţa drepturilor pe care le au. Întâmplarea care m-a făcut să scriu acest articol a avut loc cu ocazia pichetării Primăriei oraşului. Înfruntând frigul de afară şi oboseala, cadrele didactice care nu aveau ore în acea perioadă (11:45 – 12:15), au simţit nevoia să participe la acţiunea sindicală. Treceau colegii pe lângă noi şi am avut senzaţia că ne privesc de sus, ca şi cum eram acolo pentru noi şi nu pentru toţi sau pentru interesul învăţământului. Probabil că peste tot sunt oameni care văd în acţiunile sindicale o pierdere de timp, dar trebuie să recunoaştem că salariile au crescut numai în urma unor astfel de acţiuni revendicative. Nu vorbim, însă, doar de salarii. Avem nevoie de un învăţământ de calitate care nu se poate face prin subfinanţare. Cine nu şi-ar dori o şcoală cu dotări la standarde europene? Câţi dintre noi nu  s-au simţit frustaţi de faptul că o lecţie ar fi avut mai mare impact în rândul elevilor, dacă ar fi beneficiat de suportul metodic al unor mijloace moderne? Un profesor care îşi respectă materia şi elevii trebuie să xeroxeze din banii săi testele pe care le aplică, iar o lecţie modernă, la  alte specialităţi decât informatica în cabinetul multimedia, se desfăşoară destul de rar. De aceea, aş ruga colegii care nu înţeleg rostul acţiunilor sindicale, să încerce să nu le condamne, să nu mai privească de sus pe cei care au ales să-şi sacrifice timpul şi liniştea pentru a atrage atenţia asupra problemelor  existente în sistem.

Maria VISOSCHI

FAMILIA REGALĂ LA VĂLENII DE MUNTE

Prestigiul căpătat, pe drept, de Vălenii de Munte, după deschiderea cursurilor, în 1908, a atras atenţia monarhiei. Astfel, la inaugurarea sălii de cursuri în 1912, au fost prezenţi Prinţul Carol şi Principesa Elisabeta, pe care Ferdinand – pe atunci moştenitorul tronului – i-a trimis aici să ia contact cu flacăra luminii adevărate şi a naţionalismului cultural. S-a pus o placă pe clădirea inaugurată : A.S.R..Principele Carol al României a fost de faţă la inaugurarea acestei săli de cursuri pentru românii de pretutindeni în ziua de 11 iulie 1912.

Au fost aduse urări speciale de o studentă, de Munteanu Râmnic şi evident de N. Ioarga. Profesorul arăta cum fetele au format o şcoală pe care n-a putut-o da statul, o şcoală care să pună toate constatările noi, toate invenţiile ştiinţei, în funcţie de sufletul naţional. A răspuns printr-un cuvânt improvizat prinţul Carol: “Mă simt foarte măgulit şi foarte fericit că m-aţi chemat în mijlocul vostru la inaugurarea acestei instituţii de cultură sufletească şi naţională”. Se primeşte o telegramă de la Ferdinand. În 1922, vin la Văleni în vizită M. S. Regina Maria  însoţită de principesele Ileana  (a României), Irina (a Greciei) şi principele Nicolae, fratele lui Carol. Regina purta un costum naţional şi a fost primită cu mare entuziasm. În răspunsul  istoricului la mărturisirile Reginei, spunea: “Datoria după război e purificarea sufletească” a  remarcat rolul reginei în timpul războiului  şi-i aduce la cunoştinţă înfiinţarea Şcolii de Misionare Naţionale şi Morale, cerându-i încuviinţarea ca acestei şcoli să-i poarte numele. A acceptat şi a promis că va mai veni. A urmat vizita regelui Ferdinand în 1924 la deschiderea cursurilor, la 15 august ora 11, împreună cu prinţul Paul al Greciei. Din nou vorbeşte N. Iorga “O şcoală liberă în toate domeniile afară de a direcţiei naţionale…” După răspunsul regelui, cei prezenţi au asistat dintr-un pavilion de lângă grădina Anastasescu, la defilarea carelor alegorice ale breslelor de tot felul. La ora 13 a fost oaspetele d-lui şi d-nei Iorga la dejun. La ora 15 a plecat spre Sinaia prin pasul Bratocea. În 1930 după peregrinări de mai mulţi ani în care Carol renunţase la tron, revenit în mod surprinzător în ţară, vizitează în calitate de rege, Vălenii de Munte. Cuvântări de curtoazie, răspunsuri oficiale. I se adresă fostului profesor cu “iubite”, conchide cu “în acest locaş al culturii, îmi iau angajamentul să fiu şi eu un Constantin Brâncoveanu al culturii româneşti”. Şi se pare că aşa a şi fost. O altă placă era pusă pe clădire: “În luna lui august 1930 regele Carol al II-lea a cercetat această sală unde a visat cu noi toţi fericita unire a neamului.

În fine, ultima vizită la Văleni a fost făcută de Voievodul culturii la 15 august 1936. A fost întâmpinat şi de studenţii străini, italieni, francezi, polonezi. Erau prezenţi Ion Incaleţ, Mircea Iorga, gl. Dimitriu, N.Gengescu, N. Farcaş, primarul C. Miulescu. Au vorbit din partea studenţilor (Camilucci Ada Kober) în limba română. Carol mărturiseşte: “Păstrez şi amintiri frumoase căci la Vălenii de Munte a fost prima mea manifestare intelectuală. După ce Eu, ca alţii, am fost pe aici şi mi-am luat bacalaureatul… Trăiască Universitatea de la Văleni” (Neamul Românesc, 16 august 1936). Elevele şcolii de misionare au cântat Imnul Regal. Se cuvine o explicaţie despre raporturile descrise mai sus ale regelui cu profesorul N. Iorga. Patronul spiritual al oraşului a fost, fără nici o îndoială, un monarhist, om cu multă plecăciune, care a ştiut, în cazul oraşului , sa-şi îndeplinească obiectivele şi cu ajutorul regilor vremii.

Ion BOCIOACĂ

VIOLENŢA, O CARENŢĂ DE EDUCAŢIE?

„Condiţia umană nu se ameliorează decât prin educaţie şi cultură” (N. Iorga)

S-ar cuveni să invoc drept argument pentru rândurile de faţă întrebările pe care şi le pune un tânăr în faţa complexităţii fenomenelor naturale şi sociale, propria sa fiinţă fiind o mare enigmă în faţa altor mari enigme. Trăim într-o lume în care stima/respectul de sine devine o nevoie umană esenţială pentru o adaptabilitate sănătoasă a individului.

Violenţa este o problemă mai actuală decât vrem să recunoaştem. Trăim într-o lume a competitivităţii, a confruntării şi a schimbării, a tentaţiilor şi ispitelor, la toate nivelurile, de la societatea civilă la fiecare familie în parte. Procesul restructurării sociale produce transformări profunde şi în societatea românească.

Copiii, numărând în România 5,4 milioane, sunt una dintre cele mai afectate categorii ale populaţiei care traversează această dificilă perioadă către lumea civilizată a mileniului III.

Într-un studiu efectuat de curând de către specialişti ai Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei în colaborare cu Institutul de Criminologie şi cu sprijinul Reprezentanţei UNICEF în România, se arată că în 75% din şcolile din ţara noastră, se comit acte de violenţă.

Se acceptă, fără excepţie, că violenţa nu este generată de o singură cauză, ci urmarea unor interacţiuni complexe între fiziologic, psihologic, absenţa motivaţiei sociale, carenţe structurale şi funcţionale ale familiei, context socio–economic nefavorabil, deficienţe ale mediului educaţional, în special cel şcolar (conflicte în zona interacţiunilor subiective: disponibilitatea redusă a cadrelor didactice pentru comunicarea deschisă, distanţa în comunicare, subiectivitatea în evaluare, comportamente neadecvate ale profesorilor care decurg uneori la sancţiuni nejustificate sau chiar pedepse fizice uneori, metode neatractive de predare, descurajarea iniţiativelor elevilor ş.a.)

Una dintre cele mai nefaste forme de exprimare a violenţei este cea transpusă pe micul şi marele ecran. Filmele violente de la televizor, reclamele şi jocurile video, dar şi comportamentul agresiv al părinţilor pot fi „modele” pentru copii, stimulându-le agresivitatea fizică sau verbală.

Apărute în ultima vreme ca ciupercile după ploaie, discotecile devin, de multe ori, scene tot mai proprii săvârşirii unei multitudini de infracţiuni: vătămări corporale grave, violuri, tâlhării, scandaluri iar, în ultimul timp, locuri prielnice consumului de alcool şi chiar de droguri.

Cele câteva exemple dovedesc, fără îndoială, că violenţa nu este o invenţie a contemporaneităţii, ci este un fenomen care necesită multă atenţie. Este inutil a demonstra necesitatea conceperii şi realizării unei politici coerente de prevenire şi limitare a fenomenului de violenţă.

Emilia MEIROŞU

DENUMIREA STRĂZILOR (III)

ANTON PANN (c. 1796 – 1858)

Născut la Sliven (Bulgaria), scriitor, folclorist şi muzician român. Cântăreţ de strană, profesor de muzică, editor.

Povestiri şi snoave în versuri, cântece bahice şi erotice, prelucrând în mod original materialul folcloric rural şi urban românesc şi balcanic: „Poezii deosebite sau cântece de lume”, „Spitalul amorului sau Cântătorul dorului”, „Fabule şi istorioare”, „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea”, „O şezătoare la ţară sau Povestea lui Moş Albu”, „Culegere de proverburi sau Povestea vorbii”. Lucrări muzicale, adaptând linia melodică grecească textului românesc („Cântece liturgice” ş.a.)

(Poziţia B 1 pe harta oraşului, paralelă cu calea ferată).

Prof. Ion BOCIOACĂ