Lumini şi umbre în asasinarea lui Nicolae Iorga

În dimineaţa zilei de 28 noiembrie 1940 naţiunea română şi nu numai, avea să afle ştirea apocaliptică: asasinarea marelui savant Nicolae Iorga! Fapta oribilă a fost îndelung pregătită de asasinii legionari. Nicolae Iorga era consilier regal, se manifestase plenar, public sau prin scris, contra atrocităţilor făcute de legionari. Era un ultim stâlp al rezistenţei contra organizaţiei de extremă dreaptă, mişcarea legionară.

Nicolae Iorga a combătut deseori regimurile agresive afirmându-şi convingerea că naţiunile nu pot urca spre trepte superioare ale civilizaţiei dacă nu se bucură de libertăţi civice şi drepturi sociale, dacă sunt  frustrate de cadrul  necesar afirmării voinţei şi aspiraţiilor lor. A crezut totuşi în despoţi luminaţi devenind consilier regal al lui Carol al II-lea şi chiar ministru (1938-1940).

La începuturile anului 1938 Nicolae Iorga era în plină campanie antilegionară şi antihitleristă având un atu prin faima poetică dar mai ales ştiinţifică. Conştient de valoarea sa, Corneliu Zelea Codreanu, liderul Gărzii de Fier, a încercat mai întâi să-l atragă pe istoric printr-o scrisoare măgulitoare la care răspunsul a fost categoric:“la ofertele lui Codreanu răspund că nu pot avea nimic cu cel care lucrează pentru crimă, că mi-e indiferentă ura şi preţuirea ei”.  A urmat o serie de acuzaţii printre care rolul lui Iorga în inchiderea restaurantelor legionare.  Au fost sesizate organele abilitate. A urmat procesul şi o ameninţare prin scrisoare: “Te voi ucide ca pe un ticălos, canalie ce eşti şi profitor de-o viaţă întreagă… Noaptea Sfântului Bartolomeu bate la uşă, da, da, aşa să ştii”.

Aceste ameninţări l-au determinat pe Carol al II-lea, care iniţial cochetase cu mişcarea legionară, să ia măsuri pentru anihilarea Căpitanului. Procesul s-a încheiat cu o pedeapsă de 6 luni de închisoare, amendă şi despăgubiri, iar ulterior condamnare la 10 ani de muncă silnică.

La 30 noiembrie 1938, Codreanu şi cu acei 13 legionari (nicadorii şi decemvirii) au fost exterminaţi din ordinul expres al regelui. Iorga era acuzat că a determinat o acţiune pe faţă contra Căpitanului.

După  6 septembrie 1940, prin instalarea guvernului  Ion Antonescu, în complicitate cu Mişcarea Legionară, acţiunile de exterminare contra elitelor democraţiei  s-au succedat: atentatul de la Jilava (65 morţi) şi altele. Luna noiembrie era declarată “luna sângeroasă”, “luna răzbunării”. Planul de la Berlin încuraja suprimarea lui Carol al II-lea, a lui Virgil Magdearu şi a lui Nicolae Iorga. Pe 30 noiembrie se preconiza un proces de reabilitare a Căpitanului la care să fie adus ca martor Nicolae Iorga. Profesorul se aflase la Vălenii de Munte din 3 septembrie 1940 şi  primise deja câteva lovituri: I s-a înmânat ordinul de trecere la pensie de la Universitate deşi era profesor pe viaţă. Casa de la Văleni a fost distrusă pe 10 noiembrie 1940 de cutremurul devastator. A mai ramas câteva zile, în Tabaci, în casa cumnatei Bogdan, dezolat, cu toată familia şi fără bani. Din 13 noiembrie  se stabileşte  în casa proprietate  de la Sinaia. De aici a fost smuls de la masa de lucru de către “echipa morţii” pe motiv că trebuie să dea unele declaraţii la Bucureşti. (probabil pentru 30 noiembrie). Traseul parcurs de maşină a fost explicat în diferite variante: că profesorul a fost dus la Teişani, torturat şi batjocorit în casa primarului legionar (op. cit. “Drumeţ în calea lupilor” de Mihai Stoian). Studii ulterioare (printe care “Noiembrie însângerat” de Haralamb Zincă) conduc la o altă variantă. Dispariţia istoricului fusese anunţată şefului statului Ion Antonescu care a şi dat în urmărire maşina. Pentru acest motiv răpitorii l-au “adăpostit” pe Nicolae Iorga în garajul Poliţiei Ploieşti (str. Regina Maria nr. 34) într-un Ford. În noapte, constatându-se o barieră pe calea Ploieşti-Bucureşti, făptaşii au încercat să-l scoată spre Bucureşti prin varianta Buftea. Între orele 24 şi 1 noaptea, 27/28 noiembrie ,“echipa morţii” s-a abătut spre Strejnic unde prin câteva gloanţe l-au ucis pe savant. Înmormântarea s-a făcut în taină la Cimitirul Bellu. 47 de Academii şi instituţii internaţionale au declareat doliu. Nu România. Numai Turcia, căreaia N. Iorga îi lăsa pentru vecie o istorie complexă, a declarat doliu naţional.

Rămân neexplicate încă: ce a făcut N. Iorga în seara zilei de 27 noiembrie în garajul de la Ploieşti, deşi martorii Vasile Pricopeanu, Tudor Dacu, Ştefan Cojocaru au elucidat unele momente? Ce intenţionau legionarii să facă în zilele următoare până la uciderea prin process în 30 noiembrie? A fost sau nu o întâlnire Iorga – Horia Sima laPloieşti? Cât a fost implicat primarul oraşului Vălenii de Munte, legionarul N. Dinescu?

 Prof. Ion BOCIOACĂ

 N. Iorga în viziunea altora:

   Constantin Xeni: “Iorga era o cascadă de spirit, un foc de artificii dovedind puterea de a aprinde, a asimila şi a  reda fulgerător… În zeci de ani nu l-am văzut decât pe jos.”

   Henri Foccilon: “N. Iorga este una din acele personalităţi legendare înfipte pentru veşnicie în glia ţării şi în istoria inteligenţei umane”.   

CETĂŢEAN DE ONOARE AL ORAŞULUI PE UN CRITERIU CARE NE SCAPĂ

Am recitit lista “Cetăţenilor de onoare” ai oraşului Vãlenii de Munte, publicată în numãrul 8 (serie nouă) al ziarului nostru. Îl căutam pe Miron Radu Paraschivescu. Nu existã! M.R.P. nu se aflã pe aceastã listă. În schimb aflăm, cu stupoare, că a fost propus şi acceptat prin vot (la propunerea doamnei consilier Iulia Mărgăritescu, în şedinţa Consiliului local al oraşului – din data de 30.03.2009), domnul Harry Tavitian.

Care sunt criteriile dupã care titlul de Cetăţean de Onoare este acordat unei persoane? Am întrebat peste tot. Nu există nici un criteriu, în afara celui al simpatiei personale.  Cineva propune şi alţii voteazã. Nu existã o comisie de analiză a meritelor celui care urmează a fi desemnat Cetăţean de Onoare şi care să stea cu demnitatea cuvenită alături (pe aceeaşi listã) de ilustrul savant Nicolae Iorga.

Un lucru trebuie spus de la început: nu am nimic personal cu domnul Tavitian. Dimpotrivã, ne salutãm, ne dãm mâna ca nişte oameni civilizaţi.  Nu-i contesc înzestrarea artisticã. Poate cã este cel mai strãlucit pianist de jazz al generaţiei domniei sale, poate cã este (chiar) genial. Foarte bine, dar care este legãtura lui cu oraşul Vãlenii de Munte? Pentru cã dacã nu am avea acest minim criteriu, de bun simţ l-am putea propune ca Cetăţean de Onoare al oraşului pe însuşi domnul Obama, preşedintele Americii. Discutãm aici un principiu.

Iatã un fragment dintr-un interviu pe care redactorul nostru Gabriel Tomescu  l-a fãcut cu domnul Tavitian în anul 2005:

G. Tomescu: – Domnule Tavitian, când aţi venit pentru prima oarã în Vălenii de Munte?

Harry Tavitian: Era în 1998, de Paşte. O bunã prietenã de-a soţiei, care este din Vãleni, ne-a invitat la ea. Am petrecut minunat şi m-a cucerit frumuseţea locurilor şi mai ales liniştea de aici. Pentru mine, ca muzician, asta înseamnã foarte mult.

G.T: Şi cum v-aţi hotãrât sã cumpãraţi o cãsuţã, aici?

H.T.: A fost la început o discuţie în glumã, cu prietena soţiei mele. Ne-a arãtat cãsuţa asta veche şi ne-a plãcut foarte mult. În 2000 am cumpãrat-o. Venim aici cam la o lunã şi jumãtate – noi locuim la Constanţa, dar, având multe drumuri cu concertele, în ţarã şi strãinãtate, zãbovim şi la Vãleni. Ne-am fãcut prieteni aici, ne place oraşul.”

Harry Tavitian a susţinut 3 (trei) concerte în oraşul Vãlenii de Munte, dintre care 2 (douã) au fost contra cost (50 de mii de lei vechi biletul – bilete fãcute pe calculator de cãtre Ionuţ Popa – un colaborator susţinut al Casei de Culturã din Vãlenii de Munte). Punct. Asta e tot. Asta e legătura lui Harry Tavitian cu Vălenii de Munte. Asta e tot ceea ce a făcut el pentru acest oraş. Este acesta un criteriu sustenabil pentru ca el să fie numit Cetăţean de Onoare al oraşului? Va sã zicã vine omul în 1998 PENTRU PRIMA DATÃ în acest oraş, îi place aerul, oraşul şi “liniştea” de aici, ţine trei concerte (două pe bani) şi este fãcut Cetăţean de Onoare. Prin 1998, chiar dupã 2000 (când şi-a cumpãrat cãsuţa de pe Fdt. Trandafirilor), oamenii (în speţă tocmai aceia care l-au propus acum pentru titlul de Cetăţean de Onoare) se întrebau cu vãditã uimire şi reală neştiinţă: “cine mai e şi ăsta, Tavitian?”. Astăzi, aceeaşi persoană (Iulia Mărgăritescu), îl propune şi îl susţine ca Cetăţean de Onoare al oraşului Vălenii de Munte… alãturi de N. Iorga. Fãrã cuvinte. Oare ce interese ascunse au determinat-o pe doamna consilier, director al Casei de Cultură, Iulia Mărgăritescu, să facă această propunere când există atâtea personalităţi cu adevărat copleşitoare care au o legătură organică şi indestructibilă cu oraşul Văleniii de Munte?

Cum singur o spune, Harry Tavitian s-a nãscut şi locuieşte în oraşul Constanţa. Prin Vãlenii de Munte este simplu trecãtor.

Pe de altã parte am aflat cã în aceeaşi şedinţã de Consiliu, domnul consilier Anghel Dafina a fãcut şi dumnealui 3 (trei) propuneri pentru titlul de cetăţean de onoare: 1. Valeriu Sârbu, 2. Petre Dumitrescu, 3. Viorel Păiş.

Ne-am interesat şi am aflat cine sunt aceste personalităţi. Sã vedem ce au însemnat şi ce înseamnã ele pentru oraşul Vãlenii de Munte şi-apoi sã tragem o concluzie justă.

(continuare în pagina 4)

CETĂŢENII DE ONOARE AI ORAŞULUI VĂLENII DE MUNTE

Iorga Nicolae – istoric – savant – 1934;
Loghin Irina – cântãreaţã – muzicã popularã – 1996;
Andre Petit – primar Eaubonne -Franţa – 1996;
Gãucan Constantin – medic – doctor – 1996;
Pârvulescu Aurelian – medic – doctor – 1998;
Florescu Stelian – profesor istorie – 1998;
Maliţa Mircea – academician – 2002;
Cosma Mircea – ing. Preşedintele Consiliului Judeţean – 2002;
Tomio Satoh Ph. D – Dr. Japonia – 2002;
Shehu Adrian – Primar Saranda – Albania – 2002;
Iliescu Ion – Preşedintele României – 2004;
Alexandreanu Ion – ing.  primar – Cimişlia, Republica Moldova – 2004;
Rusu Valeriu – prof. univ. dr. – lingvist, cetãţean român şi francez în Franţa – 2004;
Bocioacã Ion – profesor istorie – 2008;
Pârvu Constantin – profesor biologie – 2008;
Manolescu Stelian – economist – primar – 2008.

VĂLENII DE ODINIOARĂ

– Oameni care au fost… la Vălenii de Munte –

Preluând titlul unei cãrţi datorate marelui istoric Nicolae Iorga deschidem un ciclu referinţe despre personalitãţi care au dat urbei noastre prestigiu peste timp.

Cu o jumãtate de secol în urmã cumpãra un teren (în Vãlenii de Munte) pe care şi-a construit o locuinţã cel care avea sã rãmânã în panoplia marilor savanţi – Gheorghe Ionescu-Şişeşti.

Nãscut în anul 1885 în satul Şişeştii de Jos, judeţul Mehedinţi tânãrul absolvent al şcolii primare şi liceale avea sã parcurgã toate etapele fireşti ale omului de ştiinţã. Datorãm soţiei sale Speranţa Ionescu Şişeşti un studiu care, printr-o privire de ansamblu a complexitãţii intelectuale şi sufleteşti ale savantului, l-a impus într-o lume plinã de densitate şi culoare a elitei româneşti.

Studiile superiore şi doctoratul au fost împlinite în lumea germanã, în domeniul agriculturii. A funcţionat în Ministerul Agriculturii şi Domeniilor în fruntea cãruia a strãlucit, ca ministru şi specialist, în cinci guverne (1931-1940), deci şi în cel condus de N. Iorga (1931-1932), istoricul şi politicianul apreciindu-l mult. Crezul sãu a fost ridicarea agriculturii şi pe ţãrani la cerinţele moderne ale vremii. Atribuia în cercetarea ştiinţificã un rol prioritar matematicii în viaţa contemporanã, “viaţa modernã se dezvoltã sub semnul matematicii”. A fost un admirator al pãdurii şi un vajnic apãrãtor al acesteia. Din mãiestria şi erudiţia didacticã au ieşit peste patruzeci de generaţii de cercetãtori. A fost recunoscut la vreme  de Academia Românã ca membru titular (1936), a primit marea decoraţie “Steaua României” apoi Coroana României”, “Om de ştiinţã emerit”, “Legiunea de onoare” (Franţa) ş.a. Creaţiile literare au fost în atenţia lui Coşbuc şi Iorga.“Apostolul” de la Vãleni i-a acordat spaţii largi în “Neamul Românesc” pentru conferinţele care l-au consacrat. Regalist convins a “scãpat” de pedepsele impuse de comunişti dupã 1948, datoritã prieteniei cu Traian Sãvulescu, preşedintele Academiei,  dar şi recompenselor ştiinţifice atribuite de sovietici “simbolului plugãriei româneşti”.

Prin activitatea de la Vãleni şi prin urmaşii de notorietate – dr. docent Vlad (agronomie), ing. Dan (construcţii) – viaţa profesorului, a omului de ştiinţã Gh. Ionescu-Şişeşti s-a înfipt în vreme ca un stejar viguros în faţa cãruia posteritatea îi aduce un profund omagiu.

Ion BOCIOACA

PLEDOARIE PENTRU UN PARTENERIAT PROFITABIL

În urbea Vălenilor „cu judecătorie, spital, trecut şi ambiţie” pluteşte spiritul lui Nicolae Iorga. A fost şansa acestor locuri , unde a înflorit de timpuriu  o spiritualitate bogată, să placă marelui savant, care constata că aici „datina veche a rămas neschimbată… A rămas iubirea, respectul pentru datină”.

Iorga va înnobila mulţi ani Vălenii de Munte cu prezenţa, cu bogata sa activitate şi aşezămintele înfiinţate, iar peste timp ne va  lăsa drept mărturie palpabilă  a acestei  prezenţe, casa în care îşi găsea adăpost, linişte şi răgazul de a mai scrie ceva spre câştigul spiritualităţii româneşti şi universale.

Această casă memorială face acum parte din „Complexul muzeal Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte, oferindu-ne nouă, dascăli şi elevi, un loc în care se pot îmbogăţi cunoştinţele, se pot dezvolta capacităţile intelectuale ale elevilor: interesul, iniţiativa, originalitatea gândirii, atitudinea  creatoare, capacitatea de a sistematiza şi argumenta.

Cadrele didactice din Şcoala de Arte si Meserii „Ing. Gheorghe Pănculescu”, conştiente de rolul muzeului în formarea personalităţii copiilor, în atingerea unei game largi de obiective ale  demersului didactic, au stabilit un profitabil parteneriat cu „Complexul muzeal Nicolae Iorga”.

Am considerat că nu este cadru mai favorabil să evocăm personalitatea şi opera  savantului  ca cel pe care îl oferă casa în care se păstrează obiecte personale, cărţi, mobilier, tablouri ce i-au aparţinut. În fiecare an, sub genericul „Au fost tăiat un brad bătrân”, în luna noiembrie elevii, însoţiţi de învăţătoare şi profesori, păşesc în Casa memorială, pun cu evlavie o floarea, rostesc un vers. Sub aceleaşi bolţi elevii au evocat în scurte expuneri, versuri şi muzică pe legendarul domn Ştefan.

Dacă ne mutăm în clădirea de alături la „Şcoala de misionare  morale şi  naţionale”, unul dintre aşezămintele întemeiate de Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, putem admira obiecte de artă religioasă foarte preţioase, iar în cadrul secţiei de etnografie s-au adunat cu trudă şi răbdare obiecte care ilustrează evoluţia unor ocupaţii tradiţionale pe Valea Teleajenului: creşterea oilor, prelucrarea lânii, cultura prunului.

În această ambianţă se desfăşoară unele ore de religie, istoria românilor  sau lecţii ale cursului opţional de istorie locală ( „Istoria Văii Teleajenului în Evul Mediu”). Profesorul poate concepe şi realiza lecţiile într-o viziune complexă, în spiritul adevărului ştiinţific, cu un bogat suport oferit de izvoarele istorice. Elevii sunt iniţiaţi în practicarea unui comportament civic, activ, deschis, comunicativ.

Muzeul, cu tot ceea ce oferă, contribuie la formarea însuşirilor morale pozitive, a patriotismului, a mândriei pentru apartenenţa la comunitatea umană din aceste locuri, la cultivarea respectului şi preţuirii pentru o moştenire istorică şi culturală  inestimabilă.

O pledoarie, oricât de elaborată, în cele din urmă se reduce la o invitaţie – îndemn:Să mergem în muzeu !

Şi nu se poate încheia înşiruirea gândurilor fără a ne aminti că, în urmă cu un secol Nicolae Iorga deschidea la Vălenii de Munte cursurile Universităţii de vară. Deci, să ne pregătim sufletele pentru o mare sărbătoare a spiritualităţii româneşti în acest an, 2008 şi să ne amintim inspiratele cuvinte ale lui Valeriu Râpenu: „Nimeni n-a întrunit, asemenea lui Nicolae Iorga, darurile plurivalenţei intelectuale, ale omniprezenţei publice, ale abordării simultane a tuturor domeniilor scrisului.”

Floarea VULPE

(DIRECTOR – Ş.A.M. „ING. GH. PĂNCULESCU”, VĂLENII DE MUNTE)

LUMINI ŞI UMBRE ÎN ASASINAREA LUI NICOLAE IORGA

În dimineaţa zilei de 28 noiembrie 1940 naţiunea română şi nu numai, avea să afle ştirea apocaliptică: asasinarea marelui savant Nicolae Iorga! Fapta oribilă a fost îndelung pregătită de asasinii legionari. Nicolae Iorga era consilier regal, se manifestase plenar, public sau prin scris, contra atrocităţilor făcute de legionari. Era un ultim stâlp al rezistenţei contra organizaţiei de extremă dreaptă, mişcarea legionară.

Nicolae Iorga a combătut deseori regimurile agresive afirmându-şi convingerea că naţiunile nu pot urca spre trepte superioare ale civilizaţiei dacă nu se bucură de libertăţi civice şi drepturi sociale, dacă sunt  frustrate de cadrul  necesar afirmării voinţei şi aspiraţiilor lor. A crezut totuşi în despoţi luminaţi devenind consilier regal al lui Carol al II-lea şi chiar ministru (1938-1940).

La începuturile anului 1938 Nicolae Iorga era în plină campanie antilegionară şi antihitleristă având un atu prin faima poetică dar mai ales ştiinţifică. Conştient de valoarea sa, Corneliu Zelea Codreanu, liderul Gărzii de Fier, a încercat mai întâi să-l atragă pe istoric printr-o scrisoare măgulitoare la care răspunsul a fost categoric: “la ofertele lui Codreanu răspund că nu pot avea nimic cu cel care lucrează pentru crimă, că mi-e indiferentă ura şi preţuirea ei”.  A urmat o serie de acuzaţii printre care rolul lui Iorga în inchiderea restaurantelor legionare.  Au fost sesizate organele abilitate. A urmat procesul şi o ameninţare prin scrisoare: “Te voi ucide ca pe un ticălos, canalie ce eşti şi profitor de-o viaţă întreagă… Noaptea Sfântului Bartolomeu bate la uşă, da, da, aşa să ştii”.

Aceste ameninţări l-au determinat pe Carol al II-lea, care iniţial cochetase cu mişcarea legionară, să ia măsuri pentru anihilarea Căpitanului. Procesul s-a încheiat cu o pedeapsă de 6 luni de închisoare, amendă şi despăgubiri, iar ulterior condamnare la 10 ani de muncă silnică.

La 30 noiembrie 1938, Codreanu şi cu acei 13 legionari ( nicadorii şi decemvirii) au fost exterminaţi din ordinul expres al regelui. Iorga era acuzat că a determinat o acţiune pe faţă contra Căpitanului.

După  6 septembrie 1940, prin instalarea guvernului  Ion Antonescu, în complicitate cu Mişcarea Legionară, acţiunile de exterminare contra elitelor democraţiei  s-au succedat: atentatul de la Jilava (65 morţi) şi altele. Luna noiembrie era declarată “luna sângeroasă”, “luna răzbunării”. Planul de la Berlin încuraja suprimarea lui Carol al II-lea, a lui Virgil Magdearu şi a lui Nicolae Iorga. Pe 30 noiembrie se preconiza un proces de reabilitare a Căpitanului la care să fie adus ca martor Nicolae Iorga. Profesorul se aflase la Vălenii de Munte din 3 septembrie 1940 şi  primise deja câteva lovituri: I s-a înmânat ordinul de trecere la pensie de la Universitate deşi era profesor pe viaţă. Casa de la Văleni a fost distrusă pe 10 noiembrie 1940 de cutremurul devastator. A mai ramas câteva zile, în Tabaci, în casa cumnatei Bogdan, dezolat, cu toată familia şi fără bani. Din 13 noiembtrie  se stabileşte  în casa proprietate  de la Sinaia. De aici a fost smuls de masa de lucru de către “echipa morţii” pe motiv că trebuie să dea unele declaraţii la Bucureşti. (probabil pentru 30 noiembrie). Traseul parcurs de maşină a fost explicat în diferite variante: că profesorul a fost dus la Teişani, torturat şi batjocorit în casa primarului legionar (op. cit. “Drumeţ în calea lupilor” de Mihai Stoian). Studii ulterioare (printe care “Noiembrie însângerat” de Haralamb Zincă) conduc la o altă variantă. Dispariţia istoricului fusese anunţată şefului statului Ion Antonescu care a şi dat în urmărire maşina. Pentru acest motiv răpitorii l-au “adăpostit” pe Nicolae Iorga în garajul Poliţiei Ploieşti (str. Regina Maria nr. 34) într-un Ford. În noapte, constatându-se o barieră pe calea Ploieşti-Bucureşti, făptaşii au încercat să-l scoată spre Bucureşti prin varianta Buftea. Între orele 24 şi 1 noaptea, 27/28 noiembrie ,“echipa morţii” s-a abătut spre Strejnic unde prin câteva gloanţe l-au ucis pe savant. Înmormântarea s-a făcut în taină la Cimitirul Bellu. 47 de Academii şi instituţii internaţionale au declareat doliu. Nu România. Numai Turcia, căreaia N. Iorga îi lăsa pentru vecie o istorie complexă, a declarat doliu naţional.

Rămân neexplicate încă: ce a făcut N. Iorga în seara zilei de 27 noiembrie în garajul de la Ploieşti, deşi martorii Vasile Pricopeanu, Tudor Dacu, Ştefan Cojocaru au elucidat unele momente? Ce intenţionau legionarii să facă în zilele următoare până la uciderea prin process în 30 noiembrie? A fost sau nu o întâlnire Iorga – Horia Sima la Ploieşti? Cât a fost implicat primarul oraşului Vălenii de Munte, legionarul N. Dinescu?

Ion BOCIOACĂ

N. Iorga în viziunea altora:

Constantin Xeni: “Iorga era o cascadă de spirit, un foc de artificii dovedind puterea de a aprinde, a asimila şi a  reda fulgerător… În zeci de ani nu l-am văzut decât pe jos.”

Henri Foccilon: “N. Iorga este una din acele personalităţi legendare înfipte pentru veşnicie în glia ţării şi în istoria inteligenţei umane”.

DENUMIREA STRĂZILOR

La cererea mai multor cititori deschidem o rubricã în care vom explica denumirea anumitor strãzi din spaţiul oraşului Vãlenii de Munte.

Str.”Petre Liciu”

Petre Liciu (1871-1912) a fost actor român. A jucat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în roluri de dramã şi comedie, cu o deosebitã maleabilitate scenicã (Shylock din „Neguţãtorul din Veneţia” de Shakespeare, Isidor Lechat din „Banii” de Mirabeau, Ştefãniţă din „Viforul” de Barbu Ştefãnescu Delavrancea.

Legãtura cu oraşul Vãlenii de Munte:

A fost coleg de clasã (a VI-a) la liceul Naþional din Iaşi, din 1886, cu Nicolae Iorga, martor al acelor vremuri în formarea viitorului savant. I-a închinat versurile „Sarea pãmântului” – o împletire de ironie şi admiraţie:

„Colo-n fund vezi o cãpiţã

De pãr des, nepieptãnat

De cinci ani încoace ascunde

Un cap mare de învãţat.”

Petre Liciu termina clasa a VI-a, dupã Nicolae Iorga, pe locul doi cu media 8,59.

Numele actualei strãzi, pe poziţia C1 (a hãrţii oraşului), dateazã din perioada interbelicã, semn al preţuirii faţã de prietenia cu marele savant Nicolae Iorga.

Ion BOCIOACÃ

SERBĂRILE TOAMNEI – FESTIVALUL ŢUICII LA VĂLENII DE MUNTE

EDIŢIA a VIII-a

Ca pretutindeni pe acest tărâm cu Dunăre şi cu Carpaţi, Toamna laVălenii de Munte înseamnă funigei de argint, de aramă şi de aur, strălucind pe stâlpii cerului şi pe crengile pădurii. Înseamnă arome de gutui şi de mere domneşti, întretăiate de suspini de cocori, călătorind vremelnic spre alte zări.

Ca nicăieri pe acest pământ cu Dunăre şi cu Carpaţi, Toamna la Vălenii de Munte mai înseamnă prilejuri anume de neuitare.

Aici, în 1938, Magul de la Văleni , savantul Nicolae Iorga, asculta şi vedea pentru prima oară o tânără şi frumoasă cântăreaţă de 19 ani, jalonându-i, cu glas hotărât de vizionar, strălucită carieră – cum n-a mai fost şi nu era să mai fie alta – de interpretă a cântecului popular românesc, pe toate meridianele lumii.

Era vorba de Maria Tănase.

Tot aici, ceva mai târziu, răsărea şi se înălţa, în unduiri de doină şi de baladă, un alt glas îndrăgit şi apreciat de iubitorii cântecului popular. E vorba de Irina Loghin.

Iată, deci, întemeiate motive să veniţi la Serbările Toamnei anului 2005, la Vălenii de Munte, în lumea de

vrajă a cântecului popular şi în compania, cu luciri de fagure de miere, a licorii livezilor de pruni, aşezată în grele butoaie de dud şi de stejar şi, după îndelungă şi benefică lucrare, scoasă la iveală ca să ne fie, dumneavoastră şi nouă, temei de aleasă şi înaripată bucurie, în zilele de 28, 29 şi 30 ale lunii lui Brumărel.

Constantin MANOLACHE

ISTORIA LA EA ACASĂ

De aproape cinci ani, istorici consacraţi, de prima mână, îşi dau bineţe la Vălenii de Munte pentru a dezbate o problematică majoră a istoriografiei româneşti si de pretutindeni.

În august 2000, din iniţiativa doctorului stomatolog licenţiat şi în istorie Constantin Găucan, preşedintele Fundaţiei  « Nicolae  Iorga », a luat fiinţă Clubul istoricilor cu baza de activitate în oraşul lui N. Iorga. În argumentaţia sa, C-tin Găucan avea în vedere scoaterea dezbaterilor de sub comanda politică, a ingerinţelor politice de odinioară. Se făcea apel la o expunere sinceră cu interpretări obiective ale faptelor istorice. Toate acestea sub protectoarea umbrelă lăsată posterităţii de marele savant.

La Văleni, de două-trei ori pe an, în Bucureşti, Constanţa, elita istoricilor (acum 20 de membri activi) şi-au îndreptat atenţia pe o istorie documentativă, fără a omite istoria recentă prin evaluarea unor mărturii ale celor implicaţi în viaţa politică postbelică.

Anul acesta, la 11 iunie, academicieni, profesori universitari, cercetători, diplomaţi şi-au dedicat expunerile pe tema «  Românii în al doilea război mondial - Măştile istoriografiei ».

În faţa unei asistenţe avizate academician Dan Berindei, profesor universitar Gh. Buzatu, Ioan Scurtu, Constantin Buşe, Constantin Hligor, Mircea Dogaru, Dumitru Mazilu, scriitorul-istoric Alex Mihai Stoenescu(stabilit recent în oraşul nostru), moderaţi de Vartan Arachelian au punctat momentele premergătoare intrării României în război de partea Germaniei. Reconstituirea evenimentelor pe baza arhivelor cercetate cu predilecţie de istoricul Gh.Buzatu la Moscova, Londra, Paris, a evidenţiat politica conciliatoare a ţărilor garante (Anglia si Franţa), politica duplicitară a Angliei în spaţiul răsăritean a zonei Balcanilor. Nu întâmplător parte a arhivei britanice va fi dată spre cunoaştere tocmai în anul 2039. România a început să fie vândută încă de la 13 aprilie 1939 când autorităţile de la Bucureşti au fost gratulate cu celebrele garanţii militare franco-britanice. Garanţii care n-au funcţionat niciodată şi care ne-au adus mai mult ponoase decât foloase. Aceste garanţii au fost anulate după începerea războiului.

Rând pe rând istoricii  au reamintit de acea detaşare acercetătorului faţă de documentele aflate în depozitele arhivistice, a fost evidentiată plăsmuirea unora din ele sau intervenţia voită în întocmirea lor. De aici nevoia ca istoria recentă să apeleze la studii, mărturii ale celor implicaţi. Scriitorul Alex Mihai Stoenescu, autorul unor lucrări de excepţie despre evenimentele din Decembrie 1989, a exemplificat cum unele rapoarte, informări intrate deja în arhivă conţin erori voite, care peste ani, dacă n-ar fi astăzi divulgate ar fi luate ca veridice.

A fost lansată şi părerea că de fapt România a fost de două ori împarţită: prin pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 şi prin înţelegerea de la 10 octombrie 1944 dintre Churchill si Stalin privitoare la sfera de influenţă sovietică de 90 %.

Ion BOCIOACĂ

UNIVERSITATEA DE VARĂ DINCOLO DE ZIUA FESTIVĂ

Recent încheiata ediţie a Universităţii`Populare de Vară de la Vălenii de Munte a avut menirea să continuie tradiţia acestui gen de manifestări şi să reafirme oraşul nostru ca un centru cultural de prestigiu.

Edilii (în mod special primarul Stelian Manolescu) au avut grija ca sediul Universităţii  să-şi  primească  oaspeţii  într-o  ţinută   arhitectonică  excepţională, modernă, multifuncţională, demnă de un oraş european. Sala de expoziţii, construcţie nouă, precum şi spaţiile interioare, cu expoziţii de artă plastică şi librărie, cu fotomontaje prezentând momentele de referinţă din istoria Universităţii, mobilierul conceput după ul- timele modele în materie de design, căldura gazdelor şi interesul arătat de invitaţi şi de localnici (în prima zi), toate acestea au reprezentat evidenţele unei manifestări de interes cultural cert.

Invitaţi de marcă, oameni de cultură, personalităţi politice din tot spectrul parlamentar, istorici şi scriitori s-au reunit la Vălenii de Munte în spaţiul generos al Universităţii patronate de spiritul tutelar al lui Nicolae Iorga.

Omniprezenţi, consilierii locali, au sprijinit fiecare manifestare iar directoarea Casei de Cultură, Iulia Mărgăritescu, a fost un amfitrion cu stil. În mod evident, în comparaţie cu anii trecuţi, umbriţi de excese politice exclusiviste, spiritul democratic s-a manifestat din plin în ceea ce priveşte structura organizatorică, accesul la cursuri şi conţinutul prelegerilor şi al meselor rotunde.

Totuşi… din dragoste pentru opera lui Nicolae Iorga şi din sincer respect pentru eforturile consiliului local, ne permitem să semnalăm câteva aspecte care, în opinia noastră, au creat un deficit de imagine manifestărilor din anul acesta. Cu minime eforturi de voinţă necesare consensului cultural între organizatori (şi finanţatori !), Universitatea de la Vălenii de Munte ar putea să redevină ceea ce a fost în toată strălucirea ei.

Ca participant la toate ediţiile moderne, mă delimitez de tânărul secretar de stat din Ministerul Culturii si Cultelor şi nu consider că înainte de 1989 Universitatea a fost o şcoală a îndoctrinării: stau mărturie documentele intrate în arhivă, prelegerile academicienilor şi universitarilor, ale oamenilor de artă şi de ştiinţă care au conferenţiat.

Poate că în viitorul apropiat, o istorie a Universităţii de Vară ar fi necesar să apară pentru a nu se mai induce astfel de aprecieri distorsionate.

Credem că ar fi necesar pentru interesul publicului auditor revenirea la vechea structură a succesiunii activităţilor culturale: o zi a istoriei, o zi a literaturii, o zi a ştiinţelor, o zi a religiei şi a tradiţiilor, o zi a politologiei. Dimineaţa-prelegeri, dupăamiaza-mese rotunde iar seara tradiţionalele spectacole cu premiere cinematografice, cu spectacole de teatru şi muzică simfonică/populară. Unde sunt lansările de carte atât de familiare cursanţilor?

Credem că la Vălenii de Munte este o cetate a culturii nu numai pentru trecutul său, ci şi pentru ceea ce este prin oamenii săi. Nu înţelegem de ce forurile judeţene(din necunoaştere?) nu au implicat oameni de ştiinţă, scriitorii şi artiştii vălenari în manifestările din cadrul Universităţii. Nu înţelegem de ce în paralel cu aceste cursuri se desfăşoară şi activităţile Clubului Istoricilor într-un cadru privat când, printr-un efort de voinţă, s-ar putea contopi cu manifestările oficializate. Ştim că, potrivit unei zicale, cine plăteşte comandă şi muzica. Cu toate acestea nu putem să nu ne gândim că interesul naţional şi local impune măcar în spiritul toleranţei întru diversitate coexistenţa valorilor.

Referitor la mediatizare, constatăm o palidă prezenţă a televiziunilor şi a Radioului, probabil dintr-o slabă ori partizană sau neglijentă relaţie a organizatorilor cu presa. Şi nu în ultimul rând nu putem să nu ne întrebăm care este statutul invitaţilor cursanţi? Cine sunt ei, ce mesaj vor duce cu ei, ce interese culturale vor sluji, care este imaginea pe care o vor transmite despre oraş, cultură şi despre redeşteptarea naţională. Nu de alta, dar în sala de multe ori puţin populată, cursanţii erau absenţi. Ca şi profesorii din oraş, ca şi elevii celor două licee.

Ne-am permis să facem aceste observaţii într-o ordine întâmplătoare pentru a sublinia ideea că în viziunea lui Nicolae Iorga, Universitatea de la Văleni avea menirea să aducă neamul românesc în spiritul unor unor înalte valori morale, fiind o şcoală a uniunii naţionale prin cultură. Câte oraşe au fericita şansă de a avea o Universitate de prestigiu ca Vălenii?

Credem că eforturile edililor conduşi de inimosul primar Stelian Manolescu vor fi încununate de revenirea la structura aceea care făcea din sala de conferinţe un spaţiu neîncăpător pentru cursanţi şi pentru vălenari. Poate că în viitor organizarea cursurilor în exclusivitate de către consiliul local ar permite o reală recuperare a memoriei şi a operei savantului Nicolae Iorga şi ar oferi posibilitatea desfăşurării cu interes şi prestigiu a cursurilor, departe de improvizaţii si amestecuri de interese partizane. Cum însă interdependenţa socială impune o altă logică a logisticii, sperăm că în echipa ce va organiza ediţia viitoare să se facă auzită vocea tradiţiei si buna experienţă din trecut să devină un model.

Merită salutată şi iniţiativa Primăriei de a supune ochiului public trei versiuni ale monumentului ce se va ridica în oraş înfăţişându-l pe Mihai Viteazul, ca şi spectacolul folcloric splendid, umbrit însă de agitaţia unui târg ce nu a înţeles prea bine despre ce era vorba în intenţia organizatorilor. Legile receptării artistice impun schimbarea zilei manifestărilor folclorice ulterioare.

În ansamblu reuşita prin grija primăriei pentru conservarea muzeistică locală, prin ambianţa oferită cursurilor, prin calitatea prelegerilor de istorie românească, prin expoziţii si căldura sufletească, ediţia din acest an poate fi premiza unei ediţii de o mai înaltă calitate.

Valentin Emil MUŞAT

LUMEA CA O CARTE ÎNCHISĂ

Vălenii de Munte, loc magic prin care au trecut, de-a lungul vremii, oameni de artă sau de litere, Nicolae Iorga, Nicolae Tonitza, Miron Radu Paraschivescu (şi lista rămâne deschisă), atraşi în mod iremediabil de aerul patriarhal şi de peisajul edenic al acestui târg de provincie.

De ani buni, savantul Nicolae Iorga a aprins aici o scânteie care continuă să ardă, prin efortul susţinut al unor oameni de mare nobleţe sufletească: Universitatea Populară de Vară care poartă numele marelui învăţat. Există chiar un orgoliu al vălenarilor, care îşi revendică astfel un blazon nemaiîntâlnit în spaţiul românesc, ţuica de Văleni, licoare magică ce îngemănează lumina soarelui şi misterul pământului într-un elixir unic de viaţă lungă. Sunt argumente solide în favoarea acestui orăşel, fost capitală de judeţ în vremuri de mult apuse. Şi totuşi… Ceva lipseşte: un oraş cu un trecut şi cu un prezent atât de pline de evenimente culturale nu are un spaţiu în care să poţi intra pentru a cumpăra o carte, pentru a vedea ultimele apariţii editoriale sau doar pentru a simţi că distanţa de Capitală nu există decât la nivel geografic, nu şi cultural.

Mărturisesc, fără falsă modestie, că aparţin acestui oraş din totdeauna. Cele mai frumoase clipe ale copilăriei mele sunt marcate de mirosul de motorină al scândurilor ce podeau vechea librărie a oraşului, cu rafturi pline de comori care aşteptau ca fantezia mea de copil să le exploreze. Printr-o întâmplare norocoasă, am învăţat să citesc foarte devreme, când alţii se mai jucau încă. Librăria era locul unde prăjiturile nemâncate şi bomboanele la care renunţam, nu fără o strângere de inimă, se transformau, în mod magic, în cărţi, chei ce deschideau uşi spre o lume în care orice era posibil. Probabil că memoria afectivă îmi joacă feste, dar aveam senzaţia unui labirint din care numai doamna librăreasă (pentru mine, o meserie echivalentă cu un titlu nobiliar) mai ştia cum se scapă. Acum, această magie nu mai funcţionează, nu pentru că am crescut, ci pentru că cineva nu mai iubeşte cartea, o socoteşte, o afacere, probabil nerentabilă, neconformă cu ritmul alert al lumii moderne. A cumpăra o carte devine astfel o aventură, o călătorie iniţiatică spre oraşe mai mari, în care librăria, rentabilă sau nu, supravieţuieşte eroic, ducând cu sine parfumul vremurilor de altă dată.

În acest fel, Vălenii de Munte, vechi centru de cultură, se pregăteşte să devină un spaţiu securizat împotriva culturii, care va trăi din amintirea unui eroic timp revolut, o cetate închisă în care nici un copil nu va mai visa la cartea din raft, renunţând împăcat la o bomboană în schimbul unei aventuri fără seamăn în lumea literelor.

Petruţa STAN

ISTORIA LA EA ACASĂ

De aproape cinci ani, istorici consacraţi, de prima mânã, îşi dau bineţe la Vãlenii de Munte pentru a dezbate o problematicã majorã a istoriografiei româneşti si de pretutindeni.

În august 2000, din iniţiativa doctorului stomatolog licenţiat şi în istorie Constantin Gãucan, preşedintele Fundaţiei « Nicolae Iorga », a luat fiinţã Clubul istoricilor cu baza de activitate în oraşul lui N. Iorga. În argumentaţia sa, C-tin Gãucan avea în vedere scoaterea dezbaterilor de sub comanda politicã, a ingerinţelor politice de odinioarã. Se fãcea apel la o expunere sincerã cu interpretãri obiective ale faptelor istorice. Toate acestea sub protectoarea umbrelã lãsatã posteritãţii de marele savant.

La Vãleni, de douã-trei ori pe an, în Bucureşti, Constanţa, elita istoricilor (acum 20 de membri activi) şi-au îndreptat atenţia pe o istorie documentativã, fãrã a omite istoria recentã prin evaluarea unor mãrturii ale celor implicaţi în viaţa politicã postbelicã.

Anul acesta, la 11 iunie, academicieni, profesori universitari, cercetãtori, diplomaţi şi-au dedicat expunerile pe tema « Românii în al doilea rãzboi mondial - Mãştile istoriografiei ».

În faţa unei asistenţe avizate academician Dan Berindei, profesor universitar Gh. Buzatu, Ioan Scurtu, Constantin Buşe, Constantin Hligor, Mircea Dogaru, Dumitru Mazilu, scriitorul-istoric Alex Mihai Stoenescu (stabilit recent în oraşul nostru), moderaţi de Vartan Arachelian au punctat momentele premergãtoare intrãrii României în rãzboi de partea Germaniei. Reconstituirea evenimentelor pe baza arhivelor cercetate cu predilecţie de istoricul Gh.Buzatu la Mo

scova, Londra, Paris, a evidenţiat politica conciliatoare a ţãrilor garante (Anglia si Franţa), politica duplicitarã a Angliei în spaţiul rãsãritean a zonei Balcanilor. Nu întâmplãtor parte a arhivei britanice va fi datã spre cunoaştere tocmai în anul 2039. România a început sã fie vândutã încã de la 13 aprilie 1939 când autoritãţile de la Bucureşti au fost gratulate cu celebrele garanţii militare franco-britanice. Garanţii care n-au funcţionat niciodatã şi care ne-au adus mai mult ponoase decât foloase. Aceste garanţii au fost anulate dupã începerea rãzboiului.

Rând pe rând istoricii au reamintit de acea detaşare a cercetãtorului faţã de documentele aflate în depozitele arhivistice, a fost evidentiatã plãsmuirea unora din ele sau intervenţia voitã în întocmirea lor. De aici nevoia

ca istoria recentã sã apeleze la studii, mãrturii ale celor implicaţi. Scriitorul Alex Mihai Stoenescu, autorul unor lucrãri de excepţie despre evenimentele din Decembrie 1989, a exemplificat cum unele rapoarte, informãri intrate deja în arhivã conþin erori voite, care peste ani, dacã n-ar fi astãzi divulgate ar fi luate ca veridice.

A fost lansatã şi pãrerea cã de fapt România a fost de douã ori împarţitã: prin pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 şi prin înţelegerea de la 10 octombrie 1944 dintre Churchill si Stalin privitoare la sfera de influenţã sovieticã de 90 %.

Ion BOCIOACĂ