CALEA CĂTRE ELEV

Prin aplicaţiile sale, prin profesorii care trebuie sã o practice, predarea este mai mult o artã decât o ştiinţã. Din împletirea aceasta a artei cu ştiinþa, ca atribut al contemporaneitãţii, se naşte ceea ce pentru mine, ca profesor, înseamnã mãiestrie în a dãrui ştiinţã prin artã, înseamnã METODÃ.

Forma de lucru cu clasa de elevi, metoda de predare, este rãspunsul la protestele privind volumul crescut de informaţii, ce nu poate fi însuşit prin memorare, ci doar prin învãţare conştientã.

Se impune sã i se arate elevului şi totodatã sã i se spunã “cum trebuie fãcut”. Stimulative, activizante, formele de lucru şi metodele moderne reuşesc sã creeze nivelul necesar de conştientizare, de “prezenţã cu mintea”  din partea acestuia, mai ales atunci când existã o armonie între alegerea metodei şi ceea ce avem de transmis şi demonstrat. Iar dacã metoda este calea prin care stadialitatea dezvoltãrii gândirii este acceleratã, de ce n-ar reuşi ea sã propulseze şi aşa-numiţii elevi “rãmaşi în urma clasei”?!

Chiar în condiţiile în care, noţiunea de “curriculum”, rãmâne strãinã de preocupãrile noastre imediate, “insensibilã” la ceea ce profesorul “se strãduie sã facã” pentru educabilul sãu, transformându-l într-un veşnic tributar în faţa cerinţelor educaţionale ale elevului, METODA, ca libertate de a acţiona într-un cadru “legal constituit”, permite transfigurarea   elevului şi profesorului într-un “cuplu cultural “, construit din imaginea în oglindã a celui ce ştie sã dãruiascã, alãturi de cea a aceluia ce învaţã sã primeascã pentru a putea dãrui, la rându-i.

Carmen PETCU

PSIHOLOG SAU DUHOVNIC?

Scriu aceste randuri intr-o zi din prima decada a lui Prier,perioada in care inca suntem in Postul marii sarbatori  a crestinatatii.Invierea Domnului.

Din fluxul international,mass-media(scrisa,audio-vizuala si multimedia),dar si din realitati concrete se constata  o crestere semnificativa a celor care acuza,intr-un fel sau altul,datorita grijilor cotidiene si a zgomotoaselor influente  ale  civilizatiei contemporana,diferite grade de uzura morala,de la simple depresii trecatoare,nesemnificative,la adevarate forme patologice,pana la rupere mentala de realitate.

Factorii care genereaza asemenea forme de sensibilitate psihica sunt  ,desigur,multipli,iar medicii specialisti au disecat in tratate specifice toata gama acestora.Printre factorii care genereaza astfel  de afectiuni psihice sunt mostenirea genetica,ancorarea plenara in cotidian si cetate,cu tot ceea ce deriva de aici,insuficienta sau lipsa banilor penrtu a acoperi macar un modest nivel de trai,frustari sentimentale,neintelegerile din familie,singuratatea,stresul informational,grija zilei de maine,s.a.

Intru cautarea remedierii sau vindecarii acestor forme de afectiuni psihice se bate moneda,in ultimul timp,pe salvatorul apel la un psiholog sau chiar mai multi,specialisti care se ocupa cu “stiinta psihicului”.Ori daca acesti psihologi abordeaza aspectul tratarii clinice din optica pur stiintifica,sansele de reusita tind spre zero,in conditiile in care psihicul uman este un labirint aproapa de nepatruns in totalitate doar prin realizarile stiintei.

In aceste conditii trebuie luata in calcul bipolaritatea finite umane:trupul(material)si sufletul(immaterial).Diferitele forme de stress si boli psihice sunt in primul rand,afectiuni ale sufletului sin u ale trupului.Ori,in acceptia crestina aceste tulburari sufletesti nu sunt altceva decat concretizari ale unor fapte,trairi,gandiri,comportamente neplacute lui Dumnezeu,deci ale pacatului.

De aceea,psihologul daca nu are in el nsusi o viata crestina demna,curate,nu poate face aproape nimic numai cu”instrumentele”stiintei respectivilor pacienti care-i solicita ajutorul.Se precizeaza ca si unele institutii publice,inclusive scoli,internate,Centre de Plasament sa beneficieze de ajutorul psihologilor(deja in unele institutii exista)

Personal cred ca nu aceasta este solutia.Oamenii,copiii,elevii trebuie apropiati tot mai mult de Biserica,de tainele acesteia,de post,de rugaciune sin u de Cabinetele de Psihologie.

Preotii,duhovnicii,singurii,prin harul lui Dumnezeu primit la hirotonire,ca slujitori ai lui Dumnezeu pe pamant,au puterea sa amelioreze sau chiar sa vindece bolile sufletului.Daca am crede cu toata fiinta noastra ca tot ceea ce “ni se intampla”pe parcursul vietii este de la Dumnezeu si cele bune si cele rele,daca am crede si amrecurge periodic la taina spovedaniei,prin care sufletul se usureaza,atunci de ce am mai fi stresati,afectati psihic?

Intr-o lume ca aceasta,ultramodrrnizata si superinternetizata,cand,extravaganta vestimentara si copilara a luat locul vesmintelor decente,cand cerceii nu mai sunt in urechile fetelor ci ale barbatilor,cand”circurile”de la televiziuni rapesc timpul cititului,rugaciunii si contemplatiei crestine,cand calculatorul a luat locul cartii,iar banii sugruma valoarea,adevarul si bunul-simt,de ce n-am reflecta mai responsabil,pentru propria sanatate,la intrebarea din titlu?

Mihai ISTUDOR

ŞMECHERUL TĂRICEANU ŞI MARINARUL BĂSESCU

EDITORIAL (13)

Vine Călin Popescu Tăriceanu la televiziunea publică, la o oră de maximă audienţă, şi spune aşa: “Scandalul cu bileţelul l-a pornit Băsescu”.

Hopa! Uite cine (mai) vorbeşte… Dacã Traian nu ar fi primit biletul de la Călin, dacă n-ar fi avut, care va să zică (vorba defunctei) “dovada” ar mai fi pornit “dragul” Traian scandalul? Eu cred căTraian Băsescu a procedat corect arătându-ne biletul. Altfel ne-am fi întrebat perpetuu: o fi, no fi, e lucrătura Elenei Udrea, e doar o “făcătură” (aşa cum pretindea însuşi premierul mizând pe probalitatea ca el să se fi pierdut şi crezând că românul e ignorant şi oligofren)? Iată cã n-a fost o “fãcătură”…
Cã Traian Băsescu se comportă ca un marinar n-ar trebui să surprindă pe nimeni. El chiar a fost marinar şi, cel puţin, ne-a avertizat că nu va fi pasiv, că va fi un “jucător”. În ce mă priveşte prefer grosolănia marinărească “a la Băsescu” decât şmecheria “a la Tăriceanu”. A uitat oare Tăriceanu că şi-a dat demisia şi că adoua zi, la presiunea “grupului de interese” dirijat de Patriciu a retractat-o chiar a doua zi? A uitat că a încercat să influenţeze justiţia în favoarea aceluiaşi Patriciu (vezi telefonul dat lui Botoş şi presiunea asupra Monicăi Macovei)? Şi la urma urmei de ce s-a simţit el obligat să-i trimită preşedintelui  un bileţel vizându-l pe acelaşi omniprezent Patriciu? Sigur că e jenant şi discutabil ceea ce se întâmplă între cei doi bărbaţi “de stat”, dacă privim lucrurile la suprafaţa lor. În realitate situaţia este mult mai gravă şi Europa ne priveşte cu uimire şi ironie totodată. România pare a fi o ţarã neguvernabilă, aşa cum scriu agenţiile de presă europene.

Gh. BURDUJAN

CĂRŢILE PENTRU COPII, O NECESITATE VITALĂ

Fiecare dintre noi a citit, măcar o singură dată, la vremea noastră, o carte pentru copii. Valenţele educative ale unei astfel de incursiuni în lumea mirifică a copilăriei nu se poate să nu fi lăsat amintiri de neuitat. Fie că ne referim la  nemuritoarele „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă, fie că ne referim la „Micul Prinţ” de Antoine de Saint Exupery, (capodopere ale genului, în egală măsură), toate cărţile pentru copii (şi nu numai…) sunt mai mult decât necesare pentru formarea viitorului adult. Fiinţa umană este o entitate bio-psiho-socială aflată într-o continuă devenire. Dacă din punctul de vedere biologic, vrem nu vrem, ajungem la maturitate odată cu trecerea timpului, din punctul de vedere al verticalităţii morale şi al formarii noastre ca spirit avem nevoie, într-o primă etapă de cărţile pentru copii atât pentru conţinutul lor profund educativ, cât şi pentru clip

ele de „recreaţie” şi reală încântare estetică pe care o obţinem prin identificarea cu eroii (de regulă pozitivi) acestor adevărate eşantioane de viaţă. A scrie cărţi pentru copii este, de cele mai multe ori, mult mai dificil decât a scrie un roman sau un volum de versuri pentru

adulţi… Anastasia Popa este autoarea unor asemenea cărţi:„Iana, vrăjitoarea poznaşă”, „Excursie prin dicţionar”, „Abecedarul viu”, „Surprizele iepuraşului”, Poveştile iernii”. Cărţi educative, utile, necesare, vitale pentru copiii noştri pe care, uneori, trebuie să-i „reeducăm” în spiritul revenirii la plăcutele lecturiale scrisului tipărit şi nu în spiritul excesului, până la intoxicare, utilizării calculatorului sau al imaginilor televizate…

Mihai Johann COZORICI

“SUFERINŢA” DE A FI PEDAGOG

“ Un sacrificiu autentic presupune întrunirea unei duble valori şia unui dublu conţinut calitativ: al cauzei şi al sacrificatorului.” (Th. Mann)

Cele mai reuşite scenarii aparţin vieţii. Peniţa, când cruce răstignind clipa prezentă, când penel al trecutului, nu poate convinge fără greutatea realului şi valenţa concretului, fără “aura” faptelor aievea, deja intrate în lăcaşul lor, în tiparul vremii. Aici, în perimetrul acestui crâmpei alb, în care corabia sufletului a aruncat cu putere ancora Cuvântului, răsar mereu germenii comunicării, ca încununare a condiţiei umane. Expresie a creşterii prin educaţie, Cuvântul rămâne “bagheta magică” a pedagogului, intervenid strategic în ceea ce şcoala îşi propune: nu doar să pregătească pentru viaţă, ci să fie ea însăşi viaţă.

Altfel spus, acceptând traducerea în echivalenţe educative, pedagogului îi revine misiunea de a pune în mişcare reorganizarea, reconstrucţia şi transformarea continuă a elevului. Proces de dezvoltare a personalităţii şi de individualizare vocaţională pe fondul umanizării progresive prin socializare, educaţia este în fapt o încercare de autoevaluare, autentificare şi identificare, un produs al raportării copilului la modelul adultului, ca părinte sau pedagog. In confruntarea neloială cu multipli factori “din umbră” care concură la formarea elevului, forţa educativă se dovedeşte a fi atât emanaţia modelului cultural propus, cât mai ales a itinerarului parcurs până la configurarea acestuia.

Pedagogul devine, în egală măsură, matrice spirituală şi forţă motrice educaţională. El este factorul dinamic valorificator al conţinutului cultural şi social al unei epoci, pentru care “a trăi în spiritulalitatea instituţiei, a adopta idealurile ei, a creşte în tradiţia ei, a te integra tuturor acţiunilor ei, înseamnă a câştiga spiritualitate de profesor”.

Intors spre lumină, întreg sufletul său trebuie să se schimbe perpetuu şi să sufere contopit cu cel al “copilului elev”, căci suferinţa naşterii şi înnoirii prin educaţie se împleteşte esenţial cu vocaţia sacrificiului.

Director adj. Camelia PETCU, Grup Şcolar Măneciu

CORNELIU VADIM TUDOR ŞI SUPERFETAŢIA PUBLICISTICĂ

Puţini sunt aceia care au avut, probabil, curiozitatea şi rãbdarea sã lectureze, cu nedisimulatã atenţie, o aşa zisã “operã” semnatã de Corneliu Vadim Tudor. Am fãcut-o eu alegând, pentru ilustrarea pragului de “înaltã performanţã intelectualã” a parlamentarului european, una dintre cãrţile mult îndrãgite de autor: “IDEALURI”.

Trebuie sã recunosc faptul cã munca a fost sisificã, dar efortul a meritat cãci numai astfel mi-am putut da seama ce se aflã dincolo de verva “spumos-intelectualistã” a unui politician abil al cãrui discurs vrãjeşte şi înşealã deopotrivã, e plin de perle şi putregaiuri totodatã. Am mai înţeles de ce are Corneliu Vadim Tudor o atât de visceralã urã împotriva unor intelectuali de frunte ai elitei culturale româneşti precum sunt Patapievici, Pleşu, Liiceanu…

Dar să trecem la substanţa propriu zisă a cărţii: “… Brâncoveanu a fost victima uneia din cele mai mari tragedii familiale din istoria lumii…” (pag. 8), “Personal, eu nu vãd în hrisovul (…) lui Vlad Ţepeş din anul 1459, actul de naştere al aşezãrii…” (pag. 127), “Forţa dacilor ajunsese atât de mare încât cel puţin în douã rânduri a existat pericolul ca ei sã-i ocupe pe romani…” (pag. 61) etc.

Desprinse din volumul “Idealuri” (C.Vadim Tudor), aceste citate exprimã caracterul ludic şi imatur al înzestrãrii autorului.
Publicistica semnatã de C.V.T., apreciatã, se pare, pentru originalitatea punctelor sale de vedere, introduce acea privire de sus, grãbitã şi autoritarã, care îi dã posibilitatea sã rateze sistematic la modul duios sau agresiv. Or, este îndeobşte cunoscut, libertatea (în spaţiul ficţiunii) celui ce scrie despre istorie nu poate fi totalã atunci când se porneşte de la DOCUMENT sau de la o personalitate a istoriei; ea este cu atât mai limitatã cu cât documentul, evenimentul sau personalitatea sunt mai importante, sacre pentru istoria naţionalã.
Astfel ficţiunea funcţioneazã în dauna adevãrului istoric deturnându-i sensurile. A vorbi despre “tragedie familialã” ar putea sã însemne, de pildã (fãrã sã fim ironici), a vorbi despre abandonul de familie, iar a neglija puterea şi autoritatea documentului sau a atribui dacilor tendinţe expansioniste sunt acţiuni calificabile în sfera delirului.
Nu poţi folosi istoria ca pretext pentru manifestarea calitãţilor (reale sau închipuite) scriitoriceşti…
Din exemplul urmãtor se detaşeazã alte douã idei fanteziste care încep sã fie de acum caracteristice distinsului publicist: “… viile, înmulţindu-se într-o vreme atât de mult şi ameninţãtor pentru sãnãtatea fizicã şi moralã a naţiei, încât Burebista, de comun acord cu marele preot Deceneu, care îşi avea sediul (sic!) într-o peşterã (…) le-a redus considerabil…” (pag. 62).
Avem, deci, naţiune în timpul lui Burebista, iar “înmulţirea viilor” prezintã un pericol pentru “sãnãtatea fizicã şi moralã” a naţiei…

Existã în textele lui C.V.T. o anumitã îndârjire a spunerii ceea ce îl conduce, inevitabil, la verbalism – fondul ideatic, cât şi punerea (corectã) în paginã a cuvântului fiind supuse alteritãţii conceptuale şi lingvistice: “…miraculoasa justiţie imanentã a istoriei…” (pag. 47), “Avem o istorie bogatã, plinã de grozãvii, dar şi de fapte iradiante…” (pag. 8), “Unii (ţãrani – n.n.) deveneau, ce-i drept, subiecte de studii etnografice, dar asta nu-i încãlzea cu nimic”. (pag. 134), “Din vechea biografie a Bãrãganului (…) a dispãrut (…) evadarea din istorie”. (pag. 136), “… tratatul de înţelepciune sãpat de Neagoe Basarab în imediata vecinãtate a caprelor de munte…” (pag. 76) etc. Iar din secţiunea a doua a cãrţii, aceste versuri “antologice” sunt edificatoare: “/…/ bagã plumbii în mişei cã/ prea fac strâmbãtate neicã/…/” şi “/…/ te-nţepeneşti în rouã/ ca o pildã frântã-n douã…/” (pag. 201-202).
În condiţiile în care autorul dilatã proporţiile unor lucruri nesemnificative (astfel iau naştere efectele de redundanţã ce împovãreazã majoritatea articolelor sale) şi afişeazã un entuziasm nemotivat, strident, artificial, precum şi o greu mascatã improprietate a termenilor, textul se autonomizeazã şi începe sã funcţioneze singur caligrafiind adevãrate calambururi: “…Sfântul Nicolae cel cu sãgeata auritã în vârf”. (pag. 141), “…Îngânduratul Hamangiei…” (pag. 67), “… imagine perfectã, holograficã aproape…” (pag. 54), “…actele de bãrbãţie superbã…” (pag. 163), “…complexul psihologiei…” (pag. 80), “…sã ne întoarcem înapoi…” (pag. 80) ş.a.m.d.
Abilitatea nedisimulatã cu care C.V.T. intersecteazã timpul istoriei cu acela al biografiei individuale are ca efect negativ accentuarea (în context) rolului determinant al elementului autobiografic: “Aceste rânduri sunt scrise de un tânãr pe care gazetãria l-a furat sportului (…). Am practicat aproape toate sporturile, posibile şi imposibile (sic!) atât ca bãiat sãrac cât şi ca sportiv deperformanţã, ca aruncãtor de suliţã”. (pag. 131). Discursul de mare falã despre sine nu se rezumã numai la acest citat (v. majoritatea textelor). Tânãrul pe care “gazetãria l-a furat sportului” se maiautodenumeşte: “tânãr creator”, “om de culturã şi artã” (pag. 77), “…tânãr poet crescut în umbra fãrã pereche a marelui Eminescu…” (pag. 40). Şi pentru cã tot l-am pomenit pe Eminescu (ca sã intrãm în firea cãrţii de faţã), acesta “…deopotrivã de gigantic ca poet şi ca autor de cosmogonii…” (pag. 126), “… a aşternut timpului una din celebrele sale scrisori pe malul heleşteului preschimbat acum în ştrand pentru angajaţii IFA…” (pag. 111).

O atenţie specialã meritã, cred eu, articolul “Poezia de care avem nevoie”, ilustrativ pentru pragurile de înaltã performanţã ale volumului. Nãvalnica (sau nãrãvaşa) scriere demascã aici (şi nu numai aici) acuitatea contradicţiei aflatã în raport de consecuţie cu vanitatea manifestã a spunerii totale şi, în consecinţã, termenii în care autorul pune problema “poeziei de care avem nevoie” alcãtuiesc un extraordinar amestec de sensuri: “ştiu o serie de poeţi – de altfel talentaţi – care îşi mai permit uneori sã se joace cu propriul lor har: pe lângã faptul cã îşi creeazã singuri (sic!) un prejudiciu, ei mai consumã şi hârtie tipograficã…”. Acesta ar fi (conform sugestiei oferite de text) polul poeziei de care NU avem nevoie.
Sã vedem ce se aflã la celãlalt pol: “La celãlalt pol, cel al bizareriilor cãutate cu lumânarea, al câlţilor mestecaţi dinadins (sic!), vom gãsi, dincolo de mimetism, o condamnabilã lipsã de pudoare civicã”.  Încurcând pistele , se înţelege cã aici Corneliu Vadim Tudor a terminat prin a se rãtãci…
Publicistica, se ştie, respinge superfetaţia îndoielnicã, stilul amfiguric, esopic, esoteric şi promoveazã, fiind ostilã verbalismului, concizia stilisticã şi acribia istoricã.
Gh. BURDUJAN

UN ALT ÎNCEPUT

Şcoala, acest spaţiu cultural al dãruitorilor şi primi-torilor, ce îşi schimbã fãrã încetare rolurile! Şcoala, fãrã loc fix şi fãrã de timp, rãsãrind pe harta unei geografii spirituale, întruchipând de veacuri expresia aceloraşi nevoi! Puterea ei de a renaşte cu fiecare 15 septembrie şi de a coagula esenţe spirituale în suflete de mentori şi ucenici, ne pregãteşte de fiecare datã pentru un alt început.
Anul acesta, porţile şcolii s-au deschis sub cupola toamnei unui nou an şcolar mai plin de speranţã şi cu puteri sporite, anume pregãtite pentru a-şi primi cum se cuvine oaspeţii: preşedintele Consiliului Judeţean, Florin Anghel, subprefectul judeţului Prahova, Nicolae Alexandri, inspectorul general adjunct Gheorghe Borovinã şi reprezentanţi ai MEC, Merima Petrovici, director general adjunct CNFP, însoţitã de profesorul universitar dr. Vasile Molan şi doi experţi în standarde, politici şi metodologii educaţionale, din Olanda şi Scoţia.
O şcoalã care se dãruieşte culturii şi oamenilor ei nu poate fi decât luminã. Am învãţat sã primim ca sã putem dãrui. Cãci nu ne putem limita la a preda regula, ci vrem sã dobândim priceperea de a modela excepţia, nu doar sã transformãm elevii în depozitari ai cunoştinţelor noastre, ci mai ales sã-i “contaminãm” cu ceea ce avem mai de preţ: puterea spiritului, uneltele voinţei şi priceperii, valorile morale. “Dacã existã o medicinã a sufletelor, sensul ei rãsturnat faţã de medicina obişnuitã, e de a îmbolnãvi.”
Ne-am  întâmpinat oaspeţii cu dorinţa vie de a rememora pentru ei istoria noastrã.
Le-am bucurat ochiul şi inima în soarele lui septembrie şi i-am fãcut pãrtaşii crezului şi speranţelor proprii. Şi ne vor fi istorie toţi acei care ni se alãturã în încercarea de a desţeleni drumul spre culturã elevilor noştri, de a fi mesageri ai educaţiei, cea care dezmãrgineşte, îmblânzeşte grijile, rãutãţile şi nesiguranţele, înnobileazã timpurile şi locurile şi întemeiazã destine şi vieţi su-fleteşti.

Director prof,
Gabriela DESPAN
Grup Şcolar Mãneciu