INSTINCTUL COLECTIV

Analiza evoluţiei statului român între lovitura de stat din 1864 şi cea din 1930 ridică acum o problemă de fond, pe care ne-am obişnuit să o plasăm, încrezători, la anexa mitologiei noastre istoriografice: problema celebrului „instinct colectiv” al poporului român. Aflăm din cărţile de istorie cum au fost create statul naţional ( 1859 –1861) şi statul naţional unitar (1918 - 1920) de personalităţi de excepţie, pe un fond de adeziune relativă a populaţiei, mai degrabă condusă decît conducătoare. Peste timp, dicolo de activitatea politică a acestor personalităţi, pare la fel de productivă şi infuzia de sentiment patriotic şi unionist dată generaţiilor de români. Sunt însă cîteva momente cruciale care infirmă teza „instinctului colectiv”. În februarie 1859, cînd bucureştenii, craiovenii şi ieşenii se îmbrăţişau pe străzi, iar proaspătul domn se ghemuia paralizat de frică în fundul cupeului său, nu se ştia că va urma un regim autoritar, de camarilă, şi aducerea din străinătate a unor instituţii ce vor transforma statul modern român într-un organism agresor la adresa propriilor cetăţeni. Entuziasmul românilor la momentul Marii Uniri n-a putut previziona marea destrămare care a urmat şi incapacitatea guvernanţilor de a conserva acest stat rotund şi firesc, precum şi infiltrarea periculoasă a bolşevismului în rîndurile muncitorimii şi criza economică de care a profitat acesta. În 1928, ţărănismul a scos mase de oameni în stradă şi le-a mişcat pe un iluzoriu marş spre Capitală, fără ca oamenii să simtă marile dezamăgiri naţionale pe care i le pregăteau liderii acestuia. Cînd a fost dată lovitura de stat din 7 – 13 iunie 1930 şi a fost adus Carol II pe tron, entuziasmul popular şi al intelectualităţii a fost fără precedent. Toţi sperau într-o domnie benefică şi solidă, aducătoare de belşug. A fost o catastrofă fără precedent, pe toate planurile. În august 1944, în timp ce România era livrată cu braţele ridicate Uniunii Sovietice, populaţia sărbătorea în stradă terminarea războiului şi pacea, cînd în realitate abia atunci începea cel mai cumplit război îndreptat chiar împotriva ei, a populaţiei. În 1968, românii s-au strîns în faţa clădirii Comitetului Central al PCR cu un entuziasm spontan derutant, fără să înţeleagă că exact în acele clipe tocmai legitimau dictatura paranoică a lui Nicolae Ceauşescu. Pentru revoluţia din 1989 nici nu mai este nevoie de detalii – încă suferim la prezent naivitatea noastră de atunci, ca pe o gafă repetată zilnic, pe măsură ce ne lovim de efectele atitudinii noastre din acele zile şi nopţi de abolire a statului.

Ne întrebăm: cînd a acţionat „instinctul colectiv”? Conservatorismul proverbial al poporului român se referă la rezistenţa la modernitate, la scoaterea societăţii din tipare la care cu chiu cu vai s-a adaptat, la schimbarea ritmului său social. De aceea, în planul mecanismului paradoxal, la sfîrşitul fiecărui proces declanşat printr-o schimbare de ritm, rezultatele au fost invers proporţionale cu speranţele.

Alex Mihai STOENESCU