Virgil Madgearu, economist român de origine armeană, accepta realitatea societăţii româneşti interbelice, găsind-o în mod lucid subdezvoltată. Ea se afla mult în urma Occidentului şi nu reuşea să treacă pasul decisiv spre o economie capitalistă dezvoltată. Pentru rezolvarea acestei probleme, Madgearu propunea o viziune socialist-rurală a ţării, astfel încât România să treacă la o politică de dezvoltare economică cu bazele în cooperative agricole de producţie, aducând statul la o bunăstare determinată organic nu numai de preponderenţa agriculturii, dar şi de nivelul ridicat de modernizare a exploatării agricole. Viziunea pornea de la realitate şi căuta o soluţie pentru ceea ce putea să facă statul român în perioada interbelică, nu pentru ceea ce-şi dorea sau visa clasa politică. Opera economică a lui Virgil Madgearu a fost, de fapt, un prim semnal de alarmă profesionist la pericolul prăbuşirii economiei româneşti sub greutatea structurii defectuoase a statului şi a incapacităţii ca acest stat slab să răspundă marilor agresiuni externe, căutând cu eforturi imense să dezvolte o industrie capitalistă performantă într-un loc unde momentul prielnic a fost pierdut în decenii de reforme aproximative. Ca mereu în doctrinele ţărăniste, ce s-au tot enunţat în politica românească, Madgearu oferă soluţia statului agrarian:„Când ţesătura fundamentală a organizaţiei economice este
formată de milioane de economii familiare ţaraneşti, care nu cunosc aproape de loc sistemul salariatului şi au o concepţie deosebită despre profit şi rentabilitate, iar întreprinderile economice nu sunt elementul predominant în viaţa socială, când prin urmare ordinea economică nu este capitalistă, ci social-agrară, Statul aflat în această situaţie trebuie să-şi orânduiască întreaga sa politică, în aşa fel, încât să deschidă drumul larg pentru dezvoltarea, în primul rând, a celulelor fundamentale ale organismului social, a economiilor ţărăneşti”. Este reflexul în economie al constatării lui Nicolae Iorga, în politică, şi anume că, în urma loviturii de stat din 1930, România a încetat să mai urmeze un plan de viitor şi a coborât doar la gestionarea unei realităţi imediate, descurcându-se. Stat social-agrar înapoiat, din punct de vedere al capitalismului, România ar fi trebuit – în viziunea lui Madgearu – să aplice un socialism prudent, controlat de un sistem democratic aproximativ, dar care să împiedice alunecarea planului economic socialist spre comunism. Nu a reuşit. Unii colegi de partid cu Madgearu, ca Armand Călinescu, considerau că proiectul de „stat ţărănesc” al acestuia este o „tâmpenie”. Grigore Gafencu, alt membru marcant al PNŢ, avea să scrie în jurnalul său, pe aceeaşi temă: „Acest salt de la un extrem la altul, de la ţăranii de azi, lipsiţi de unelte şi de poftă de muncă, ducând o viaţă de mizerie în sate încă pe jumătate sălbatice, la pătura ţărănească stăpânitoare de mâine, izvor de lumină, de ştiinţă şi de civilizaţie ( > şi <> la ţară pregătesc această operă de <> rurală!) vădeşte o închipuire bogată, în contrazicere, fireşte, cu legile istoriei, cu atât mai cuprinzătoare însă de devize politice, electorale şi demagogice”. Constantin Argetoianu vedea în ţărănişti, printre liderii căruia se afla şi Virgil Madgearu, un „partid de stânga radicală, orientat spre Răsărit”. Istoria a demonstrat că soluţiile pentru Agricultură ale lui Virgil Madgearu erau mult mai aproape de realitate şi că perioada comunistă a surprins agricultura românească exact aşa cum o descrisese el.
formată de milioane de economii familiare ţaraneşti, care nu cunosc aproape de loc sistemul salariatului şi au o concepţie deosebită despre profit şi rentabilitate, iar întreprinderile economice nu sunt elementul predominant în viaţa socială, când prin urmare ordinea economică nu este capitalistă, ci social-agrară, Statul aflat în această situaţie trebuie să-şi orânduiască întreaga sa politică, în aşa fel, încât să deschidă drumul larg pentru dezvoltarea, în primul rând, a celulelor fundamentale ale organismului social, a economiilor ţărăneşti”. Este reflexul în economie al constatării lui Nicolae Iorga, în politică, şi anume că, în urma loviturii de stat din 1930, România a încetat să mai urmeze un plan de viitor şi a coborât doar la gestionarea unei realităţi imediate, descurcându-se. Stat social-agrar înapoiat, din punct de vedere al capitalismului, România ar fi trebuit – în viziunea lui Madgearu – să aplice un socialism prudent, controlat de un sistem democratic aproximativ, dar care să împiedice alunecarea planului economic socialist spre comunism. Nu a reuşit. Unii colegi de partid cu Madgearu, ca Armand Călinescu, considerau că proiectul de „stat ţărănesc” al acestuia este o „tâmpenie”. Grigore Gafencu, alt membru marcant al PNŢ, avea să scrie în jurnalul său, pe aceeaşi temă: „Acest salt de la un extrem la altul, de la ţăranii de azi, lipsiţi de unelte şi de poftă de muncă, ducând o viaţă de mizerie în sate încă pe jumătate sălbatice, la pătura ţărănească stăpânitoare de mâine, izvor de lumină, de ştiinţă şi de civilizaţie ( > şi <> la ţară pregătesc această operă de <> rurală!) vădeşte o închipuire bogată, în contrazicere, fireşte, cu legile istoriei, cu atât mai cuprinzătoare însă de devize politice, electorale şi demagogice”. Constantin Argetoianu vedea în ţărănişti, printre liderii căruia se afla şi Virgil Madgearu, un „partid de stânga radicală, orientat spre Răsărit”. Istoria a demonstrat că soluţiile pentru Agricultură ale lui Virgil Madgearu erau mult mai aproape de realitate şi că perioada comunistă a surprins agricultura românească exact aşa cum o descrisese el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu