OMUL PUBLIC

Editorial 27

M-am confruntat, acum câteva zile, cu “intelectul” uman dezlănţuit, afirmându-şi conştiinţa de sine în mod plenar şi absolut sigur pe valoarea de adevăr ultimativă pe care o reprezintă în raport cu un act existenţial. Întâlnirea pe care am avut-o cu acest “om public” a fost cutremurătoare, din punctul meu de vedere, pentru că am simţit în mod fizic exercitarea evidentă a “dreptului” domniei sale de a se exprima în legătură cu orice. Este vorba despre un aşa zis “om public”, cu oarecare funcţie într-o instituţie bugetară, pe care îl pot recunoaşte numai cei care fac parte din cercul intim al apropiaţilor şi, eventual, anumiţi vecini. Acest personaj m-a făcut să realizez, într-o duminică de dimineaţă, că orice om poate să aibă dreptate, în orice privinţă, indiferent despre cine sau despre ce ar fi vorba. Descoperirea m-a pus pe gânduri în modul cel mai serios cu putinţă. De ce? Pentru că

un număr suficient de mare de astfel de zvâcniri metafizice pot legitima ceva, de la un regim politic la un act de răzbunare. Personajul meu m-a făcut să înţeleg limpede, că în general, noi, fie că “noi” suntem ăştia care îşi caută un loc pe lume, fie că e vorba despre “ei”, cei care deja s-au instalat confortabil  în fotoliile celor care “conduc”  comunitatea, noi toţi, laolaltă, suntem reflexia unor păreri susţinute cu vehemenţă, o dată la patru ani, cu prilejul alegerilor, a unor porniri viscerale, a unor judecăţi sumare. Argumentul “hai sictir” este şi el de natură divină, în accepţiunea personajului atât timp cât este emanat de capacitatea “intelectuală” a unui om bine intenţionat, dar şi bine orientat în sensul profitului material atât pentru el,  cât şi pentru unitatea bugetară pe care, parţial şi temporar, o conduce.

Gh. BURDUJAN

PENTRU O CORECTĂ INFORMARE A CETĂŢENILOR DIN VĂLENII DE MUNTE

VÂNZARE SAU  CONCESIUNE?!

În şedinţa Consiliului Local din 24 septembrie, 2010, primarul PSD, Mircea Niţu, se prezintă cu un Proiect de hotărâre privind scoaterea la licitaţie a unor terenuri pentru locuinţe. Proiectul de hotărâre nu a trecut, fiind respins la vot, ceea ce l-a nemulţumit profund pe domnul primar. Drept urmare domnia sa, a trecut, ca de obicei, la “represalii”. Astfel, în primul rând, şi-a manifestat “mâhnirea”  în interviuri date presei scrise şi a încercat să manipuleze populaţia oraşului Vălenii de Munte afirmând în fiţuica “Vălenii de Munte” (pe care primarul o editează pe bani publici, adică risipind din banii cetăţenilor contribuabili 180.000.000 lei pe an) următoarele: “Primăria oraşului Vălenii de Munte a identificat terenuri pentru construirea de locuinţe. Astfel au fost demara-te demersurile pentru scoaterea acestora la licitaţie fiind întocmit şi proiectul de hotărâre în acest sens. Acest proiect a fost supus aprobării Consiliului Local în şedinţa din data de 24.09.2010. Din păcate, vă informez că hotărârea nu a fost adoptată de Consiliuil Local al oraşului Vălenii de Munte, deşi consilierii PSD şi PNL au votat pentru aceasta, mai era nevoie de încă 3 voturi pentru a fi aprobat proiectul.Consilierii PD-L şi PNDC s-au opus acestui demers fiind influenţaţi (…).” Procedând astfel primarul PSD, Mircea Niţu nu face altceva decât să ducă în eroare opinia publică şi să provoace “mânia proletară” a votanţilor săi împotriva consilierilor PD-L şi PNDC. Mai mult decât atât, primarul îi trimite pe solicitanţii de terenuri pentru locuinţe acasă la domnii consilieri PD-L şi PNDC spunându-le să ceară de la aceştia teren de locuinţă pentru că ei au votat împotrivă. Această metodă haiducească de rezolvare a unor probleme  cetăţeneşti îmi aminteşte de vremea de tristă amintire a comunismului şi a securităţii omniprezente. Este o metodă de presiune şi terorizare a unor oameni respectabili care nu au făcut altceva decât să-şi exprime în mod democratic, prin vot, opţiunile în conformitate cu propria lor conştiinţă.

CEEA CE NU-I CONVINE  ŞI UITĂ DOMNUL PRIMAR:

1. Executivul pune în aplicare deciziile legislativului; 2. Executivul se supune legislativului şi nu viceversa; 3. Din momentul în care ai identificat terenuri, trebuie informată populaţia oraşului prin toate mijloacele pe care le ai la dispoziţie: mijloace media, afişiere etc. Nu-i informezi, în particular, doar pe anumiţi cetăţeni care fac parte dintr-un grup de interese bine delimitat şi protejat. 5. Proiectele de hotărâri trebuie să fie bine argumentate, însoţite de documente justificative, iar rapoartele trebuie să fie asumate prin semnătură, în clar, de către cei care le întocmesc. Numai aşa se poate înlătura suspiciunea că se fac “afaceri necurate” sub masca unor proiecte de hotărâri. Consilierii PD-L şi PNDC au avut motive serioase să voteze aşa cum au votat. (Vezi şi cazul imobilului din strada George Enescu Nr. 36A – sediul unei bine cunoscute societăţi comerciale, aparţinând unui binecunoscut “om-de-afaceri-cu-Primăria” – de care ne vom ocupa  în mod special), propus de primar, Consiliului Local, spre vânzare sub forma unui proiect de hotărâre, proiect care, de asemenea, a fost respins la vot.

PRIMIM LA REDACŢIE

Ne-au sosit pe adresa de mail a redacţiei noastre câteva materiale extrem de interesante (două desene cu explicaţiiadiţionale care – ele circulă şi pe internet – dau în vileag reţeaua de relaţii întru jefuirea banului public în oraşul Vălenii de Munte. Deocamdată publicăm primul desen urmând ca celălalt, însoţit de explicaţiile respective referitoare la simbolurile folosite, să îl publicăm în ediţiile viitoare ale ziarului nostru. Mărturisesc că, pentru mine, aceste dezvăluiri sunt şocante, ele vizând atât factorii decizionali ai administraţiei publice locale cât şi binecunoscuţi oameni de afaceri.     (Gh. B.)

LA MULŢI ANI ŞI VOUĂ, ELEVI DE LA ŢARĂ

O acţiune lăudabilă şi demnă de consemnat este celebrarea de către autorităţile locale a tinerilor majori, domiciliaţi doar în Vălenii de Munte. Frumos şi atractiv evenimentul, cu cât acesta vine la 17 decembrie, luna cadourilor de orice fel. Aşa se face că în această categorie de tineri care au împlinit 18 ani, intră şi elevii unităţilor şcolare de pe raza oraşului, ei fiind invitaţi la sărbătorire într-un cadru protocolar, la Casa de Cultură. Tinerii aceştia însă, au colegi de clasă care nu sunt din localitate, dar au tot vârsta majoratului. Aceştia din urmă nu sunt importanţi pentru edili, ei sunt doar spectatori ai evenimentului, deşi au, repet, tot 18 ani. Problema este că sunt din localităţile limitrofe Văleniului, sunt colegi de clasă, de bancă de catalog, de exursii şi că ceea ce-i diferenţiează este doar cartea de identitate. Deci, vor fi sărbătoriţi doar cei din oraş. Acest fapt stârneşte nemulţumire din partea elevilor, părinţilor, cadrelor didactice care asistă la o selecţionare condiţionată de buletin. Asistăm până la urmă la un spectacol gratuit care se repetă şi care bănuiam că se va corija între timp, printr-o altă formulă de felicitare a majoratului vălenar. Ce să le spună profesorul diriginte elevilor săi dintr-a XII-a şi a XIII-a, după ce a încercat să-i educe 4 ani de zile, că toţi sunt un colectiv, că e bine să fie mereu împreună, că sunt la fel, indiferent de mediul rural sau urban. Să le spună dirigintele propriilor săi elevi, că unii sunt sărbătoriţi de oficialităţile locale doar pentru că au un nume de stradă şi un număr din Văleni, Iar pe ceilaţi să-i serbeze primarul lor? Să spună asta dascălul care transmite copiilor conceptul de frumuseţe spirituală? Cine să-l aniverseze pe elevul navetist de 18 ani care şi aşa se confruntă cu tot felul de lipsuri? Posibil că cei care vor înmâna felicitarea de majorat orăşenilor sunt tot fii de orăşeni şi n-au trăit niciodată sentimentul discriminării C.N.P-ului sau poate că l-au trăit şi tocmai de aceea…, ca pacientul refuzat de medicul din Bucureşti, pentru ridicolul fapt, că are buletin de Văleni. Să fie acest tip de sărbătoare a tinereţii, o versiune a filmului dintr-o epocă de tristă amintire Buletin de Bucureşti?

La multi ani şi vouă, elevi de la ţară!

Veşnicia s-a născut chiar acolo.

,,Nimeni n-o să îţi explice ce e Dragostea / Asta singur într-o zi de vară-o vei afla. Şi atunci să uiţi de inima ta / Binele si Rău-n jurul tău se vor juca / Lumea asta moartă va-ncerca să-ţi fure Dragostea / Niciodată să nu uiţi de inima ta.”

Camelia NEAGU

NICOLAE IORGA PENTRU VĂLENII DE MUNTE (II)

Un  cuvânt pe care îl auzim tot mai des, cu o obositoare frecvenţă este criza. Se pare că, indiferent dacă vrem sau nu, suntem generaţia de criză şi unora chiar le convine…

Aşa cum precizam în numărul anterior, proiectul NicolaeIorga pentru Vălenii de Munte, demarat de un grup de elevi de la Gr. Şc. Văleni, trebuie să fie unul apropiat colegilor de şcoală şi nu numai. Astfel, elevii au punctat pe data de 26.XI.2010, printr-un moment literar, împlinirea a 70 de ani de la asasinarea lui Iorga.

Cu sensibilitate, am asistat ziua urmatoare la activitatea comemorativă organizată de Muzeul N. Iorga, unde am avut parte de un festin informaţional oferit de prof. Ion Bocioacă. Nu a mai fost invitat Valeriu Rîpeanu, aşa cum se propusese iniţial, motivul… e criză; nici preotul aşteptat… nu a mai putut să ajungă.

Prof. Bocioacă  şi-a exprimat de la început regretul că anul acesta, la Strejnic (locul asasinării savantului), nu mai merge nimeni… Deasemenea constata că televiziunile au omis evenimentul, iar presa scrisă l-a semnalat doar in două editoriale. N. n. -Acestora li s-a adăugat ulterior un articol dintr-o publicaţie locală (trăiască internetul, felicitări compilatorului!).

Apoi, incă o dată ne-a fost prezentată imaginea unui Iorga colosal! Acesta  a lucrat cu o nestavilită pasiune pentru poporul său.

Ca elemente de noutate aflăm că la Vatican, pentru că nu era permis să iei notiţe, Iorga  a cules informaţii pe care le-a scris apoi din memorie. Din Europa, i-au rămas necercetate doar două ţări, Finlanda şi Rusia. Marele istoric a plâns de două ori în viaţă: prima dată pe 27 noiembrie 1912 -sinistră coincidenţă- când la Măstirea Suzana îi moare fiica Adriana, alintată Titiţa. A doua oară la moartea fratelui său, George. Tot noutate pentru noi, a fost scrisoarea trimisă doctorului Angelescu, pe care istoricul o avea la piept în momentul asasinării, glonţul trecănd prin ea. Singura ţară care a decretat atunci doliu naţional a fost Turcia. Ce să va mai spun destre Iorga, este imens! declara în încheiere prof. Bocioacă.

Elevii au asistat la o adevărată lecţie de istorie, apoi au depus simbolic, aranjamente florare in faţa celor două busturi ale lui Iorga, cel din central oraşului şi cel din incinta muzeului (cel mai bine realizat bust al savantutului).

Totuşi, îmi rămâne în minte o întrebare… oare nu a fost prea puţin pentru omagierea imensului Iorga? Nu înţeleg, ca locuitor al acestui oraş, de ce la Vălenii de Munte se traieşte o acută criză a culturii… oare Iorga nu mai este al nostru?!

Prof. Alina Florina ARDELEANU

CONSILIEREA

Omul are în fiinţa sa o tainică, dar stăruitoare trebuinţă de a se deschide către alt om. La lumină iese de obicei latura exterioară şi de suprafaţă a vieţii noastre, latură din care aceasta se prezintă sub un chip plăcut. Sunt, însă, clipe când apare cerinţa să se descopere realitatea, să se sădească esenţa acestei vieţi.

Nu este cu putinţă să existe viaţă omenească lipsită de durere, dar nici lipsită de bucurie. Dacă am vrea să ne bucurăm necontenit, am avea o mulţime de ocazii. Trebuie însă, să luăm totul cu măsură.

Şi dacă nu avem forţa de a ne lua singuri „măsura noastră” şi asta ne face să fim nefericiţi şi neajutoraţi, putem apela, pentru un timp, la „cineva” care se pricepe mai bine şi ne poate arăta calea spre binele nostru. Totdeauna există o cale de rezolvare a problemelor. Vom avea succes dacă o vedem şi dacă, vom fi, la momentul potrivit, în locul potrivit.

Sensibili la problemele acute ale vremii, care se răsfrâng fără doar şi poate asupra celor mai nevinovaţi, cadrele didactice caută soluţii de soluţionarea sau diminuarea acestora.

Un prim pas ar fi ceea ce se numeşte CONSILIERE. E nevoie de consilieri acum, când în toate domeniile se fac restructurări? Alţi oameni care trebuie plătiţi? Ne putem permite?

Cadru didactic fiind, sunt preocupată de instruirea şi educarea elevilor. Mă întreb însă nu cumva, în goana noastră de a-i face pe elevii noştri cât se poate de cunoscători în tot şi în toate nu neglijăm cumva “ SUFLETUL”.  Sufletul copiilor! Aţi stat vreodată ore în şir să le ascultaţi “temerile”? E uimitor cum pot duce unii pe umerii lor atâtea probleme! Şi sunt doar nişte copii! Şi le e dor de mama, care a plecat în Spania, Italia, Franţa sau cine mai ştie pe unde, ca să îi poată creşte pe ei.

Nu mai pot suporta să audă cum se ceartă mama şi tata, cum se ameninţă, nu mai suportă lacrimile şi desnădejdile părinţilor lor, la gândul că mâine nu se ştie ce va mai fi.

Pornind de la nevoia lor de a fi ascultaţi şi înţeleşi mai mulţi colegi am răspuns provocării domnului inspector  prof. Viorel Dinu, de la ISJ PH, de a ne  implica într-un proiect pe probleme de consiliere. Tema proiectului: “Bune practici în consilierea elevilor ciclului primar şi a părinţilor acestora”.

Echipa de proiect a luat în studiu probleme ca: Activităţi de suport educaţional, consiliere şi orientare profesională pentru elevi şi părinţi; Violenţa în şcoală;  PERICOLUL PE CARE ÎL REPREZINTĂ INTERNETUL ȘI TELEVIZORUL  PENTRU VIAȚA FIECĂRUI COPIL; CONSILIEREA COPIILOR CU PROBLEME DE SĂNĂTATE; Rolul activităţilor de consiliere în grup în ameliorarea comportamentelor intolerante;

Au fost activităţi interactive în care dialogul a curs. Concluzia: Noi, “învăţăceii”,   putem fi, fără probleme, consilieri dar tot ar fi nevoie de un cadru specializat în această pretenţioasă profesie.  Din păcate, nu avem  nici un spaţiu corespunzător pentru desfăşurarea unor astfel de activităţi. Despre remunerarea lor ce să mai spunem. Ne-am obişnuit să facem voluntariat!!!

Cristina IORDACHE

SPERANŢELE

Întâmpinăm adesea momente în care sufletele noastre au nevoie şi se agaţă cu încrâncenare de SPERANŢE, singurele ce ne dau curaj şi putere pentru a persevera.

Cu toţii exprimăm dorinţele, năzuinţele noastre sub forma speranţelor, căci cu toţii sperăm să fim sănătoşi, sperăm să avem oamenii dragi din jur sănătoşi, sperăm să reuşim în ceea ce ne propunem, sperăm la un trai mai bun, sperăm…

Dar oare ce sunt speranţele? Şi de unde vin ele să ne insufle atâta curaj, atâta putere…?

Tind să cred că speranţele sunt mesageri ai divinităţii, sunt adieri ale aripilor îngerilor ce ne ating sufletele din dorinţa de a ne insufla putere, linişte sufletească, echilibru, curaj, voinţă, încredere… De aceea, probabil, cuibărim cu atâta nesaţ în sufletele noastre speranţele, lăsându-le să iasă la iveală în momente de bucurie, dar mai ales în cele de restrişte, pentru a ne însufleţi.

Privindu-mi elevii, adesea mă gândeam câte speranţe nu ascund sufletele lor curate, la câte împliniri probabil că tânjesc… Dovadă că, încercând să pun bazele unui proiect de realizare a unei reviste şcolare a elevilor claselor a VII-a A şi a X-a A din şcoala în care eu predau, Grupul Şcolar Agromontan  „Romeo Constantinescu”, elevii au ales ca titlu pentru această revistă: SPERANŢELE… Şi câte speranţe nu răzbat din rândurile aşternute de ei pe hârtie, din crâmpeiele de sufletele pe care le-au aşezat sub privirile arzânde ale cititorilor…

Iată cum speranţele, indiferent de vârsta la care ne aflăm, vin în sprijinul nostru conferindu-ne putere, curaj, încredere, optimism, linişte, echilibru sufletesc prin izul divin ce le călăuzeşte către sufletele noastre. Şi iată cum speranţele din sufletele noastre sunt menite parcă să sfideze toate momentele de cumpănă cărora, cel puţin în ultima vreme, suntem nevoiţi a le face faţă. E bine că, în confruntarea cu  acestea, avem şi noi un scut de apărare foarte puternic, la care, pentru a izbândi, nu trebuie să renunţăm o clipă: SPERANŢELE…

Prof. limba şi literatura română ŞTEFANIA – CAMELIA NEDELCU

BISERICA “SFÂNTUL IOAN” DIN VĂLENII DE MUNTE

(Interviu cu Anton Tiberiu Laurenţiu, parohul Bisericii “Sfantul Ioan”)

- Reporter:  Aţi putea să ne oferiţi câteva informaţi referitoare la biserica aflată în construcţie.

Părintele Paroh : – Iniţial, datele istorice se întind undeva în jurul anului 1850, prima atestare documentară, când a fost ridicată o biserică de lemn prima data, apoi biserica de zid, pe care aţi văzut-o, şi care la cutremurul din’77 a fost afectată, apoi consolidată. În’88, la 14 septembrie a fost sfinţită de Preafericitul Teoctist, la vremea respectivă.

După nici un an de zile, până pe 12 august biserica a funcţionat normal. Atunci, în urma unei descărcări electrice şi a incendiului survenit, biserica a ars complet, incendiul pornind de la acoperis, fiind din lemn, material folosit mai la toate casele din vremea respectivă. După nefericitul incident am demolat tot ceea ce mai rămăsese din vechea construcţie, zidurile nu au prezentat niciun fel de rezistenţă. Am facut alt proiect, altă autorizaţie de construcţie, şi ne-am apucat de noua biserică, şi din 2002 până în prezent am ajuns la stadiul actual.

Reporter : – Cât credeţi că va mai dura, construcţia?

Părintele Paroh: – De durat….. aaaaa….de durat, va dura în funcţie de partea financiară, dacă avem bani mai mulţi, terminăm mai repede, dacă avem bani mai puţini, terminăm când îi strângem. Pentru că biserica nu a fost monument istoric, nu aparţine direct de partea de monumentelor Ministerului Culturii şi Cultelor, deci nu avem o finanţare de acolo.

- Am înteles că aţi realizat şi un site al bisericii SF. Ioan Botezatorul din Valenii de Munte…

- Da, chiar vroiam sa vă informez în legătură cu aceasta, este un site pe care pot intra toţi binevoitorii care doresc să afle informaţii despre funcţionarea noastră dar şi pentru a face donaţii dacă doresc.

Paşii pentru accesarea site ului sunt: 1. – www.wikipedia.com-vălenii de munte; 2. – căutare; 3. – click vălenii de munte wikipedia; 4. – în cuprins, punctul 20 legături externe; 5. – click pe link ul ,,parohia Sf. Ioan’’ din Vălenii de Munte, apoi ultimul punct – apel pentru credinţă. Donaţii se mai pot face şi în contul de la banca: RO02RNCB0211011847610001.

- Care a fost contribuţia Primăriei, în ajutorul dat reconstruirii bisericii?

- Primăria ne-a ajutat în limita posibilităţilor. Pe vremea domnului primar Manolescu, cu materiale, iar acum, de când a venit noul primar, domnul Niţu, undeva în jur de aproape 2 miliarde .

- Mai sunt donaţii din partea enoriaşilor?

- Destul de greu! Sunteţi tineri şi ştiţi cum stau cu partea financiară de la părinţii voştrii, dar suntem conştienţi de un singur lucru: Dumnezeu are grijă de noi toţi, şi nu ne pierdem credinţa.

- Am văzut o urnă la poarta bisericii. Se milostivesc oamenii să lase câte un bănuţ, în folosul bisericii?

- Da. În fiecare duminică, după slujbă, îi strângem şi facem un proces verbal, iar la trei luni îi adunăm şi tăiem o chitanţă pentru suma respectivă. Creştinul ştie că lăcaşul în construcţie are nevoie.

- Au mai existat oameni cunoscuţi, cu dare de mână care au făcut donaţii financiare pentru reconstrucţia lăcaşului de cult?

- Da. Donaţii au fost, inclusiv din partea domnului Gigi Becali, iniţial cu 100.000.000, cănd am fost la Bucureşti şi am vorbit, iar după o mică perioadă, cu suma de 10.000 de euro.

Ca ajutor, Petrom Service ne-a ajutat. Deasemenea, domnul Luca de la Ploieşti, iar tot prin Petrom, materiale în valoare de 10.000 euro, inclusiv transportul gratuit al materialelor din mai toată regiunea noastră.

- Ce sfat aţi dori să l transmiteţi enoriaşilor, trecătorilor, oamenilor care trec prin faţa Bisericii “Sfantul Ioan”?

- Pentru oameni, ca un gând, nu spun decat atât: nu trebuie să ne pierdem credinţa în Dumnezeu, nădejdea, să nu disperăm şi să nu facem fapte nesăbuite care ar putea genera mai multă suferintă, decat este în prezent.

- Eu şi colega mea Alina, suntem reprezentanţii Grupului Şcolar Agromontan ,,Romeo Constantinescu’’ am vrea să creăm un parteneriat între liceu şi biserică. Suntem vecini aici, trecem în fiecare zi pe la poarta Bisericii, aţi fi de acord?

- Da, suntem de acord . Am răspuns prezent de fiecare dată când aţi avut nevoie de noi, la deschidere, am mai donat cărţi de religie şi auxiliare, bineînţeles în limita posibilităţilor şi asteptăm în continuare ca elevii să apeleze la noi, fără reţinere.

- Vă mulţumim pentru amabilitate şi pentru informaţiile oferite.

- Cu plăcere! A fost o conversaţie interesantă, vă mai asteptăm pe la noi!

Trimitere Wikipedia

În faţa bisericii a stat mărturie peste timp de 400 de ani un plop (Populus nigra), dezafectat înainte de 1989

De-a lungul timpului Biserica “Sfantul Ioan” a fost supusă la multe încercări.

1977: Biserica este fisurată în urma cutremurului, finnd necesare ample lucrări de consolidare.

1998: Biserica este resfinţită ca urmare a finalizării picturii interioare.

12 august 1999: Biserica arde aproape complet ca urmare a unui scurt circuit la instalaţia electrică. Seceta foarte mare din acel an face inutilă intervenţia pompierilor.

2001: Sunt demarate lucrarile pentru reconstructia Bisericii “Sfantul Ioan”, sub îndrumarea parintelui Anton Tiberiu Laurenţiu, preot al parohiei din anul 1998.

2001: Sunt întocmite planurile noii Biserici de către un arhitect al Patriarhiei Române şi sunt obţinute aprobările necesare demararii construcţiei.

2002: Este turnată fundaţia bisericii.

În prezent slujbele se ţin în capela Bisericii Sfântul Ioan

(Info-Wikipedia)

Ciprian MARIN

şi ALINA GEANGU

SUFLETUL INTELECTUAL

GRUPUL ŞCOLAR MĂNECIU

Coorganizator  împreună cu Institutul Naţional pentru Fizica Laserilor, Plasmei şi Radiaţiei din Bucureşti, şi cu ISJ Prahova

a unor manifestări ştiinţifice:

- Gazdă a celor 50 de cursanţi – profesori din toate şcolile din zonă – participanţi  la ,,Cursurile de formare profesională”  din iulie 2010 privind predarea ,,Ştiinţelor “

-   Expoziţia găzduită de Şcoala de la Cheia cu ocazia Workshop-ului Internaţional “Innovative teching, hands-on science, gates to reserch”, din data de 12 iulie 2010

prin Proiectul “Formarea şi perfecţionarea cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar pentru predarea ştiinţelor – Descoperă!,

in colaborare cu “Fondul Social European – POSDRU 2007 – 2013”, “Instrumente Structurale 2007 – 2013”, “Guvernul României – Ministerul Muncii, Familiei şi protecţiei Sociale – AMPOSDRU”, “Uniunea Europeană”, “centrul for Science Education and Training”, “Tech Science Discover”

Selecţionat ca GRUP ŢINTĂ  în cadrul Proiectelor:

-         Proiectul “Formarea cadrelor didactice din Învăţământul Profesional şi Tehnic – profil servicii, pentru extinderea metodei moderne interactive de învăţare – firma de exerciţiu

–  POSDRU 2007 – 2013;

-   “Competenţe pentru o piaţă a muncii competitivă în context european!” – POSDRU 2007 – 2013;

-   “Monitorizarea inserţiei absolvenţilor de învăţământ profesional şi tehnic pe piaţa muncii” – POSDRU 2007 – 2013;

-  “Acces la educaţie şi formare profesională iniţială de calitate” – POSDRU 2007 – 2013;

“Sufletul intelectual”

Omul de ştiinţă îşi foloseşte propriile instrumente pentru experienţele de zi cu zi şi fenomenele care stau la baza muncii sale. În acest sens, profesorii au o sarcină formidabilă. Cum poţi transmite elevilor că lumea pe care ei o cunosc este de fapt o colecţie de lumi?! Accesul la “sufletul intelectual” al unei discipline se realizează pornind pe calea intuitiv-demonstrativă şi ajungând la un set mai sofisticat de concepte şi teorii, adică la un mod de gândire ştiinţific. Dobândind instrumentele unor discipline-cheie, ei vor înţelege lumea.

”Nu există niciodată o relaţie de unu la unu între discipline, pe de o parte, şi ideea de adevăr-frumos-bunătate, pe de altă parte.“ Deci, dacă vrei să înţelegi compoziţia şi dinamica lumii fizice, studiază chimia, fizica, iar dacă vrei să înţelegi ce înseamnă să exişti, studiază biologia. Ştiinţele se străduiesc să descopere tipare aplicabile obiectelor, speciilor, dar ne conduc în egală măsură spre înţelegerea experienţelor cotidiene şi opţiunilor de destin.

O astfel de opţiune au avut şi cadrele didactice ale Grupului Şcolar Măneciu când au ales să se constituie parte vie a cunoaşterii participând împreună cu colegii de la Grupul Şcolar Agromontan “Romeo Constantinescu” şi Colegiul Naţional “N. Iorga”  Vălenii de Munte, Şcoala “Traian Săvulescu” Izvoarele, şcoala din Homorâciu şi Teişani,  Olteni, Ceraşu şi Starchiojd, la cursurile de instruire din iulie 2010 privind predarea ştiinţelor, desfăşurate în cadrul Proiectului “Formarea şi perfecţionarea cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar pentru predarea ştiinţelor – Descoperă!”

Într-o geografie a cunoaşterii, prin prisma realizărilor experimentale, s-au înscris şi elevi ai Grupului Şcolar Măneciu, participanţi la Expoziţia găzduită de Şcoala de la Cheia cu ocazia Workshop-ului Internaţional “Innovative teching, hands-on science, gates to reserch”, din data de 12 iulie 2010: Mihaela Rodica Despan, Pavel Cătălin, Pavel Mihail, Marin Diana Florentina, Crăciu Ana-Maria, Bană Sabin Mihai, Matei Denisa, Savu-Ana Maria, Costea Ioan şi Buzoianu Mihai.

Să-i lipseşti pe elevi de modalităţile ştiinţifice de gândire înseamnă să-i condamni la ignoranţă faţă de lumea în care trăiesc. Expuşi însă corespunzător unei discipline precum aceea numită “Ştiinţe”, ei vor înţelege forţele care guvernează lumea fizică şi naturală, complexitatea viului şi izvorul legilor lumii acesteia.

Şcoala noastră, gazdă a celor 50 de cursanţi şi coorganizatoare a acestor manifestări ştiinţifice, împreună cu oameni valoroşi ai Institutului Naţional pentru Fizica Laserilor, Plasmei şi Radiaţiei din Bucureşti, nu se constituie pentru prima dată într-un punct de reper în cartografia cunoaşterii.

Aici tinerii află că vor creşte odată cu dorinţa de a învăţa, de a-şi dezvolta interese multiple şi de a-şi hrăni mintea pentru tot restul vieţii.

Dir. Profesor Gabriela DESPAN şi

Dir. adjunct profesor Camelia PETCU

PITORESC DIN ALTE VREMI

Sunt cărţi de care te îndrăgosteşti pur şi simplu, de la titlu sau chiar din momentul în care ai aflat că există. Şi ca în orice pasiune nu ştii de unde vine această necontrolată atracţie, această nestăpânită dorinţă de a devora fiecare cuvânt, de a pătrunde fiecare idee, nu ştii ce din tine e atât de însetat de a se cufunda în imaginarul celuilalt, dar ştii fără îndoială că e undeva un gol care trebuie umplut, o rană care trebuie vindecată, o întrebare care îşi aşteaptă răspunsul.

Un astfel de înflăcărat orizont de aşteptare mi-au trezit şi mie cele opt balade ale lui Miron Radu Paraschivescu. Deschizand aceasta carte, o amintire jucausa, un amanunt aparent neinsemnat surprins din viata de zi cu zi ne face cu ochiul si ne imbie sa-l urmam. Pana sa ne dezmeticim bine ne si trezim fascinati, intr-o lume cu talcuri mai adanci decat ne asteptam o lume a tiganilor ,a iubirilor patimase si a dezamagirilor risipitoare de suflete de oameni liber:”Tiganie,tiganie,/doar cin’ te-a iubit te stie!/Doar in mine mai traiesti/dantuind negre povesti”(„Cantic de poterasi). 
Remarcam faptul ca uneori imagini neiinsemnate in aparenta surprind viata in substanta ei si nu aratarile conventionale, asa cum s-ar parea. Secretul miraculoasei transformari a cotidianului din efemer catre memorabil consta fara indoiala in rabdarea, simtul ascutit de observatie, umorul sanatos si, nu in ultimul rand, fantezia treaza, calitati cu care Miron Radu Paraschivescu jongleaza la fel ca si cu cu piesele de rummy.

sa se face ca, dintr-un caleidoscop multicolor aparent haotic de personaje(Viana din balada cu acelasi nume, Hanny, Rica,din baladele care le poarta numele etc), amintiri si locuri, intocmai ca-n exemplul jucatorului care castiga partida la final in mod neasteptat, autorul desprinde cu evidenta usurinta un talc ascuns: „Dar – spune Miron Radu Paraschivescu – geometria formei ascunde uneori în severitatea ei şi o raclă perfectă, cum e chihlimbarul pentru insecte: emoţia închisă-n versul riguros riscă să fie sacrificată rigorii însăşi. Şi atunci se scorni un alt limbaj, al preciziei neglijente – dacă pot spune astfel – din versul liber, chemat să restituie la lectură miezul emoţiei vii. Căci aparenta lui libertate obligă în fond la o şi mai aspră rigoare: înregistrarea exactă a mişcărilor sufletului, împinsă până la reconstituirea grafică a unui sentiment; printre cuvinte, aparent înlănţuite la-ntâmplare, el trebuie să palpite ritmic şi viu ca şi în răsuflare. Ideea poetică va fi atunci o rezultantă firească a vieţii, mai mult sugerată decât rostită. Iată ce mi se pare a fi actualitate în poezie. (…) Poetul nu spune lucruri ce nu s-au mai spus, dar nou în poezie e sentimentul pe care el îl încearcă-n descoperirea şi formularea lor, care ne şi face să-l credem pe cuvânt, ca şi cum ar fi descoperit aceste lucruri pentru-ntâia oară. Actualitatea poeziei va fi aşadar în autenticitatea formulării, în restituirea intactă, dar înnobilată de o idee, a fiorului trăit.»(Miron Radu Paraschivescu, Scrieri, vol. I – II, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969).

Prof. Georgeta Nicoleta  CHIROIU

MUZEUL DE ETNOGRAFIE AL VĂII TELEAJENULUI (II)

Muzeul de Etnografie şi-a redeschis porţile în anul 2002, fiind situat la etajul clădirii restaurate între anii 1999 şi 2001, unind, parcă simbolic, cele două instituţii aflate la parter: Biblioteca orăşenească „Miron Radu Paraschivescu” şi Muzeul de Artă Religioasă, aflat în vechea clădire a Şcolii de Misionare.

Pătrund cu sfială într-un spaţiu sacru, prin uşa din dreapta, comună cu intrarea în Biblioteca orăşenească, pentru a revedea o pagină din istoria acestor meleaguri care este relevantă pentru întregul popor român, înclinat să-şi ducă existenţa în mod paşnic. Prin secţiunile de prezentare, Muzeul de etnografie ilustrează tocmai acest aspect.  Sala în care sunt prezentate ocupaţiile şi meşteşugurile bărbăteşti  are exponate referitoare la următoarele domenii: agricultură, pomicultură, viticultură, fierărie şi tâmplărie. Între diferite unelte folosite în agricultură, precum plugul de lemn sau de fier, cuţite de plug, coase sau furci se află o impresionantă masă de bejenie.   Ingeniozitatea omului din popor este evidentă în construirea acestui obiect, realizat, probabil dintr-o singură bucată de lemn, aşa cum indică tăietura. O parte a mesei include un vas de servit mâncarea (poate chiar lichidă), iar prin întoarcere se putea obţine o masă mai mare sau un scaun.

Alături este lada de dus la plug, făcută special să nu se răstoarne în căruţă, oferind siguranţă mâncărurilor puse aici.

Piesa cea mai valoroasă este dosca, deoarece conţine pietre de silex. Adusă din Dobrogea, dosca era folosită la tăierea şi mărunţirea paielor necesare construirii caselor din chirpici. I se mai spunea sanie de tăiat paieşi era pusă în funcţiune de un cal care se plimba în cerc, în jurul unui par. Pentru a se asigura stabilitate şi contrabalans, se punea o greutate sau, de cele mai multe ori, un copil, care ajuta, în joacă, la realizarea unui produs util.

Tot în acest sector sunt expuse şi alte unelte: vântureasca – folosită la separarea cerealelor de pleavă, ciur pentru cereale, piuă orizontală sau verticală, maşina de curăţat porumb,  zdrobitor de fructe, cofe şi ulcioare, presă pentru seminţele de floarea-soarelui, buduroi pentru depozitat cereale.

Unitatea de măsură era dubla sau baniţa, reprezentată în muzeu printr-un recipient care conţine de două ori cantitatea unei duble – dublul dublei!

Ţuica de Văleni era renumită prin aromă şi tărie, calităţi date, se pare de solul  în care creşteau prunii. Din păcate, în ultimul timp, terenul cultivat s-a restrâns, ca urmare a extinderii spaţiului urban, iar producţia de prune şi implicit de ţuică, este infimă. Sunt expuse diferite tipuri de alambicuri, folosite la obţinerea ţuicii.

Traga este un obiect realizat dintr-o tărtăcuţă (dovleac de forma unei pere, dar mai mare ca dimensiuni), având o mică gaură la bază, cu ajutorul căreia se trage vinul. Tărtăcuţele, golite de   seminţe, se mai foloseau şi pentru depozitarea apei.

Exponatele Muzeului Etnografic al Văii Teleajenului de la Vălenii de Munte aduc un argument incontestabil despre legătura indestructibilă a omului din popor cu natura pe care o iubeşte şi o respectă, înţelegând să se folosească în mod raţional de tot ceea ce ea îi oferă. Locuitorii acestei zone de tranziţie din Muntenia în Ţara Bârsei au fost în permanentă comuniune cu natura, au preluat de la cei cu care au intrat în contact modalităţi de realizare a unor unelte care să le uşureze viaţa, dar au fost şi oameni ingenioşi, care i-au învăţat pe alţii secretele dobândite în urma unor experienţe de viaţă. Aşa se explică, poate, faptul că Nicolae Iorga a găsit în acest oraş locul cel mai potrivit şi mai liniştit pentru a pune în aplicare valoroasele idei spre gloria neamului românesc.

„Tradiţia e măcar ca rădăcinile uscate ale copacului mort: ea ţine pământul în risipă”. (Nicolae Iorga, Cugetări)

prof. MARIA VISOSCHI

(Materialul a fost realizat cu sprijinul domnişoarei Carmen Ionescu)

MARGINALIZAREA SOCIALĂ (II)

Consiliile locale au obligaţia de a identifica persoane sau familii marginalizate  social şi de a le asigura accesul  la serviciile de strictă necesitate: apă, energie electrică, gaze naturale, termoficare.

Conform legii, persoana marginalizată social beneficiază de venit minim garantat sau face parte dintr-o familie beneficiară de venit minim garantat, în condiţiile legii 416/2001şi se află în cel puţin două din urmatoarele situaţii:

• nu are loc de muncă;
• nu are locuinţă în proprietate s-au în folosinţă;
• locuieşte în condiţii improprii;
• are unul sau mai mulţi copii în întreţinere sau face parte dintr-o familie cu mulţi copii în întreţinere;
• este încadrată în categoria persoanelor cu handicap grav, accentuat ori invaliditate de gradul I sau II;
• a executat o pedeapsă privativă de libertate.

Venitul net lunar al unei persoane marginalizate social este egal cu cuantumul venitului minim garantat pentru o persoană sau o familie.

Instituţiile de stat şi serviciile specializate din cadrul Primăriilor  au responsabilitatea de a consilia  şi informa gratuit persoanele cu privire la drepturile şi demersurile necesare obţinerii unor beneficii sociale cum sunt: inserţia/reinserţia profesională, modalităţi de a obţine o locuinţă, acces la asistenţă medicală, educaţie, etc.

Accesul tinerilor la un loc de muncă (inserţia-reinserţia profesională). Tinerii cu vârste cuprinse între 16-25 ani aflaţi în dificultate din lipsa unui  loc de muncă au dreptul la un acompaniament social personalizat din partea Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, prin intermediul agenţiilor teritoriale, la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti. Pentru a nu se confrunta cu riscul excluderii social-profesionale aceştia au dreptul la consiliere profesională şi mediere din  partea reprezentanţilor agenţiei prin planul  individual de mediere. Ei pot beneficia de plasare în muncă la un angajator avizat de Agenţie în baza unui contract de solidaritate, care se încheie între tânăr şi Agenţie şi care are o durată mai mare de un an, dar cel mult doi ani. Angajatorii care încadrează în muncă tineri în condiţiile contractului de solidaritate se numesc angajatori de inserţie. Aceştia vor încheia cu tinerii angajaţi un contract individual de muncă pe o perioadă egală cu cea contractului de solidaritate.

Angajatorii de inserţie beneficiază în condiţiile legii de o serie de avantaje, prin convenţiile pe care Agenţia le încheie cu ei.  Aceste avantaje se concretizează în: rambursarea lunară de catre Agenţie a salariului de bază al tinerilor angajaţi în urma unui contract de solidaritate, dar nu mai mult de 75% din câştigul salarial mediu net pe economie; la încetarea contractului de solidaritate, dacă angajatorii de inserţie stabilesc angajarea tinerilor pe durată nedeterminată, aceşti angajatori beneficiază de rambursarea lunară a unei sume reprezentând 50% din indemnizaţia de şomaj pe care tânărul ar fi primit-o dacă ar fi fost disponibilizat la data respectivă; această sumă se rambursează pe o perioadă de maximum doi ani, respectiv pâna la împlinirea vârstei de 25 ani de către tânărul angajat.

Aceste  beneficii financiare ale angajatorilor de inserţie provin din bugetul asigurărilor de şomaj.

Cătălina MIHAI

ANASTASIA POPA – UN AUTOR SENSIBIL

Fiecare dintre noi a citit, măcar o singură dată, la vremea potrivită, o carte pentru copii. Valenţele educative ale unei astfel de incursiuni în lumea mirifică a copilăriei nu se poate să nu fi lăsat amintiri de neuitat. Fie că ne referim la  nemuritoarele  ”Amintiri din copilărie” ale lui Ion Creangă, fie că ne referim la “Micul Prinţ” de Antoine de Saint Exupery, (capodopere ale genului, în egală mãsură), toate cărţile pentru copii (şi nu numai…) sunt mai mult decât necesare pentru formarea viitorului adult. Fiinţa umană este o entitate bio-psiho-socială aflată într-o continuă devenire. Dacă din punctul de vedere biologic, vrem nu vrem, ajungem la maturitate odată cu trecerea timpului, din punctul de vedere al verticalităţii morale şi al formării noastre ca spirit avem nevoie, într-o primă etapă, de cărţile pentru copii atât pentru conţinutul lor profund educativ, cât şi pentru clipele de “recreaţie” şi reală încântare estetică pe care o obţinem prin identificarea cu eroii (de regulă pozitivi) acestor adevărate eşantioane de viaţă. A scrie cărţi pentru copii este, de cele mai multe ori, mult mai dificil decât a scrie un roman sau un volum de versuri pentru adulţi… Anastasia Popa, din Vălenii de Munte, este autoarea unor asemenea cărţi: “Iana, vrăjitoarea poznaşă”, “Excursie prin dicţionar”, “Abecedarul viu”, “Surprizele iepuraşului”, Poveştile iernii” etc. Cărţi educative, utile, necesare, vitale pentru copiii noştri pe care, uneori, trebuie să-i “reeducăm” în spiritul revenirii la plăcutele lecturi ale scrisului tipărit şi nu în spiritul excesului, până la intoxicare, utilizării calculatorului sau al imaginilor televizate. Lansarea ultimei sale cărţi “În împărăţia animalelor” s-a bucurat de un deosebit succes. A  fost comentat elogios de  colegii din Secţia  Literaturii  pentru copii  şi tineret a Uniunii Scriitorilor  din România (Gheorghe  Zarafu, Lidia  Novac, Crina Decusara); Ligia Vişoiu  a incendiat  atmosfera  prin pledoaria  pentru profesionalismul cu care învăţătoarea  şi scriitoarea Anastasia Popa, din Vălenii de Munte, răspunde  solicitărilor actuale, Demetru Popescu – autor a peste  80 de cărţi pentru copii – a subliniat  dificultăţile de a scrie pentru copiii de astăzi care au la îndemână posibilităţi de informare  şi socializare specifice.  Aprecierile d-nei Florentina Dobrogeanu de la biblioteca George Coşbuc, precum şi  comentariile elevilor participanţi au transformat lansarea  cărţii într-un eveniment parţial  educaţional şi, desigur, într-un succes indubitabil. Ca om, învăţătoarea şi scriitoarea de la S.A.M. “Ing. Gheorghe Pănculescu” din Vălenii de Munte, este de o sensibilitate şi de o modestie rareori întâlnite şi de o discreţie absolut remarcabilă. Se află la volumul cu numărul zece şi puţini oameni ştiu lucrul acesta!

Gh. BURDUJAN

CLUBUL COPIILOR LA 60 DE ANI

ANIVERSARE… am scris cuvântul cu majuscule deoarece este cel mai important eveniment din viaţa noastră din 1950 şi până în prezent.

CLUBUL COPIILOR din Vălenii de Munte a aniversat anul acesta 60 de ani de viaţă – nu am folosit cuvântul existenţă deoarece mi se părea prea sec.

Chiar dacă cea mai mare parte din istoria sa datează din perioada comunistă esenţa activităţii clubului a rămas aceeaşi şi anume educaţia copiilor în timpul lor liber.

Paleta cercurilor care au funcţionat in această perioadă s-a schimbat, s-a imbogăţit sau s-a ajustat – in funcţie de politica Ministerului Educaţiei la acel moment – dar clubul a reuşit să supravieţuiască miraculos timp de 60 de ani. De ce miraculos? Pentru că nu a fost întotdeauna uşor să ne descurcăm cu resurse financiare la limită dar cu normative şi cerinţe educative de nivel european. Toate premiile obţinute mai ales în ultimii 20 de ani de toţi colegii mei la diferite concursuri şi festivaluri judeţene, naţionale şi internaţionale de gen sunt o mărturie vie a profesionalismului şi seriozităţii cu care noi, adulţii din club ne jucăm cu copiii din oraş dar şi din imprejurimi, in timpul lor liber.

Dar la ceas aniversar se cuvine sa fim optimişti.

Iată de ce vreau să retineţi că pe 10 decembrie la Clubul Copiilor din oraşul nostru s-a întâmplat o minune, în acest cenuşiu cotidian care a invadat intreaga Românie, o minune deoarece ne-am intâlnit profesori de ieri şi de azi, elevi de ieri şi de azi, părinţi de ieri şi de azi şi pentru că mulţi dintre cei  invitaţi au evocat multe, enorm de multe amintiri, presărate cu lacrimi şi zâmbete, în acelaşi timp.

Nu ştiu să existe vreun aparat care să măsoare gradul de incărcătură emoţională al unui moment, dar mai bine că nu există pentru că s-ar fi defectat, cu siguranţă. Nu se poate povesti în cuvinte ce VORBE au fost rostite de către invitaţi… Iar concluzia a fost unanimă: acest club, aceasta şcoala – de lângă şcoală a completat permanent in toţi aceşti ani mozaicul reprezentat de educaţia unui copil.

Expoziţia de pictură, recitalul de pian şi spectacolul susţinut la final pe scena Casei de Cultură a oraşului au demonstrat odată în plus talentul micilor vălenari în domeniul artistic – muzică, dans, teatru, pictură.

Spaţiul nu-mi permite să pomenesc pe toţi cei peste 80 de invitaţi la aceasta mare sărbătoare dar numele colegilor mei, profesorii clubului, care prin activitatea lor de zi cu zi au făcut posibilă această clipă minunată se cuvine a fi menţionat: Carolina Ilie, profesor de pictură, Cristina Stănescu, profesor de canto popular, Mihai Nae, profesor de pian, Sorin Petre, invăţător şi coregraf pentru dans popular, subsemnata, profesor de română care conduc cercul de teatru şi nu în ultimul rând Fabiola Doicila, coregraf al  şcolii particulare de dans Fabis Dancers, cu care clubul nostru desfaşoară un fructuos parteneriat de mai bine de 3 ani. Am ales totusi un nume din rândul invitaţilor: MARIA DINULESCU, nume cu rezonanţă în lumea cinematografiei şi a artei dramatice româneşti datorită premiilor deosebit de importante obţinute la diferite festivaluri internaţionale de gen. Pentru clubul nostru şi mai ales pentru mine in mod special MARIA a fost, este şi va fi un simbol, o dovadă vie că dintr-o joacă – fie ea şi pe scena clubului – se poate ajunge – nu fără multă muncă – la o carieră artistică sau mai bine zis la un drum în viaţă. Pentru generaţii de copii – membri ai clubului nostru MARIA va fi mereu Cenuşereasa transformată definitiv în Prinţesă.

La reuşita acestei acţiuni au contribuit deopotrivă şi sponsori pe care vreau să-i numesc şi cărora trebuie să le mulţumesc şi cu această ocazie: Asociaţia pentru dezvoltare locală Valea Teleajenului, S.C.Chivăran s.r.l, S.C.Piscan s.r.l, gater Enache Ceraşu şi Ana Pub din Vălenii-de-Munte.

Şi pentru că ne mai despart doar cateva zile de marea sărbătoare a Crăciunului vă urez tuturor: CRĂCIUN FERICIT şi să vă aducă Moşu un AN NOU plin de lumină şi speranţă!

Profesor Liana TEODOR, director al Clubului Copiilor Vălenii de Munte

FRICA

(Editorial 26)

Frica este cea mai jalnică stare a fiinţei umane. Frica te înjoseşte în faţa propriei tale conştiinţe. Frica este definită în DEX ca o stare de adâncă nelinişte şi tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar; lipsă de curaj, teamă. Frica atacă demnitatea în esenţa ei, frica te face să taci, să tăinuieşti adevărul, să ascunzi, să treci nepăsător pe lângă o nedreptate care ţi se face ţie sau altuia, să inventezi scenarii apocaliptice, să crezi că toate forţele răului sunt îndreptate asupra ta, să duci o viaţă de iepure, să te ascunzi în văgăuni existenţiale, să aplauzi atunci când nu e nimic de aplaudat, să faci din normalitate un fapt excepţional doar pentru a fi pe placul şefului sau a unui factor de decizie în comunitate. Teama de a nu pierde privilegii, închipuite sau reale, te face să-ţi trădezi prietenii, să nu te ţii de cuvânt, să amâni hotărâri, să nu semnezi, să nu îţi asumi responsabilităţi, să renunţi, în final, la condiţia de om. Am cunoscut, în Vălenii de Munte (şi nu numai aici) oameni de o valoare incontestabilă care mi-au destăinuit lucruri  de interes public, dar care nu sunt dispuşi să le rostească cu voce tare. Pentru că au copii care trebuie să obţină o slujbă la stat, pentru că au nevoie de primărie, pentru că le e mai dragă liniştea, o linişte plină de compromisuri. Şi mai jalnici sunt aceia cărora le e frică de vecinătatea unui om vertical.   Nu încerc să le descifrez resorturile ce-i fac pe aceştia sã-şi construiască viaţa astfel, dar nu pot să-i înţeleg, nicidecum să le accept atitudinea. Ei nu vor şti niciodată ce înseamnă să fii cuprins de lumina binefăcătoare a valorilor umane, preponderent pozitive! Pentru că le e frică!

Gh, BURDUJAN

MIŞCĂRI POLITICO-ADMINISTRATIVE LA PRIMĂRIA VĂLENII DE MUNTE

Oficial, campania electorală nu a fost declanşată. Neoficial, însă, ea se află în plină desfăşurare. Asta se poate vedea şi din atitudinile publice pe care primarul Mircea Niţu le abordează  tot mai des, atât în presa locală (dacă se poate numi presă fiţuica-ziar “Vălenii de Munte”), cât şi în cea judeţeană. Domnia sa a trecut la atacul direct, deschis, împotriva domnilor consilieri care nu sunt de acord cu proiectele sale şi care, pe cale de consecinţă, votează împotriva acestora sau se abţin de la vot. Nu este pentru prima dată când domnii consilieri afiliaţi PD-L şi PNDC sunt trataţi, de către edilul şef, ca nişte cetăţeni de rangul doi, lipsiţi de conştiinţă proprie,  care votează în şedinţele Consiliului Local doar la indicaţii venite “de sus” şi în funcţie de interesele personale. “Problema este că consilierii ăştia ai PDL-ului nu votează cum trebuie”, spunea primarul Mircea Niţu în interviul acordat publicaţiei “Altphel”. Iar în ziarul-fiţuicã “Vălenii de Munte”, pe care dumnealui îl editeazã pe banii publici, ai cetăţenilor contribuabili, spune: “Consilierii PD-L şi PNDC s-au opus (…) fiind influenţaţi(…)” (şedinţa de Consiliu din 24 septembrie a.c.). Dorinţa domniei sale ar fi ca toată lumea să voteze la unison proiectele de hotărâri pe care el, ca “primar care este”, le prezintă spre adoptare în  Consiliul Local, chiar dacă aceste proiecte de hotărâri sunt astfel concepute încât să servească doar un grup de cetăţeni, mai “cu dare de (sau din) mână.”Primarul PSD, Mircea Niţu, face şi o mişcare strategică în vederea alegerilor locale viitoare: îl atrage pe domnul Nilă Puşkin (fost candidat independent) în PSD – intenţionând să-l propunã (şi să-l susţină) pentru fotoliul de primar. Drept recompensă îi oferă soţiei acestuia funcţia de director medical la Spitalul Orăşenesc din Vălenii de Munte. Şi uite-aşa ne dăm seama că, peste tot, în posturile cheie şi de conducere ale instituţiilor publice din oraşul nostru se află numai pensionari. Mircea Niţu – primar, Vasile Gheorghe – viceprimar, Inţă Paul – foarte prezent şi foarte activ pe la primărie în ultima vreme (acesta s-a pensionat recent, ceea ce ne  mâhneşte mult, pentru că nu mai are cine să-i urecheze pe obraznicii de consilieri care nu răspund la comenzi…), doamna Nilă, director medical la Spitalul Orăşenesc, doamna Plăişanu, şefă la Piaţa Oraşului şi alte asemenea exemple… Încotro Oraşul Vălenii de Munte? Oare tinerii să nu aibă nicio şansă la butoanele administraţiei publice locale?

PRIMĂRIA NU ESTE   RAMPĂ DE LANSARE   CĂTRE POSTERITATE

“(…) Reporter: – Nu aţi avut nici o hotărâre atacată în contencios de prefect?

Primar Mircea Niţu: – Nu. Am avut o hotărâre, ceva cu cimitirul care este şi aicea un amestec cu Asociaţia Eroilor. Am vrut să punem la punct cimitirul eroilor şi s-au rezolvat toate problemele, mai puţin un domn care nu voia să mute un mormânt şi atunci s-a ajuns în contencios, s-a ajuns la nişte manifestaţii, dar, după părerea mea, măsurile votate sunt absolut legale şi normale.

- Câţi bani băgaţi în Festivalul Ţuicii?

- Nu ştiu de ce doare acest festival.

- Nu doare. În afara faptului că sună un pic bahic…

- Este o treabă absolut normală şi ne mândrim cu acest lucru.

- Câţi bani băgaţi în el?

- 350 de milioane de lei vechi, nici un leu din fondurile Consiliului Local, toţi din sponsorizări.

- Cum îi convingeţi să dea sponsorizări?

- Îi convingem, pentru că şi ei sunt locuitori ai oraşului şi sunt mândri că avem această manifestare şi a ajuns un brand şi o mândrie.

- Ziceţi-mi dacã mai candidaţi!

- Nu. Categoric, nu. Dar vreau să rămână şi în urma mea ceva în Vălenii de Munte, să zic “asta s-a făcut în mandatul cât a fost primar Niţu”.

Aşa se exprimă întâiul gospodar al oraşului, în interviul acordat publicaţiei “Altphel”. Plecând la drum cu o asemenea filosofie, nu e de mirare că este pus pe risipirea banului public, întru gloria sa personală. Astfel el pierde din vedere esenţa problemelor văzând peste tot numai succese şi realizări.    Esenţa problemei o constituie gunoiul şi nu culoarea şi forma coşurilor de gunoi, esenţa problemei o constituie infrastructura subterană a oraşului (extinderea reţelei de canalizare la nivelul întregului oraş a fost primul punct în oferta electorală a domniei sale), esenţa problemei nu este construirea spaţiilor de joacă pentru copii, ci amplasamentul lor şi asigurarea securităţii acestora (copiii sunt supuşi oricând unor posibile accidente atât la parcul din faţa primăriei, cât şi la cel situat în faţa Băncii Transilvania, aflându-se, ambele, chiar lângã banda de circulaţie rutieră). Esenţa problemei o constituie eficientizarea spaţiilor şi construcţiilor aparţinătoare domeniului public (Piaţa oraşului este ineficientã sub aspectul rentabilităţii). Esenţa problemei nu o constituie culoarea pavelei pentru trotuare, care oricum va dispărea, ci reabilitarea tuturor trotuarelor oraşului, nu doar pe acelea din centru (pe banii primiţi de la mediu nu scrie “reabilitarea trotuarelor din centrul oraşului cu pavele verzi aduse, pe bani grei, de la S.C. SEMMELROCK STEIN + DESIGN S.R.L. din Bolintin Vale, judeţul Giurgiu). Esenţa problemei este izolarea termică a blocurilor de locuinţe, esenţa problemei o mai constituie concentrarea tuturor forţelor pentru realizarea şoselei de centură a oraşului (un alt punct din oferta electorală a primarului), amplasarea unor limitatoare de viteză (şi/sau semafoare) la trecerile de pietoni de pe şoseaua principală (tocmai s-a întâmplat un accident mortal în cartierul Miuleşti, la trecerea de pietoni din faţa şcolii). Esenţa problemei o constituie reducerea şomajului în Vălenii de Munte şi asigurarea unor noi locuri de muncă (un alt punct din oferta electorală a primarului PSD, Mircea Niţu). Esenţa problemei nu o constituie frumuseţea artificiilor, ci economisirea şi folosirea raţională a banului public, nu construirea unui parc inutil în spatele primăriei, ci responsabilizarea celor care construiesc, care fac reparaţii (cum e posibil ca numai după 4 ani în Casa de Cultură să plouă? Alţi bani, altă distracţie…) Esenţa problemei este ca, înainte de organizarea unor licitaţii, să se facă o informare corectă şi nepreferenţială a tuturor cetăţenilor oraşului (ne referim la cele 86 de terenuri care se intenţionează a fi scoase la licitaţie) etc. Aceste probleme, în esenţa lor, poate  că nu sunt spectaculoase, nu impresionează vizual,  dar sunt vitale pentru ca viaţa cetăţeanului de rând să cunoască un plus de confort şi civilizaţie. Numai aşa, stimate domnule primar, veţi putea exclama, plin de satisfacţie şi aroganţă, desigur: “asta s-a făcut în mandatul cât a fost primar Niţu”!

UNDE SE DUC BANII DIN BUGETUL LOCAL (II)

La 24 septembrie 2010, Consiliul Local al Oraşului Vălenii de Munte, adoptă Hotărârea Nr. 60 privind aprobarea desfăşurării festivităţilor “SERBĂRILE TOAMNEI – 2010, LA VĂLENII DE MUNTE”, ediţia a XIII a,  în perioada 29 oct. – 31 oct. 2010 ”Art.1. Se aprobă desfăşurarea festivităţilor “SERBĂRILE TOAMNEI – 2010 LA VĂLENII DE MUNTE”, ediţia a XIII a, în perioada 29 oct.  - 31 oct.2010. Art.2. Se aprobă Programul festivităţilor, conform anexei ce face parte integrantă din prezenta hotărâre. Art.3. Se aprobă finanţarea acestor festivităţi din bugetul Casei de Cultură a oraşului Vălenii de Munte, pe anul 2010, în limita sumei de 350.000.000 lei vechi. Art.4. Locul de desfăşurare al acestor festivităţi va fi Parcul Central al oraşului Vălenii de Munte, situat pe b-dul Nicolae Iorga, nr.62. Discuţii: Consilier local Neagu Ştefan: “Agenţii economici care vin la festival  şi comercializează produse, au unde să-şi parcheze maşinile? Primar ec. Mircea Niţu: în parcările de pe străzile Tudor Vladimirescu şi B. Şt. Dela-vrancea, precum şi în alte parcări ale oraşului. ”Consilier local Neagu Ştefan:  a fost foarte aglomerat oraşul anul trecut.”
Observaţia domnului consilier Ştefan Neagu a fost una întemeiată şi de bun simţ, deoarece desfăşurarea festi-vităţilor legate de Festivalul Ţuicii a dus la blocarea totală atraficului rutier în zona centrală a oraşului, fiind absolut necesară prezenţa agenţilor de circulaţie. Toate străzile adiacente centrului oraşului, pe sute de metri, au fost inundate de maşini parcate alandala, pe carosabil, pe trotuare, care pe unde a apucat. Nici vorbă de “parcările oraşului” pomenite de primarul Mircea Niţu. Numărul autovehicolelor fiind cu mult peste capacitatea acestora.Întrebarea pe care ne-am pus-o de atâtea ori şi pe care o punem din nou administraţiei publice locale este: DE CE NU SE ORGANIZEAZĂ  FESTIVALUL ŢUICII ÎN PIAŢA ORAŞULUI VĂLENII DE MUNTE? Acolo există spaţiu necesar suficient,  fără a se mai deteriora zona verde din parcul central al oraşului, fără a mai polua atmosfera şi a deranja cetăţenii din centrul oraşului cu fumul de la grătare, cu poluarea sonică, fără a mai pune în pericol siguranţa circulaţiei pietonale, fără a mai produce blocaje în traficul rutier!? Care este raţiunea acestei decizii total anapoda? Nu cumva pentru a se justifica într-un fel cheltuirea banului public pentru reamenajarea parcului central? Pe ce s-au dus cele 350.000.000 lei? Pe artificii? Cum au fost ei folosiţi? În ce scop? Primarul spune textual (într-un interviu acordat publicaţiei “Altphel”) că banii sunt din sponsorizări. Iată textul: “Reporter: Câţi bani băgaţi în Festivalul Ţuicii? Primar Mircea Niţu: 350 de milioane de lei vechi, nici un leu din fondurile Consiliului Local, toţi din sponsorizări.” Dacă este aşa, atunci de ce a fost necesar un proiect de hotărâre care a devenit, apoi,  Hotărârea Nr. 60, prin care   Se aprobă finanţarea acestor festivităţi din bugetul Casei de Cultură, în limita sumei de 350.000.000 lei vechi. De ce nu “sponsorizează” primarul din banii personali (primiţi din alte “sponsorizări) festivaluri, monografii, ziare personale, etc. Să nu mai angajeze, prin proiecte de hotărâri, bugetul local al oraşului Vălenii de Munte în diverse activităţi…

GREVA FOAMEI LA VĂLENII DE MUNTE

(Încã o profesoară în greva foamei)

“Marţi, 19.10.2010 am declarat oficial greva foamei ca gest de solidaritate cu doamna învăţătoare Anghel. Miercuri, 20.10.2010 am mers la medicul de familie. Am 62 kg şi tensiunea era ceva cu 13 şi 7. Nu mă voi panica şi voi gestiona foarte bine această grevă. Doamna învăţătoare, Cristina Anghel, este revoltată de faptul că nu se aplică o lege. În ultimii 3 ani am constatat că, de fapt, aproape nicio lege nu se aplică în litera şi spiritul ei. M-am gândit mult înainte de a mă solidariza cu dânsa pentru că nu vreau ca demersul meu  să fie în sprijinul vreunui partid. Cred că ar trebui să ne întãrim ca societate civilă şi să luptăm pentru aplicarea legilor. În acest sens i-am trimis domnului Preşedinte al României, Traian Băsescu următoarea scrisoare:

,,Carmen Amza Vălenii  de Munte, jud. PrahovaTelefon: 0244 – 282.747 Data : 19.10.2010 Domnului Preşedinte  Traian Băsescu,

Toate nenorocirile mele au început în momentul în care am făcut public că vă susţin, în defavoarea cunoştinţelor mele  liberale care, unii, în momentele  grele îmi fuseserã alături. În anul 2007, în chiar ziua în care aţi fost suspendat din funcţia de Preşedinte al României de către cei ,,322” am mers împreună cu alţi colegi, ca “decan de vârstă”, şi ne-am înscris în Partidul Democrat. Ne-a înscris chiar doamna Roberta Anastase în calitatea  sa de preşedinte al organizaţiei Prahova. Nu regret gestul meu, deoarece am considerat şi consider în continuare că a fost un abuz al parlamentarilor, nici controversata Curte Constituţională nu le-a dat dreptate. Astăzi văd că o doamnă, învăţătoarea Cristiana Anghel,  este de 58 zile în greva foamei. Un protest democratic care, în mod normal, ar trebui sã ducă la negocieri. Din păcate este un act neluat în seamă sau chiar tratat cu cinism de către domnul Videanu. În acest moment mă solidarizez cu doamna învăţătoare Cristiana Anghel şi declar la rându-mi  greva foamei  deoarece, în România, încălcarea legilor a devenit un fapt cotidian. Guvernul îşi motivează faptul că nu aplică Legea 221/2008 pe lipsa fondurilor. Ar fi putut să ne dea în schimb nişte bonuri care să fie plătite de către stat în momentul ieşirii din criza economică. Ceea ce nu poate să motiveze guvernul este lipsa de acţiune pentru combaterea corupţiei, realitate sesizatã şi de U.E. Procurori şi judecători încalcă cu bună        ştiinţã Codul Penal şi Codul de Procedură Penală în favoarea funcţionarilor publici care săvârşesc falsuri intelectuale. Chiar prim-procurorul Glican Ana Maria de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Vălenii de Munte, a comis un fals intelectual pentru a-i acoperi pe ceilalţi făptuitori. Ştiu că nu ne-aţi promis măriri de salarii în campania din anul 2009 în schimb ne-aţi promis: “O Românie cu o justiţie de bun-simţ, în care nimeni să nu fie mai presus de lege”. Cu aceeaşi stimă, Prof. Carmen Amza”.
O puteţi contacta pe doamna profesoară Carmen Amza pe blogul său personal: Dictatura justiţiei

MARGINALIZAREA SOCIALĂ

Marginalizarea socială este definită ca: “poziţia socială perife-rică, de izolare a indivizilor sau grupurilor cu acces limitat la resursele economice, politice, educaţionale şi comunicaţionale ale colectivitãţii” (Art. 3 din Legea 116/2002).

Marginalizarea socială este un fenomen social complex, apărut ca urmare a scăderii veniturilor financiare, pierderea locurilor de muncă sau imposibilitatea obţinerii unui loc de muncă, creşterea ratei şomajului, lipsa unei locuinţe sau imposibilitatea obţinerii unei locuinţe şi, nu în ultimul rând, marginalizarea socială înseamnă lipsa accesului sau acces deficitar la serviciile sanitare, educative, culturale, sportive, politice etc.  Cele mai vulnerabile categorii de persoane, victime ale riscurilor sociale, sunt tinerii care au trăit într-un sistem de protecţie (în cadrul serviciilor publice specializate şi/sau a organismelor private autorizate), cei singuri sau familişti cu/fără copii, cei care au executat pedepse privative de libertate, persoanele cu un anumit grad de handicap sau invaliditate, precum şi vârstnicii fără susţinători legali, confruntaţi cu situaţii de pauperizare severă. În sprijinul persoanelor marginalizate social au fost elaborate o serie de legi cu caracter protecţionist: Legea venitului minim garantat, Legea sistemului naţional de asistenţă socială, Legea asigurărilor pentru somaj, Legea pensiilor etc. Legea privind prevenirea şi combaterea  marginalizării sociale are ca obiectiv principal garantarea respectării drepturilor elementare şi fundamentale ale omului, cu participarea instituţiilor publice, a comunităţii locale, a reprezentanţilor organizaţiilor patronale şi sindicale şi a societăţii civile.

Cătălina MIHAI

O VIAŢĂ ÎNCHINATĂ ŞCOLII

“ Omul trebuie să se afle acolo unde poate fi de folos” (Euripide)

În ultimii 20 de ani multe din unităţile şcolare din judeţul Prahova şi din toată ţara şi-au schimbat denumirea mai precis au atribuit şcolilor nume de academicieni, scriitori, poieţi, istorici, domnitori, personalităţi marcante care au avut o anumită semnificaţie pentru şcoala respectivă.

Ceea  ce ne-a determinat să întreprindem  acţiunea de atribuirea numelui „Mihai Mănăstireanu” şcolii din localitatea Predeal Sărari acestea sunt mărturiile directe  ale oamenilor de aici  care l-au cunoscut pe  ilustrul învăţător, pe realizările lui  concrete în localitate. Evacuat in 25 martie 1944 din Bucovina, ajunge în1949  cu ordin de la Ministerul Învăţământului în judeţul Prahova,  la şcoala primară din Zâmbroaia, Predeal Sărări. Aici începe ultima etapă din viaţa de dascăl a lui Mihai Mănăstireanu, locul unde îşi va pune în practică întreaga lui experienţă.

Am considerat  că nobleţea şi devotamentul acestui distins învăţător s-a manifestat  mai ales prin dorinţa de a ajuta  tinerii să–şi însuşească  tainele învăţăturii şi prin aceasta să-şi găsească un drum sigur şi demn în viaţă. Acestui  ideal  şi-a subordonat întreaga sa carieră, cu preţul unor eforturi  de-a dreptul eroice .
În ceea ce  mă priveşte, am fost impresionată, dincolo de  exemplul personal şi dincolo de  credinţa în misiunea nobilă  a  pedagogului, de  imensa  dragoste faţă de fii satului  pentru care, la numai un an de la venirea aici, a pus  mai presus decât  confortul familiei sale  dorinţa de a  ridica  o şcoală  în Predeal.
Nu l-a interesat construirea  unei case proprii şi, locuind cu chirie cu soţia şi cu doi copii, în condiţii austere,  şi-a  îndreptat întreaga energie pentru  construcţia şcolii. Şi-a crescut  copiii  în spiritul valorilor creştine, cultivându-le  dragostea de semeni şi  respectul, dorinţa de  învăţătură înaltă. Aceştia îi cinstesc  numele  cu o religiozitate pilduitoare .
Bunul nostru patron spiritual  a fost şi consilierul consătenilor, pentru aceştia având mereu  un sfat înţelept şi o vorbă bună. A fost sprijinit  în  nobilele sale  acţiuni de  soţia sa, împreună cu care a format un  nucleu de intelectuali  necesar  emancipării  culturale  a localnicilor.
A adunat în jurul  şcolii  pe cei mai  buni fii ai  satului, i-a încurajat să meargă la studii, iar mai apoi le-a fost mentor  lăsându-le moştenire  celor care l-au urmat ca dascăl  nu numai o şcoală, ci şi pasiunea  şi dorinţa  vie de a  le deschide noi orizonturi  elevilor  predeleni, de a-i ajuta să devină  oameni adevăraţi.
Vă mărturisesc faptul că m-am născut aici, am crescut pe aceste meleaguri  şi tocmai de aceea aş vrea  să mulţumesc  dascălului Mihai Mănăstireanu că l-a convins pe bunicul meu  să–l  ajute  la construirea  şcolii, pe părinţii mei să meargă la şcoală  iar pe profesorii mei  i-a  convins că merită să investească  în mine învăţătură. 
Consider că a recunoaşte  valoarea  înaintaşilor  este o  datorie de onoare. Noi, educatorii de astăzi, avem datoria  să cinstim numele  ilustrului  învăţător care  este din 1 septembrie 2010 numele  şcolii noastre. Cand vorbim de o intervenţie in invăţământul rural, memoria noastră culturală ataşează din punct de vedere al semnificaţiei sale sociale două imagini definitorii.

Prima este aceea a dascălului de la ţară, apostolul neamului, cel care educa nu doar copii, dar este şi un educator al comunităţii şi un lider al acesteia. El dă dovadă de sacrificiu, de patriotism, de dragoste de oameni şi de credinţa in misiunea sa.

A doua imagine este aceea a copiilor de la ţară, cei care pleacă la oraş să inveţe carte, la indemnul dascălului şi cu sacrificiul părinţilor reuşesc in viaă. Chiar dacă aceste imagini tradiţionale nu mai seamănă cu situaţia de acum avem datoria morală de a ne respecta inaintaşii, de a intelege că aşa cum spunea Nicolae Iorga “şcoala trebuie să te inveţe a fi propriul tău dascăl, cel mai bun şi cel mai aspru”.

Prof.  Maria ALEXE,

(directorul Şcolii cu clasele I-VIII „Mihai Mănăstireanu” Predeal Sărari)