GRUPUL ŞCOLAR MĂNECIU ESTE SINGURA UNITATE ŞCOLARĂ DIN JUDEŢ, CARE A FOST ACCEPTATĂ PRIN EVALUARE ÎN CADRUL PROGRAMULUI MONDIAL ECO – ŞCOALĂ

 Şcoala, prin rolul şi destinaţia ei asigură cadrul adecvat în care se poate desfăşura un complex de formare a elevilor sub două aspecte :instructivşsi educativ.

La Grup Şcolar Măneciu educaţia privind protecţia mediului înconjurător se adresează atât minţii cât şi sufletului oamenilor.

Starea de  sănătate din jurul nostru, nu  poate fi menţinută doar respirând aer poluat, alimente contaminate cu substanţe chimice. Toţi suntem responsabili de împactul pe care il avem asupra celorlalţi.

Cooperarea şi colaborarea işi dau mâna în cadurl şcolii noastre prin coordonarea doamnei director, Gabriela Despan, care este de fiecare dată promotorul iniţiativei de cooperare şi colaborare implicând elevii în cele mai reuşite proiecte.

Astfel, diversificarea activităţilor practice desfăşurate cu elevii asigură asimilarea unor reguli de comportament care se constituie in elemente de bază în formarea unor educaţii europene a oamenilor de azi.

Grupul Şcolar Măneciu din anul 2007 este singura unitate din judeţ, care  a fost acceptată prin evaluare în cadrul  Programului Mondial Eco-Şcoală, căreia i-au fost  recunoscute meritele prin decernarea “Steagului Verde”.

Un program educaţional de mediu, precum acesta, asigură cadrul ce dă putere elevilor şi conduce  la amplificarea sentimentelor de mândrie şi auto-respect.

Activitaţile întreprinse în cadrul acestui program dau rezultate bune  fiind implicaţi elevi, cadre didactice, părinţi şi comunitatea locală .Susţinerea şi implicarea  în procesul educativ a membrilor comunităţii  în parteneriat cu şcoala crează respectul generaţiilor viitoare, care vor beneficia de un mediu curat.

Se ştie că aceste deprinderi sunt şi rezultatul  activităţilor susţinute  în cadrul cercului de geografie şsi geoecologie ,,Micii geografi-Eco” coordonate de profesor de geografie Crina Popescu şi profesor biologie,  dir. adj. Camelia Petcu.

Numeroasele premii au ilustrat faima şcolii  la diferite concursuri naţionale şi internaţionale.

Astfel, în cadrul Programului Naţional ,,Patrula Eco” echipajul şcolii, prin Patrula Salveco a obţinut  Premiul Special la  Faza Naţională, prin eleva Despan Mihaela.

- Premiul III, eleva Cepoiu Mălina -,,Patrula Salveco”

Concursul Internaţinal ,,O zi din viaţa mea de şcoală” Deva, premiile:

- Premiul I, eleva Despan Mihaela, coord. prof. Popescu Crina;

- Premiul I, eleva Bană Teodora, coord.  prof. Popescu Crina;

- Premiul I, eleva Popescu Silvia, coord. Popescu Crina;

Concursul Naţional de Educaţie Ecologică ,,Pământul e casa noastră” – Sighişoara:

- Premiul I – Prof. Popescu Crina – Secţiunea: Proiecte de Mediu;

- Premiul I – Dir. adj. prof. Petcu Camelia – Secţiunea: Proiecte de Mediu;

- Premiul I, eleva Despan Mihaela,  Secţiunea Fotografie, coord. Dir. adj. prof. Petcu Camelia;

- Premiul I, eleva Popescu Silvia, coord. prof. Popescu Crina;

- Premiul I, eleva Chiciureanu Ana-Maria, coord. prof. Popescu Crina;

Concursul Naţional de reviste şcolare, publicitate şi site-uri ,,Annelise” susţinut de Asociaţia Cultural Stiinţifică Iaşi, Premiul III, coord. Dir. adj. prof. Petcu Camelia şi  prof. geografie, Popescu Crina;

Simpozionul Internaţional ,,Universul Ştiinţelor”  susţinut de –  Univ ,,Al. Ioan Cuza” Iaşi, Premiul II, coord. Dir. adj. prof. Petcu Camelia şi prof. Popescu Crina.

Concursul Naţional ,,Valenţele educaţiei nonformale – Secţiunea ,,Cel mai bun proiect extraşcolar” – Premiul I, coord. Popescu Crina;

Concursul interjudeţean ,,Pământul”. Piteşti – Secţiunea ,,Promovarea proiectelor de mediu la nivel local, judeţean, interjudeţean”

- Premiul I,  eleva Despan Mihaela coord. Popescu Crina ;

- Premiul I, eleva Popescu Silvia, coord. Popescu Crina;

- Premiul Special, eleva Popescu Alexia, coord. Popescu Crina;

Concursul Naţional “Natura în Sufletul Meu”:

- Menţiune, eleva Popescu Silvia, coord. Popescu Crina;

- Premiul Special, eleva  Bană Roxana, coord. Popescu Crina;

Concursurile şi olimpiadele naţionale ecologice, atestă abilităţile, insuşirile  şi responsabilităţile de care dau dovadă elevii implicaţi din şcoala noastră. Recent,  in cadrul Proiectului ,,Gândeşte Verde-Gândeşte Curat” s-au organizat activităţi in parteneriat cu comunitatea, iar elevii cercului de geografie ,,Eco” alături de părinţi au construit căsuţe pentru păsări, pe care le-au montat de 1 Aprilie cu ocazia ,,Zilei Mondiale A Păsărilor”. S-au plantat puieţi in pădurea comunei in parteneriat cu Ocolul Silvic Măneciu, in punctul ,,Bobu” s-au ecologizat mari suprfeţe, iar pe 26 martie, comuna a fost înscrisă în programul ,,Ora Pământului” de către prof. Popescu Crina, fiind a 4 a localitate din Romănia şi a 40 – a  la nivel Mondial, in cadrul voluntariatului.

Ziua Pădurii a inceput din 15 martie, in cadrul proiectului ,,O Lume Mai Curată”, proiect ce se va definitiva in 2012 cu o expediţie în Munţii Clăbucet, munţi ce sunt mai puţin prospectaţi din punct de vedere turistic.

Ziua Mondială a Apei, a fost o adevărată festivitate, iar careul organizat de doamna dir. Despan Gabriela a marcat valoarea incontestabilă a ,,esentei vieţii pe acest pământ”. Activităţile calendarului ecologic nu trec neobservate în şcoala noastră, iar cercul de geografie, înfiinţat de peste 10 ani sub coordonarea prof. Popescu Crina marchează dragostea pentru natură şi mediu. Nimeni nu munceşte obligat, toţi suntem ,,voluntari”!

Programul ECO-ŞCOALA reprezintă oferta educaţională prin care elevii conştientizează despre problemele locale de mediu, se pot implica activ în rezolvarea lor, studiind prin activităţi concrete.

Avantajele participării Grupului Şcolar Măneciu la Programele Mondiale de Educaţie pentru Mediu, implementate de Centrul Carpato-Danubian de Geoecologie – se concretizează în realizarea unui program de activităţi şi acţiuni educative.

Este un mijloc ideal de realizare a educaţiei pentru o viaţă durabilă.

Garanţia realizării unei strategii speciale pentru educaţia ecologică prin acest program de mare amploare.

Programul se desfăşoară în parteneriat cu comunitatea.

Educaţia tinerilor pentru un mediu sănătos impune respect.

Toate aceste activitaţi nu ar fi posibile dacă nu ne-am implica. Gândim dincolo de indiferenţă şi sigur impreună putem face o schimbare in ,,Viaţa Pământului”.

Să îl salvăm este viaţa noastră!

Pe 28 aprilie Şcoala noastră  este gazda Simpozionului Naţional:

,,Modalităţi şi mijloace de includere a problemelor de mediu în diferite arii curiculare” ,,Coordonat de doamna director, Gabriela Despan. Participarea la acest simpozion este gratuită.

Coord. Eco-Şcoală, prof. Crina POPESCU

Pǎdurea, îndreptar de suflete

 Pe Planeta Pǎmânt, subsistem viu al Universului,  plantelor li s-a dat cheia vieţii şi garanţia întreţinerii acesteia. În infinitul creaţiilor naturale, pădurea nu este o entitate oarecare, ci o fiinţă vie cu totul specială, despre care putem spune metaforic că are un suflet, perceput atât în ritmicitatea formelor, a volumelor, spaţiului şi culorilor, cât, mai ales, în funcţiile sale integratoare, ca fiinţă colectivă. De aici atmosfera sa de mister, de necunoscut, care ne întâmpină de îndată ce i-am trecut pragul, ca într-un templu, de aici fascinanta sa mitologie şi tot de aici porneşte gândul în mişcarea sa către infinit şi dialogul cu înaltul.

            Organizarea din interiorul pădurii, ca şi relaţia cu ceilalţi, o plasează în fruntea tuturor vieţuitoarelor de pe acest pământ, chiar dacă rolul de conducător suprem ni-l atribuim exclusiv. Cel care trăieşte în spiritul pădurii simte în subconştient o prezenţă vie reconfortantă, care-i dă speranţă şi forţă de luptă împotriva stresului vieţii, regǎsind liniştea necesară vindecării sale. Valoarea şi calitatea vieţii sunt direct proporţionale cu dimensiunea şi starea de sănătate a pădurilor. Forma în care pǎdurea apare la un moment dat reprezintă fidel generaţia care trăieşte acel moment.       

            Pădurea, ca model de urmat, este în măsură să ne vindece şi de bolile vechi şi de cele noi deopotrivă. Înţelegând prin frumos ecosistemic perfecta armonie dintre structură şi formă, dintre funcţie şi substrat, dintre intrări şi ieşiri, proprietăţi care, într-o formă modificată, redau principiul lui Platon („echivalentul Binelui este Frumosul”), frumosul natural al pǎdurii este o generoasă şi gratuită ofertă făcută nouă, pentru a ne reda pe noi înşine, a ne vindeca de alienare şi a regăsi bucuria de a trăi.

            Acţiunile nostre ascund în ele ipocrizia păcatului originar, care face să pară normal tot ceea ce este anormal. Nu ne dă nimeni dreptul să întrerupem conducta cu viaţă, care este orientată către cǎtre generaţiile programate să ne urmeze.  Conceput pentru veşnicie, sufletul este singura parte din noi care are nevoie să evolueze pentru ca să-şi identifice Creatorul. Ar trebui sǎ ne regăsim toţi în imaginea fiului risipitor care se întoarce acasă, un fiu care a învăţat, de această dată în mod corect, ce înseamnă respectul faţă de cei apropiaţi, faţă de familie şi Creator.

            Pǎdurea ne poate fi model de conduită . Cu trupul plin de viaţă, fiinţa care arde în sufletul pădurii cu flacără deschisă transformă ecosistemul dintr-un altar propriu în unul situat în templul planetei întregi, de la care porneşte către noi, beneficiarii ei permanenţi, energia vitalǎ. Uneori în ţinută de sărbătoare, alteori în haine zdrenţuite, ea zâmbeşte larg cǎtre Univers, încercând să deschidǎ ochii şi conştiinţele tuturor sufletelor sărite de pe orbita realităţii. Când se vor desprinde şi dinspre umanitate canale de comunicare către pădure, vom înţelege ceea ascunde conul de umbră dintre  noi şi ea.
            Privită din afară,  pădurea este componentă a peisajului geografic; privită din interior, ea este undă, ondulaţie, sau înşiruire de coloane, care sugerează templul. Arborii, drum către lumină, nu doar simplă acumulare de materie organică, leagǎ cerul cu pǎmântul în ritualuri deschise pe obrazul energiei care vine de la Soare. Ei sunt fiinţe prin care, în sufletul unora din noi, sfinţenia se dezvoltă în trăiri exponenţiale,  ridicând altar generaţiilor care şi-o însuşesc.

            Dar pădurea nu este numai formă; ea este în acelaşi timp culoare, sunet, mişcare pe verticala timpului şi a spaţiului. Din combinarea acestor elemente rezultă o multitudine de peisaje, cu tot atâtea stări de spirit speciale închinate frumuseţii sale naturale, armoniei şi perfecţiunii în organizare, durabilitǎţii în eternitate, fabulosului, visului şi poeziei în spaţiul vegetal,  regăsirii miturilor copilăriei, invitaţiei la înţelepciune şi melancolică filosofare, spiritualitǎţii şi sacralitǎţii, siguranţei ecologice de mâine.

            În mărinimia constant asezonată cu iubire, pădurea oferǎ avantaje apropiate dorinţelor şi nevoilor noastre. . Acelaşi fir al razelor care ne uneşte cu pǎdurea, ne dǎ mereu putere sǎ fim roditori, nu doar seminţe sterile pe un pământ stâncos sau nisipos, figuri umane pentru care ispita păcatului este mai puternică decât rodul dreptăţii. Am uitat însǎ că binele este o sursă regenerabilă, care se epuizează dacă cel care îl face nu primeşte înapoi dovada recunoştinţei, grăuntele de iubire care germinează.

            O fiinţă fără viitor e o iluzie pierdută în neant, o nălucă. Cum va fi el se poate observa din însăşi felul în care arată pădurea acum. Cât de mult ne pasă de acest viitor, rezultă din cât de mult ne interesează lumea verde. Pădurea şi viitorul sunt atât de bine legate unul de celălalt, încât a scoate din ecuaţie oricare dintre cele două date înseamnă a le elimina pe ambele.  Ne clădim ipotetic lumi imposibile şi uităm că fericirea se află în noi şi în lumea reală de lângă noi.

            Avem nevoie de pădure ca de un îndreptar, ca prin puritatea ce cuibăreşte în trupul ei să ajungem la lumina care învinge timpul şi este în măsură să alunge întunericul din noi. Sufletul pădurii, parfum revǎrsat peste trupul planetei în calmul dimineţilor senine, ori în răceala mută a nopţilor de iarnă, care există şi se perpetuează în fiecare din noi şi în tot ceea ce ne înconjoară, trebuie redescoperit altfel, cu toate sensurile aplecate spre viaţă şi spre timpul aparţinând deopotrivă celor care au fost şi celor care vor veni, prin noi cei ce suntem aici să scriem istorie şi să programăm idealuri.

Prof. Camelia PETCU

Bibliografie

Că l i n e s c u G . , 1 9 9 0 : Pagini de estetică. Ed.Albatros, Bucureşti.

Giurgiu V., 1982: Pădurea şi viitorul. Editura Ceres, Bucureşti.

Platon: Dialoguri. Trad. Cezar Papacostea.

CENTENAR EMIL CIORAN

 Pe 8 aprilie 2011 s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Emil Cioran, supranumit ,,filosoful disperării”. Născut la Răşinari, lângă Sibiu, în data de 8 aprilie 1911, ca al doilea fiu al preotului Emilian Cioran şi al Elvirei (Comănciu) Cioran, Emil Cioran are parte de o educaţie şcolară medie şi de o copilărie relativ fericită, deşi, potrivit spuselor sale din jurnale, avea amintiri vii legate de lumea satului natal, iar unul din jocurile preferate era fotbalul cu craniile din cimitir… O traumă suferită de copilul Emil la vârsta de 10 ani a fost ruperea sa din sânul familiei şi trimiterea într-o familie de saşi, undeva în Sibiu. Clasele primare le face în comuna natală, după care, începând cu anul 1924, urmează liceul “Gh. Lazăr” din Sibiu. Devine student al Facultăţii de Filozofie şi Litere din Bucureşti (1928- 1932) pe care o absolvă cu o teză de licenţă tratând institutionalismul bergsonian. A fost colegul lui Constantin Noica şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu.
La Berlin a fost bursier al Fundaţiei Humboldt  timp de doi ani (1933-1935), la finele studiilor se reîntoarce în ţară, unde funcţionează ca profesor de filozofie la liceul ,,Andrei Şaguna” din Brasov timp de un an (1936). În anul 1937 pleacă în Franţa, la Paris, cu o bursă acordată de către Institutul francez din Bucureşti. Prima sa carte apărută în 1934 în România, numită ,,Pe culmile disperării”, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi şi premiul Tinerilor Scriitori Români, distincţii foarte importante la acea vreme.
Scriitor român şi filozof de excepţie, Emil Cioran a reprezentat pentru  literatura română un exponent al paradoxului absolut, atât prin discrepanţele fundamentale dintre viaţa şi opera sa, cât şi prin boala cumplită de care a suferit şi modul în care viaţa sa a luat sfârsit.
Emil Cioran a fost lovit de o maladie necruţătoare, Alzheimer, o boală care te dezintegrează încetul cu încetul şi care te transformă  treptat într-o fiinţă ce nu mai există. A fost tributul scump plătit pentru o minte strălucită, care a ales să-şi accepte crucea până în ultima clipă. Scrierile sale şi-au găsit ecou în multe conştiinţe rănite, salvându-le de la sinucidere, tocmai prin formularea propriilor obsesii şi implicit prin atenuarea lor. Dar cel mai exigent filozof şi om a murit ca un copil, trăind şi acceptând fiecare eşec care a condus la prăbuşirea edificiului memoriei sale monumentale, convins fiind că, în cele din urmă ,,Nemurirea este o concesie de eternitate pe care moartea o face vieţii.″

După ce operele sale au fost interzise de regimul comunist din România, Cioran a renunţat la limba lui maternă în 1947 şi a decis să scrie doar în franceză, într-o limbă cizelată, în care gustul său pentru aforism se aliază cu un anumit lirism. ,,Stilul, care m-a interesat atât de mult, l-am adoptat pentru că am văzut în el o sfidare a neantului”, scria Emil Cioran în renumitele sale ,,Caiete”.   Emil Cioran a fost un agnostic şi un pesimist prin excelenţă. Torturat de sentimente violente, de problematica morţii, a suferinţei şi a sinuciderii, a fost un gânditor pasionat de istorie, de sensul tragic al acesteia, de păcatul originar, de apocalipsă, teme care, de altfel, se întâlnesc în intreaga sa opera. Apropiată de Eugen Ionescu, Samuel Beckett, Henri Michaux şi Fernando Savater, filosofia sa a fost inspirată de Friedrich Nietzsche, Arthur Schopenhauer şi Søren Kierkegaard.

Cioran, filosoful care aparţine în egală măsură culturii române şi franceze, nu a mai revenit în România după 1990. A trăit până la sfârşitul vieţii într-o mansardă modestă din Cartierul Latin, la Paris. A murit la 20 iunie 1995, lăsând  în urmă o operă filosofică de excepţie care situează România la nivelul cel mai înalt al culturii europene şi care cuprinde, printre altele, volumele Pe culmile disperării, Cartea amăgirilor, Schimbarea la faţă a României, Lacrimi şi sfinţi, Amurgul gîndurilor, Îndreptar pătimaş (volume scrise în limba română),  Syllogismes de l’amertume(Silogismele amărăciunii), La Tentation d’exister (Ispita de a exista), Histoire et utopie (Istorie şi utopie), La Chute dans le Temps (Căderea în timp), Le Mauvais Démiurge (Demiurgul cel rău), De l’inconvénient d’être né (Despre neajunsul de a te fi născut), Écartèlement (Sfârtecare), Les essais (Eseurile), Exercices d’admiration: essais et portraits (Exerciţii de admiraţie: eseuri şi portrete), Aveux et anathèmes(Mărturisiri şi anateme) – volume scrise în limba franceză, etc. În 1949 îi apare la editura Gallimard – care va publica mai tarziu majoritatea cărtilor sale – prima lucrare scrisă în limba franceză, ,,Précis de décomposition (Tratat de descompunere)”, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran a refuzat toate distincţiile literare care i-au fost atribuite.

După 12 opere salutate de critici, publicarea postumă, în 2009, a romanului ,,De laFrance” s-a bucurat de un succes internaţional răsunător. ,,Am cunoscut toate eşecurile posibile, chiar şi succesul”, obişnuia el să spună. După moartea filozofului o comerciantă de vechituri, Simone Baulez s-a luptat în instanţă 10 ani pentru a deveni proprietara a 37 de manuscrise ale lui Emil Cioran, descoperite în pivniţa imobilului în care acesta locuia.

Centenarul Emil Cioran a fost marcat si prin scoaterea la licitaţie a 120 de obiecte aparţinând scriitorului, dintre care carnetul sau de student, paşaportul, câteva diplome de studii, scrisori de la părinţi dar şi numeroase manuscrise. Evenimentul a avut loc laParis, licitaţia fiind câstigată de omul de afaceri român George Brailoiu, stabilit inAmerica, care a oferit pentru toate obiectele scoase la licitaţie suma totală de 405. 000 de euro. La licitaţie a mai participat Biblioteca Centrala Universitară din Bucureşti şi Televiziunea Română. Fiind un mare admirator al filosofului, afaceristul român a anunţat că întreaga colecţie de obiecte personale ale lui Emil Cioran urmează să fie donată statului român, întrucât consideră că acestea ,,trebuie să rămână acasă” şi să facă parte din patrimoniul naţional.  Astfel, parte din spiritul cioranian va reveni de drept culturii române pe care nu a părăsit-o niciodata prin opera sa

Prof. Gabriela POPA

U.S.L. NĂŞITĂ DE FELIX-SECURISTUL

EDITORIAL (30)

Adevăratul “naş”, al Uniunii Social Liberale, părintele, adică acela care a avut ideea înfiinţării acestei Alianţe Socialiste este liderul Partidului Conservator, Dan Voiculescu, colaboratorul fostei Securităţi!

Iată declaraţia sa: “În decembrie am propus acel termen, 31 ianuarie, pentru a semnala urgenţa unificării Opoziţiei. A fost un semnal receptat responsabil de liderii P.N.L. şi P.S.D. pe care îi felicit pentru maturitate şi inteligenţă. Există premise parlamentare ca, până la 25 martie 2011, preşedintele Traian Băsescu să fie suspendat din funcţie, iar USL are obligaţia de a folosi toate mijloacele parlamentare şi constituţionale de care dispune pentru a schimba imediat puterea”. Afirmaţia lui Felix-Securistul i-a supărat atât de rău pe membrii Alianţei Socialiste, încât liberalul Marius Oprea, într-o emisiune TVR, a declarat că: “în România, condamnarea comunismului a rămas o simplă sintagmă, iar  Dan Voiculescu e un caz cu totul special. La domnia sa, nu vina de a fi fost informator al securităţii e preponderentã, cât ceea ce a făcut în calitate de şef al Crescent, când a participat la devalizarea economiei naţionale, în favoarea vârfurilor regimului comunist.  Aici văd eu problema în alianţa cu P.C.” Dupã cum se vede Alianţa a început să funcţioneze ireproşabil…

Bazându-se pe acest avorton securist, U.S.L., va fi taxată dur la alegerile viitoare de către electorat.

P.S.: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul formulat de preşedintele fondator al Partidului Conservator, Dan Voiculescu, şi a menţinut verdictul de colaborare cu fosta Securitate. Decizia I.C.C.J. este definitivã!

Gh. BURDUJAN

M-AM OPUS ŞI AM VOTAT ÎMPOTRIVA VÂNZĂRII PROPRIETĂŢILOR ACESTUI ORAŞ

Interviu cu domnul DANIEL STOIAN,

consilier local al oraşului Vălenii de Munte

Reporter: – Stimate domnule consilier, sunt anumite voci, în special  aceea a domnului primar PSD, Mircea Niţu, care vă acuză cã sunteţi “împotriva oraşului”, că nu votaţi “aşa cum trebuie” în şedinţele Consiliului Local din care faceţi parte ca membru PNDC, cã nu sunteţi “cuminte”, că luaţi cuvântul prea des, că vă opuneţi dezvoltării armonioase a oraşului Vălenii de Munte, că sunteţi influenţabil şi că votaţi cum vi se sugerează de către altcineva şi nu în conformitate cu propria dumneavoatră conştiinţă, că sunteţi “Gică-Contra”. Care este adevărul? Să le luăm pe rând.

Daniel Stoian: – În primul rând aş dori săvă spun de ce m-au caracterizat cei din PSD şi din PNL (în frunte cu primarul şi viceprimarul) ca fiind “Gică-Contra”. Dumneavoastră şi cititorii dumneavoastră veţi putea să mă caracterizaţi şi să spuneţi dacă sunt sau nu sunt un “Gică-Contra”, după ce am să vă dau unele exemple concrete. În 2008, la începutul mandatului meu de consilier local, ca şi pânã astăzi, nu primeam şi nu primesc decât ordinea de zi a fiecărei şedinţe de consiliu ce urmează a avea loc. Normal şi corect mi se pare ca fiecărui consilier să i se dea întreg materialul ce urmează a fi discutat în şedinţă. Şi să se dea din timp, cel puţin cu 10 zile înainte, astfel încât aceste proiecte care trebuie votate să fie “rumegate”, să fie gândite şi procesate. Or, de fiecare dată comisiile se întrunesc cu trei zile înainte de şedinţa Consiliului Local, se trece foarte repede prin materialul de şedinþã şi nu ai timp să ajungi să vezi ce vei vota. Toată această “politică” de procedură era şi este  voită şi bine planificată. Cel care trebuia să se ocupe de buna desfăşurare a întregii şedinţe era domnul secretar, Inţă Paul. Convingerea mea fermă este că intenţionat făcea acest lucru ca să nu putem să ne dăm seama ce este corect şi ce nu în respectivele proiecte de hotărâri. Membrii Consiliului Local nu sunt jurişti ca să poată să-şi dea seama ce este legal, ce nu este legal. Luau de bazã ceea ce li se comunica din partea domnului secretar.

Mai mult decât atât, în procesele verbale de şedinţă nu erau consemnate toate luările de cuvânt ale consilierilor, ci doar ceea ce vroia secretarul să consemneze. Dovada am fãcut-o printr-o înregistrare audio-video care a fost prima şi ultima înregistrare, pentru că, în următoarea şedinţă, domnul primar a solicitat să se voteze de către consilieri ca şedinţele de consiliu să nu mai fie înre-gistrate, deşi legea spune clar că şedinţele Consiliului Local sunt publice. Şi vreau să vă spun că, la insistenţele secretarului, solicitarea primarului a fost votată favorabil.

Aici este vorba de transparenţă. Cetăţenii oraşului trebuie să vadă care dintre consilieri sunt pentru oraş, care sunt pentru interesele de grup şi care pentru interesul său personal. Mai mult, încă din 2008 am insistat ca site-ul primăriei să fie actualizat ca cetăţenii oraşului să vadă proiectele de hotărâri, să vadă ce s-a hotărât, să vadă procesul verbal, să vadă activitatea sau inactivitatea consilierilor locali. În sfârşit, după doi ani de zile s-a remediat acest aspect.

De altfel secretarul Paul Inţă se afla şi într-o flagrantă stare de incompatibilitate.

Cum adicã?

Pentru că dânsul făcea parte din Consiliul de Administraţie al Parcului Industrial. Legea nu-i permite unui funcţionar public să facă parte din aceste consilii de administraţii, A.G.A. etc.

Şi nu aţi făcut nimic pentru remedierea acestei situaţii?

Am sesizat instituţia prefectului. Comisia de Disciplină a Prefecturii Prahova ne-a comunicat că, într-adevăr, domnul secretar Paul Inţă se afla în incompatibilitate.

Mai aveţi şi alte exemple în care aţi fost catalogat ca fiind “Gică-Contra”?

Da. La sfãrşitul anului 2009, începutul lui 2010, într-o şedinţă de consiliu s-a stabilit ca directorului Parcului Industrial să i se mărească salariul. Se propusese să fie cam de 70 de milioane de lei vechi, iar domnul primar şi domnul secretar susţineau că este o decizie legalã şi înţeleaptă, că legea permite ca acesta să fie salarizat la nivelul unui ministru subsecretar de stat. Ceea ce era aberant. Evident că m-am opus şi le-am atras atenţia că nu va trece ianuarie-februarie şi vor reveni la hotărâre, ceea ce s-a şi întâmplat.

Care era interesul lor?

Intereseul lor era următorul: cei care fac parte din Consiliul de Administraţie sau care fac parte din AGA, primesc 10 la sută din salariul directorului de parc industrial. Puteţi spune că sunt un Gică-Contra? Sunt, dar la acele proiecte de hotărâri care au fost iniţiate din interese personale.

Un alt exemplu este acela al SPS (servicul public de specialitate). SPS putea fi salvat. Hidro-Prahova nu a făcut altceva decât să înghită patrimoniul SPS. Deci, Consiliul Local a votat şi aprobat concesionarea, în primă fază, acum, mai nou, delegarea de gestiune.

Cum se traduce asta?

Înseamnă că ei doar încasează bani (la ultima şedinţă au mai cerut încă 1,5 miliarde lei), în schimb nu fac nimic. Deci, Hidro-Prahova încasează bani de la bugetul local şi de la populaţie, pe apă şi canal, şi nu fac niciun fel de reparaţii. Dacă m-am opus acestei hotărâri, iar am fost Gică-Contra? Pentru ei da, pentru mine, nu. Vreau să vă mai spun ceva. Domnul primar a fãcut în aşa fel ca în toate comisiile, că e la Consiliul Local, că e la spital, că e la grădiniţă, la colegiu etc., majoritari (că sunt 5, că sunt 7, că sunt 11), să fie PSD şi PNL. Astfel orice hotărâre s-ar lua este în favoarea şi în interesele lor personale.

Vă mai dau un exemplu. Eu am fost ofiţer de carierã şi ultimul meu loc de muncă a fost la Parchetul Naţional Anticorupţie. S-a înfiinţat Comisia de Poliţie Locală, o dată cu înfiinţarea Poliţiei Locale. Vi se pare normal ca eu, ca militar şi ca om de structură, să nu fiu inclus, să fie incluşi neaveniţi? De ce? Pentru că şi de această dată îi încurcam. Deci, eu sunt un om care i-am încurcat şi-i voi încurca. M-am mai opus şi am votat împotrivă la vânzările proprietăţilor Consiliului Local, fie că au fost terenuri, fie că au fost clădiri. În concepţia mea, Primăria trebuie să fie proprietar, în nici un caz să-şi vândă proprietatea. Poate să concesioneze, chiar şi pe 50 de ani, dacă e vorba de o firmă serioasă care vine şi aduce profit şi creează locuri de muncă pentru vălenari.

Alt exemplu. Am reuşit să obţinem, cu mare greutate,  bani pentru Clubul Sportiv (unde a mai rămas doar secţia de fotbal). S-a votat în Consiliul Local acel buget. Ştiţi că luni de zile, cât am fost în turul campionatului, acei bani nu au fost daţi clubului? Pentru că nu a vrut domnul primar! Au fost daţi când nu mai era ce să faci cu ei. Nu domnul primar gestionează acest club, ci Consiliul Local, pentru că este al Consiliului Local. Dânsul are o problemã: cu sportul, cu sănătatea, cu învăţâmântul… La un moment dat a trimis Poliţia Co-munitară şi nu a lăsat echipa de juniori să-şi desfăşoare etapa. A trebuit sã merg personal ca să rezolv problema.

Alte aspecte. S-au aprobat prin vot în Consiliul Local atâtea studii de fezabilitate, dar multe dintre ele nu s-au concretizat. Deci, noi am votat pentru hârtii care sunt plătite de la bugetul local.

De fiecare dată se votează la pachet. De pildă se supune la vot un proiect de hotărâre care se referă, generic, la “înfrumuseţarea oraşului”. Şi-acolo sunt zeci de străzi, pe care nu mai poţi avea control. Ar trebui luate separat: strada X, strada Y, strada Z etc., ca să poţi urmări fiecare obiectiv de investiţie în parte.

Voi cerceta arhiva şi o discutăm pe fiecare caz, pe fiecare hotărâre de consiliu cu care eu nu am fost de acord ca să-mi spuneţi dumneavoastră şi cititorii ziarului dacă sunt sau nu un Gică-Contra, dacă sunt “împotriva oraşului” sau dacă nu votez “cum trebuie”.

Care sunt, în viziunea dumneavoastră priorităţile oraşului Vălenii de Munte? Către ce obiective ar trebui dirijate  resursele bugetare?

Canalizarea oraşului este primordială. Apoi Spitalul Orăşenesc. Este singurul pe Valea Teleajenului şi a fost salvat, el deservind şi zona Slănicului.

De o mare importanţă este construirea unei şosele de centură care să ocolească zona centrală a oraşului Vălenii de Munte. Se pot evita astfel atât accidentele grave (cum a fost   acela de pe trecerea de pietoni în dreptul Şcolii Miuleşti – accident în care au fost omorâţi doi copii), cât şi aglomeraţia  din zona centrală a oraşului nostru.

Rezolvarea problemei câinilor fără stăpân este de asemenea importantă. Şi mai sunt desigur o serie întreagă de probleme, dar de o importanţă mai mică decât cele amintite.

În toate planurile şi proiectele de viitor, am în vedere crearea locurilor de muncă şi creşterea calităţii vieţii.

Proiectele de hotărâri prezentate de primar în şedinţele de consiliu spre aprobare, sunt bine făcute? Cu responsabilitate civică? Sau există vicii ascunse cu bună ştiinţă, pentru a promova, prin votul consilierilor, anumite hotărâri de consiliu care să slujească intersele economice ale acoliţilor primarului (PSD) şi viceprimarului Vasile Gheorghe (PNL)?

Foarte multe dintre ele au vicii. Oamenii nu ştiu ce votează. Se vede asta chiar după cum sunt puse pe ordinea de zi. Cele care trebuie votate şi aprobate (care sunt în interesul PSD şi al PNL) sunt în capul listei iar celelalte la sfârşitul listei. Proiectele vin deja gata redactate. Acolo trebuie să existe o expunere de motive care să ajungă la consilieri. Şi, mă repet, se votează la pachet, gen  “Înfrumuseţarea oraşului”, deci îmbracă 50 de străzi.

Or, nu este normal. Pentru fiecare stradă ar trebui să existe un raport separat. Cu ce se propune, cu studiul de fezabilitate, cât cost, care-i termenul de execuţie ş.a.m.d. Nu să vină, ulterior, primarul să spună “păi ştiţi, aţi votat, Consiliul Local a votat”, căci atunci nu mai ai ce să f aci. Acesta a fost şi este motivul pentru care eu nu am votat şi nu votez “la pachet”. Am refuzat de multe ori să semnez procesul verbal din şedinţa anterioară, pentru că nu erau consemnate lucruri reale, pentru că nu sunt consemnate luările de cuvânt ale tuturor consilierilor, ci doar pe acele care convin primarului.

E adevărat cã în Consiliul Local votul este unul politic?

Da. Şi este normal să fie aşa. Toate partidele îşi susţin punctul de vedere. Toţi o fac, dar aceste voturi ar trebui să fie constructive, să slujească interesul cetăţenilor, al tuturor. Aşa ar trebui gândit. Şi să ştiţi că cele mai mari ambiţii nu le au cei de la PDL sau de la PNDC, ci chiar cei aflaţi în PSD şi PNL cu primarul şi viceprimarul în frunte. Ei deţin majoritatea în toate comisiile şi în Consiliul Local. Ei îşi votează toate legile care îi avantajează numai pe ei, pentru că sunt majoritari. Vă dau un exemplu care mi se pare anormal. Cele mai multe voturi la alegerile locale le-a obţinut domnul doctor Găjman Doru, ca indepen-dent. Acestui om nu i s-a dat nimic, nicio comisie (abia acum se pare că e pe la SAM), pentru că, spune domnul primar “acesta este algoritmul politic”. Păi dacă ar trebui să mergem după un algoritm, domnul doctor Găjman, cu toate voturile pe care le-a avut la alegeri, ar trebui să fie în toate comisiile.

În fiţuica sa “Vălenii de Munte” pe care primarul o plăteşte din banii cetăţenilor contribuabili, din banii publici, pentru a-şi aduce singur osanale, Mircea Niţu vă acuză personal pe dumneavoastră (şi pe consilierii PDL) că sunteţi împotriva construirii unei toalete publice în Parcul Central al oraşului şi a unei săli de sport la Şcoala de Arte şi Meserii “Ing. Gh. Pănculescu”. Sunteţi împotrivă?

Referitor la fiţuica asta eu i-am spus primarului, într-o discuţie la Comisia Juridică: “domnule vrei un ziar, fă-ţi domnule un ziar personal sau de partid unde să ne acuzi şi să ne înjuri cum vrei dumneata, dar nu o face într-o fiţuică pe care o plăteşti cu bani de la bugetul public, adică şi din banii mei şi ai celorlalţi consilieri pe care-i acuzi că sunt “împotriva oraşului”.

Dar, să revin la întrebarea dumneavoastră. Sunt şi nu sunt împotriva celor două construcţii. Să vă explic. Încă o dată vă spun că eu nu votez la pachet. Într-un proiect de hotărâre erau trecute Sala de Sport de la SAM şi WC-ul public din Piaţa oraşului. Sunt două chestiuni distincte.

De ce aţi votat împotriva acestui proiect?

Pentru că mai importantă este terminarea Sălii de Sport de la Grupul Şcolar “Romeo Constantinescu” decât Sala de Sport la SAM. şi asta datorită faptului că numărul de elevi de  la Grupul Şcolar este mult mai mare şi, în consecinţă, şi numărul orelor de educaţie fizică este mai mare decât la Şcoala “Gh. Pãnculescu.” Am votat împotriva construirii unei toalete publice în Parcul Central al oraşului din următoarele motive: 1. Acea toaletă publică ar avea cam 100 de metri pătraţi. Vă puteţi imagina ce înseamnă 100 de metri pătraţi? Investiţia este enorm de mare; 2. Cei care sunt în parc, că sunt pensionari sau părinţi cu copii, nu se vor duce în acea toaletă (care va fi pe bani), se vor duce tot acasă, că sunt din zona respectivă. Nici bucureşteanul n-o să oprească el la Vălenii de Munte ca să folosească toaleta din Parcul Central. Eu i-am spus domnului primar următorul lucru: haideţi să încheiem discuţia pe tema asta, că toată lumea doreşte o toaletă publică, dar haideţi să facem din una trei toalete şi să le plasăm în zonele care prezintă interes. Adică una ar trebui să fie la gară, unde aglomeraţia umană este mare, a doua la Muzeul “N. Iorga” unde există traficul de turişti, şi a treia în Piaţa oraşului. Astfel proiectul capătă şi rentabilitate. Din una singură facem trei. Acestea sunt motivele pentru care eu nu am votat proiectul.

Datorită criticilor aduse de subsemnatul în ziarul “Vălenii”, primarul Mircea Niţu, a înţeles că noile parcuri de joacă pentru copii trebuie împrejmuite pentru siguranţa copiilor, a înţeles că trebuie să schimbe coşurile de gunoi stradale de la periferia oraşului (în special de pe strada Ştefan cel Mare – care şi acum suferă din punctul de vedere al aspectului, fiind o stradă care nu intră în calculele primarului). Credeţi că erau necesare aceste investiţii, acum într-o perioadă de criză? Mă refer în special la parcul din spatele primăriei care, din punctul meu de vedere, este inutil.

Nu cred că erau necesare să fie făcute acum. În spatele Primăriei mai utilă ar fi fost o parcare cu plată.

Ce părere aveţi de aspectul de bazar pe care-l are oraşul datorită comerţului stradal ?

Nu este în ordine, nu dă bine oraşului. Gândiţi-vă că oraşul este tranzitat, DN 1A fiind o arteră de circulaţie extrem de aglomerată. Ce spun cei care trec prin oraş? Ce cred ei? Aici e comună, sat, oraş?

Dar, există Hotărârea Consiliului Local nr. 23/31.03.2005, care interzice acest comerţ. De ce nu este respectată şi aplicată?

Trebuie să înţelegem un singur lucru: Consiliul Local este legislativul, cel care elaborează legi, care le votează, iar primarul şi aparatul primarului, cei din subordinea sa alcătuiesc executivul care trebuie să pună în aplicare hotărârile de consiliu local.

Pentru cititorii noştri, ce înseamnă “a trece din domeniul public în domeniul privat”? Cu ce scop se face această “trecere”?

Atâta timp cât un teren sau o clădire se află în domeniul public ele nu pot fi vândute. În momentul în care le-ai trecut în domeniul privat, executivul poate să facă ce vrea cu ele. Din acest motiv vă spuneam că eu nu sunt de acord cu aceste treceri din public în privat, cu vânzările, pentru că aceste bunuri nu sunt ale noastre, nici ale primarului, ci sunt ale oraşului, ale cetăţenilor, ale copiilor noştri…

Ce credeţi că este important pentru oraş în etapa actuală?

Atragerea de fonduri europene. Reînvierea spiritului lui Nicolae Iorga. E nevoie de un om la conducerea oraşului care să împletească politicul cu economicul, cu cultura, care să nu fie reticent, cum este domnul primar, cu învăţământul, cu sănătatea, cu sportul… Îmi amintesc că la un moment dat primarul Mircea Niţu, a spus că acei copii de la ţară nu au ce să caute la Colegiul “Nicolae Iorga”! El care s-a născut la Slon-Ceraşu. Şi să ştiţi că şi sportul şi cultura pot să aducă bani la bugetul local.

Veţi mai candida la alegerile viitoare?

În contextul în care se va creea o echipă cu care să mă identific, voi participa.

În final, ce vreţi să comunicaţi conlocuitorilor dumneavoastră?

Aş dori ca locuitorii acestui oraş să fie mai selectivi şi să voteze cu responsabilitate viitorul primar. Un primar care să fie flexibil, un primar care să vadă înainte şi care să respecte trecutul. Îi asigur pe concetăţenii mei că voi rămâne acelaşi om intransigent, obiectiv, deschis către toată lumea.

Vã mulţumesc pentru timpul acordat.

Vă mulţumesc şi eu.

MARGINALIZAREA SOCIALĂ (V)

Legea Nr. 116/2002 privind prevenirea si combaterea marginalizarii sociale reglementeaza accesul la educatie pentru o serie de categorii de persoane aflate in situatie de dificultate.

Beneficiarii accesului la educatie reglementat prin aceasta lege sunt:

Ø  Copiii de varsta scolara inscrisi in invatamantul obligatoriu care fac parte din familii cu dreptul la venit minim garantat cu doi sau mai multi copii in intretinere;

Ø  Absolventii invatamantului obligatoriu care isi continua studiile in unitati de invatamant preuniversitar si in institutii de invatamant superior, care fac parte din familii cu dreptul la venit minim grantat si au doi sau mai multi copii in intretinere;

Ø  Adultii, in conditiile legii, care participa  la programe teritoriale de alfabetizare.

Suportul acordat acestor categorii de persoane, in ordinea mentionata sunt:

• Burse de scolarizare,
• Burse pentru continuarea studiilor,
• Burse de alfabetizare.

Nivelul bursei de scolarizare si al bursei pentru continuarea studiilor se stabileste anual prin hotarare a Guvernului si reprezinta o suma indexabila acordata din bugetul de stat, alocat Ministerului Educatiei Cercetarii Tineretului si Sportului.

Conducerile unitatilor de invatamant si primarii au obligatia de a informa elevii si reprezentantii legali ai acestora cu privire la conditiile acordarii burselor de scolarizare prin afisare la sediul acestor institutii.

Cuantumul bursei pentru continuarea studiilor trebuie calculata astfel incat sa asigure  cel putin contravaloarea cazarii si mesei in camine, internate si cantine. Beneficiarii  bursei pentru continuarea studiilor sunt conditionati sa frecventeze cursurile si sa obtina baremuri de promovare.

Beneficiarii burselor de scolarizare si ai burselor pentru continuarea studiilor care obtin rezultate deosebite in cadrul procesului instructiv-educativ, potrivit legii amintite, au acces gratuit in tabere de odihna sau pentru instruire.

Nivelul burselor de alfabetizare pentru adultii care participa la programe teritoriale de instruire se stabileste prin hotarare a consiliului local iar plata acestora este asigurata din bugetele locale.

In societatea actuala lipsa educatiei sau a unei calificari determina starea de vulnerabilitate si saracie persistenta a unei persoane si o expun chiar la marginalizare sau excluziune sociala.

Cătălina NEDELCU

ÎN DRUM SPRE REGĂSIRE

Zvârcolirile veacului se răsfrâng din ce în ce mai mult peste capetele noastre bântuite de nesiguranţă şi lipsă de sens.

Durerile politico-economice ale planetei devin tot mai mult apăsătoare umbre ale existenţei noastre în acest răsărit de mileniu. Pretutindeni un fel de molimă a neîncrederii ronţăie nesătulă bucuria şi dragostea rămase în inimi încă de pe vremea mersului pe jos, a strângerii de mână şi a copilăriei maşinilor, care au devenit între timp rivalul nostru.

Simţim că ne doare ceva şi nu ştim ce.Un fel de durere monotonă, exasperantă şi sâcâitoare ne coboară adesea în bezna disperării sau ne propulsează cu sadism spre „înaltele” eşecuri.

Există oare soluţii la problemele noastre? Există oare soluţii la frământările care ne macină fărâma de linişte, ascunsă cu disperare din calea acestui pârjolitor început de deceniu? Se pare că nu… Se vorbeşte tot mai des despre apocalipsă şi nu numai în chip alegoric. Furtuni terestre, furtuni solare, cutremure de pământ şi tot felul de dezastre ne determină să ne adăpostim sub acoperişul clipei prezente scrutând viitorul cu teamă sau cu resemnare. „Cutremurul din Japonia a scurtat ziua cu 1,6 microsecunde” , „a deplasat axa Pământului cu 10 cm”, iată ce ne frământă în aceste zile. „Ce păreri năstruşnice au înţelepţii lumii _ au uitat oamenii de problemele lor şi caută în stele” (din Patericul Egiptean).

Sincer, pe mine mă frământă mai puţin aceste lucruri. Distanţa dintre Lună şi Pământ este mai mică?… Ceea ce mă îngrijorează mai mult este faptul că distanţa dintre om şi om este mai mare (să fie oare invers proporţională? Ne-am izolat în propria fiinţă construind în jurul nostru ziduri bine păzite ca nu cumva cel de lângă noi să vadă ce este în ograda sufletului nostru. Poate am uitat să smulgem buruienile răutăţii sau n-am îngrijit suficient florile virtuţii.

Demult, pe vremea copilăriei mele, când nu se astupaseră cărările de la unii la alţii, oamenii erau mai săraci dar mai bogaţi sufleteşte. Nici acum nu suntem bogaţi. Şi dacă am fi n-am recunoaşte.

Secole după secole, mişcând nisipul clepsidrelor ne-am aflat aici în această parte înăsprită a Europei, în care destinul ne-a dat orgoliul de a pune un strat de civilizaţie. Suntem un popor care nu s-a născut din dragoste ci din ură şi luptă pentru supremaţie. Contopirea dintre daci şi romani a fost o relaţie din care am învăţat că cel învins trebuie să-l iubească pe învingător.

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?” spunea Eminescu. Pentru a fi cu adevărat dulce, pentru a-i rămâne dulci izvoarele şi fructele pamântului, şi românii trebuie să fie „dulci”.

După atâtea zile de frământări,chiar dacă stăm nesiguri la porţile necunoscutului, să ne bucurăm de această primăvară timpurie, când soarele străluceşte parcă mai luminos ca altădată. Doresc ca soarele speranţei să aducă în sufletul tău, stimate cititor, o primăvară după fiecare furtună a vieţii. Sper să regăseşti drumul spre tine însuţi şi spre cei de lângă tine.

Dacă cineva a rătăcit sau mai rătăceşte pe drumul acesta, este timpul să se orienteze după semnele de circulaţie ale vieţii morale. Vă urez : „Drum bun!”

Profesor, CLAUDIA PISĂU

VIOLENŢA DE LÂNGĂ NOI

Violenţa fizică şi verbală este o problemă de actualitate în societate. O găsim pe stradă, în familie, în şcoli, în mass media, în jocuri video, în sport şi nu este decât o atitudine, un răspuns ferm la protecţia orgoliului şi o alegere de scurtă durată.

În şcoală, agresiunile sunt dintre cele mai diverse: injurii, jigniri, îmbrânceli, intimidări, vulgarităţi.

De multe ori copilăreşti pentru un adult, motivele violenţei fizice sau verbale capătă în mintea unor adolescenţi dimensiuni grave. Elevii nu discută cu părinţii sau profesorii şi preferă să-şi rezolve singuri conflictele ce apar între ei, în pauze, pe culoar, în sala de curs. Despre metode şi tehnici de negociere a disputelor nu se ştie şi nici nu e timp pentru aşa ceva când ai 17 sau 19 ani.

În ultima vreme, instituţiile de învăţământ liceal din Văleni se confruntă cu situaţii ce ţin de agresiune în forme variate. Energiile neconsumate, pulsiunile de tot felul, evidente în şcoală, există şi am fi ipocriţi să afirmăm că sunt anulate.

Elevii se bat la propriu, colegii lor se distrează, filmează şi postează pe youtube, într-o ,,normalitate” evidentă, sub cortina unui teatru absurd cu personaje vii şi ambiţii la fel. Sunt răspunsuri la întrebările nepuse ale societăţii, actuale, la îndemâna copiilor în realitatea torsionată dintre monitor şi suflet . Act fără precedent pentru reputaţia intelectuală a unui orăşel cuminte şi tăcut, aflat el însuşi într-o criză de identitate adolescentină.

Când media bombardează cu funerii, patrici, columbeni, zăvorani, cănd exemple palpabile şi imediate sunt anulate, ,,şcoala bate realitatea” .

Lipsa modelelor, mediatizarea excesivă a derizoriului şi primitivismului social, se reflectă în conduite reprobabile. Ce-şi mai doresc adolescenţii? Celebritate, divertisment şi bani.

Interesant ar fi de aflat, ce îi mână pe aceşti teribili să se bucure doar de ceea ce e urât şi rău şi să nu fie atraşi şi de o fărămă de cooerenţă socială şi demnitate umană.

Şcoala singură nu poate să reziste tendinţei actuale şi violenţa invită din păcate şi la respingerea vinovăţiei şi a răspunderii..

Au aflat oare copiii că circul e mai ieftin decât teatrul şi pâinea la fel de scumpă ca manualul de liceu?

Dacă aţi fost martorul unui eveniment BUN, ieşit din comun, trimiteţi imagini pe adresa de e-mail

ziarul.valenii@yahoo.com

Camelia NEAGU

RECOMPENSĂ SAU PEDEAPSĂ

Omul are în fiinţa sa o tainică, dar stăruitoare nevoie de a fi şi de a se „făli”. Omul în formare (elevul),  de asemenea. Îi place, atât lui, cât şi celui care l-a plămădit sau l-a făcut să crească (nu numai trupeşte ci şi pe scara valorilor sale) să se afirme, să se facă cunoscut. Fiecare cu ce „poate”. Aşa cum a învăţat de la de la mama şi de la tata sau de la „mama” şi „tata” de la şcoală.

Şi dacă unora dintre aceştia, a celor care „modelează” sufletele ce sunt în trecere pe la  şcoală opera le-a ieşit „de pus la expoziţie”, rămâne de văzut. Uneori rezultatul muncii nu poate fi evaluat conform unei fişe. (Şi, din păcate, în ultima vreme, cadrele didactice se străduiesc să facă activitea X sau Y, căci  „se punctează”, dă bine pentru şcoală, …  Acestea sunt vremurile  pe care le trăim). Dar,  dacă am făcut bine sau nu, se va vedea, după ani şi ani. Sunt de luat în seamă „aluatul”, „timpul de coacere”, modul în care am ştiut sau nu să facem o echipă : profesor şi elev. Căci „în educaţie, ca şi în dragoste, este nevoie de doi” (cum spunea la un curs un profesor universitar).

Să fii pe placul elevilor, să înveţe şi de dragul tău, nu-i lucru uşor.  Ne plac pietrele care nu se opun şlefuirii cu rigidiate, care ne aduc trofee cu puţină trudă şi, dacă se poate, cu puţină colaborare şi dincolo de poarta şcolii. Dar ce ne facem cu cei care nu neapărat sunt certaţi cu ceea ce înseamnă „binele”, dar modelele pe care le-au avut nu sunt dintre cele care au luat numai foarte bine.  Iar ei, ca buni imitatori ce sunt, au învăţat repede. Şi au făcut ca cei de la care au învăţat, crezând că aşa e bine, sau constatând că doar aşa pot rezolva problema lor.

Cât de mult îi ajută şcoala să se înţeleagă pe ei înşişi şi să corecteze pe ici pe colo ce se mai poate corecta?

Destul de mult, ar putea spune unii care văd „exmatricularea” ca una din cele mai bune soluţii. E momentul să ne folosim de pedepse! Vom elimina problema şcolii, eliminându-i pe cei care ne fac probleme.  Aşa trebuie să facem,  spun unele voci.

Sunt, din fericire pentru copii şi nu numai pentru ei, cadre didactice care rămân veşnic de o parte şi de alta a catedrei, şi care, meticulos ticluindu-şi cuvântul, cu dibăcia filologului filozof, care se întreabă dacă aşa e bine. Dacă aşa e cel mai bine. Nu cumva suntem, în parte,  responsabili de faptele propriilor noştri elevi? Elevul, ca orice făptură omenească, nu este şi bun şi rău? Ei, elevii, şi părinţii acestora au nevoie de pedeapsă, dar au mare nevoie şi de recompensă. O apreciere verbală, o notă încurajatoare, un cuvânt laudativ spus în treacăt, o diplomă, o medalie, câte recompense nu avem la îndemână!

Utilizarea unei pedepse poate rezolva o situaţie de moment, dar nu este deloc sigur că va avea efect pozitiv pe termen mediu sau lung.

Fiecare dintre noi dorim să ajungem la sufletul elevilor, să transformăm „dorinţa de a se purta urât” într-o „dorinţă de a se purta cum se cuvine”. Vrem să evităm cumplitele efecte adverse ale pedepsirii, să îi încurajăm pe copii să se conducă după propriul sistem de valori şi să se autodisciplineze. E bine de ştiut că pedeapsa, ca remediu, nu are efecte pozitive decât pe termen scurt. De cele mai multe ori, produce reacţii negative, cu efect pe termen lung: anxietate, frustrare, deterioarea relaţiilor profesor-elev. Şi dacă, am decis să recurgem la pedeapsă, considerând că este calea de îndreptare, e bine să avem în vedere scala pedepselor. E mai bine să nu  greşim. Elevii sunt cei mai severi evaluatori ai profesorilor şi, la nivel naţional, sunt din ce în ce mai dese restrângerile de activitate. Dacă rândurile lor se strâng, se vor strânge şi ale noastre.

Gânduri bune, spre folososul elevilor, vă doresc acum, când primăvara ne răsfaţă! Să fiţi iubiţi nu doar de elevii pe care îi iubiţi!

Prof. Înv. Primar, Cristina IORDACHE

PROGRAMUL ECO-ŞCOALA, O CERTITUDINE LA GRUPUL ŞCOLAR MĂNECIU

Moto: „Tot ce se află pe faţa pământului se transformă necontenit, fiindcăPământul e viu şi are suflet. Noi facem parte din acest suflet şi rareori ne dăm seama că el lucrează pentru binele nostru.” (Pablo Coelho).

Protecţia mediului nu este un moft al ambientaliştilor, cum ar putea crede unii sceptici sau necunoscǎtori. Vorbind despre o asemenea problemǎ, nimeni nu încearcǎ sǎ “facǎ  doar conversație” sau sǎ se erijeze artificial într-un promotor al cauzei ecologiste; fenomenul are o importanțǎ capitalǎ în existența pe pǎmânt.

Şcoala noastrǎ, deţinǎtoare a Steagului Verde încǎ din toamna anului 2010, prin destinaţia şi rolul său, asigură cadrul adecvat în care apărarea mediului înconjurător să devină un exerciţiu de practică socială realizat cu întreaga populaţie şcolară, cu răspunderi mari şi concrete în gestionarea raţională a tuturor condiţiilor de mediu natural şi social. Spaţiul unei culturi ecologice şi al civilizaţiei nu poate fi prelungit în spaţiul comportamentului individual fără acţiunea a două procese implicate în devenirea omului ca om, anumesocializarea şi integrarea. Socializarea comportamentului ecologic se bazează peconvingeri ecologice puternice şi se realizează în primul rând în colectiv. O cultură acompetiţiei în plan ecologic, bazată pe valori ca fair-play-ul, respectarea unor reguli, va conduce la comunicare şi acţiuni mult mai socializate în acest sens.

Programul ECO – Şcoala oferă procese de învăţare ce pot controla agresivitatea omului asupra mediului, în sensul că oferă individului modele de acţiune neagresive în mediul său de viaţă. Activităţii educative a Programului ECO – Şcoala îi revine sarcina să asigure echilibrul între adaptare şi autodepăşirepe întregul parcurs al integrării ecosociale, deschidere la nou,capacitatea de a controla schimbările, premizele unei existenţe fǎrǎ spasme adaptative. Cultura acţionează ca un ecran selectiv între individ şi lumea exterioară, iar amprenta unei culturi ecologice este un mod de existenţă.

Programul ECO – Şcoala, acţioneazǎ pentru identificarea unor aspecte dinamice mai pregnante şi puncte „fierbinţi” ale angajării atitudinal-ecologice, astfel încât să ne putem orienta efortul în direcţia valorizării acestor zone şi operaţionalizării informaţiilor ecologice.

Dir. Gabriela DESPAN, dir. adj. Camelia PETCU

ÎN MEMORIAM POETULUI “NECUVINTELOR”

Pe data de 31 martie 2011 românii îl vor comemora pe Nichita Stănescu – autorul ,,Necuvintelor”, la 78 de ani de la naşterea sa. Nichita Stănescu sau Nichita Hristea Stănescu (numele la naştere) a fost poet, scriitor şi eseist, multiplu premiat de către Uniunea Scriitorilor, laureat al Premiului Herder şi al ,,Cununii de Aur” de la Struga, nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură, ales post-mortem membru al Academiei Române.

Critica românească şi publicul larg îl consideră drept cel mai de seamă scriitor neomodernist al limbii române, pe care el însuşi o considera „Dumnezeiesc de frumoasă”.

Parcursul  său  literar se conturează de la o vârstă fragedă. Prima poezie, păstrată cu sfinţenie de mama sa Tatiana Cereaciuchin, a scris-o pe când avea şapte ani, înainte să conştientizeze că va deveni  poet  .

La acel moment, ritmul silabelor,eufonia obţinută prin repetarea cuvintelor, muzicalitatea limbajului produceau o fascinaţie uimitoare micului Nichita; cu toate acestea, relaţia sa cu limbajul va purta amprenta unei profunde suferințe, dar scriitorul va metaforiza experienţa scrisului mult mai târziu. Realitatea materială  pe care o pot căpăta cuvintele sau vorbele rostite prin scris l-a marcat  iremediabil, determinându-l să mărturisească peste ani : „Am repetat prima clasă, căci nu îmi puteam imagina că vorba vorbită şi cuvântul spus există şi pot fi scrise. Eram atât de îngrozit căci îmi imaginam că ele îmi ies prin gură ca animale, îngeri şi alte creaturi.” sau  „Cuvintele posedă un corp, sunt materiale, ele constituie singurul organ al fiinţei, partea cea mai solidă, cea mai neperisabilă a corpului.” Pentru Nichita, cuvântul este ,,preumblare prin sinele lucrurilor”, poezia e definită ca ,,aventura  cuvântului”, iar lumea, ca atare nu există în afara acestuia, ci se naşte o dată cu relevarea eului, a cunoaşterii de sine. Poetul conferă cuvântului independenţă, considerându-l creator de lumi: ,,Numai cuvintele zburau între noi / Înainte şi înapoi, / Vârtejul lor putea fi aproape zărit / [...] / Ca să privesc iarba înclinată de / căderea unui cuvânt”. Nichita a atins inefabilul, dar nu a ajuns la capătul său. Simţea că mai are multe de spus, dar esenţa imponderabilă a cuvântului ca realitate ontică, se refuză cuvântului rostit. Cuvântul scris e revelator şi are putere de adevăr.

Personalitate charismatică ce a creat o adevărată mitologie, cu o forţă stilistică desăvârşită Nichita Stănescu a lăsat o opera literară disputată de admiratori şi critici literari.

In martie 1957,apar aproape simultan, primele sale poezii,trei la număr ,in  revistele ,,Tribuna″ din Cluj şi ,,Gazeta literară″.Urmează debutul editorial cu volumul de versuriSensul iubirii (1960).Volumele de versuri care l-au impus pe Nichita Stănescu în atenţa criticii literare şi în cea a cititorilor aducându-i renumele de poet cu viziune lirica nouă şi un limbaj poetic original au fost:O viziunea sentimentelor (1964,Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie) ,Dreptul la timp (1965),11 elegii (1966), Oul şi sfera(1967),Alfa(antologie,1967),Laus Ptolomaei (1968),

Necuvintele (1969,Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie).Ultima sa perioada de creaţie este ilustrată de volumele:Epica Magna (1978, premiul Mihai Eminescu al Academiei Române),Opere imperfecte (1979),Recviem pentru moartea tatălui (selecţie 1982).Poezia lui Nichita Stănescu a fost tradusă in majoritatea  limbilor europene.

Postum i-au fost publicate volumele: Amintiri în prezent,Ordinea cuvintelor(2 volume 1985),Fiziologia poeziei (selecţie din eseisticapublicată,1990),Argotice (1992).

Deşi la o primă lectură asemănarea este insesizabilă descendenţa spirituală a lui Nichita Stănescu vine, fără îndoială, din virtuozitatea lirismului eminescian, căruia îi şi dedică poezia sa de debut, ,,O călărire în zori”, din poetica filozofică a lui Lucian Blaga, din ermetismul lui Ion Barbu, fiind, asemenea lui Arghezi, un inovator al Cuvântului.

Modernitatea şi valoarea liricii sale rezidă în viziunea poetică originală şi în limbajul poetic.

Prof. Gabriela POPA

A TRECUT UN V.I.P. PRIN IZVOARELE

Anul acesta, pe data de 30 martie, se împlinesc  65 de ani de la moartea lui Victor Ion Popa.

Om de teatru, dramaturg şi prozator, acesta a rămas în memoria publicului mai ales prin piesele sale “Take, Ianke şi Cadâr”, “Muşcata din fereastră” şi “Ciuta”.

Scriitorul a venit la Izvoarele prin anul 1936, la îndemnul biologului Traian Săvulescu, prietenul său care avea o casă de vacanţă în localitatea noastră.

Fermecat de spaţiul rustic de pe Valea Teleajenului, el şi soţia sa, actriţa Maria Mohor,  au decis să îşi construiască aici o căsuţă modestă, situată în apropierea Bisericii Sfinţii Voievozi, într-o grădină cu nuci seculari, prin care curg şi astăzi patru izvoare ce se adună într-un pârâiaş care şi-a săpat o vale îngustă în apropiere.

O casă desprinsă parcă dintr-un decor al unei piese de teatru

Locul pare să fie indiferent la trecerea timpului.  Frumusţea peisajului care se deschide spre valea Teleajenului, susurul izvoarelor şi cântecul păsărilor sunt aici permanenţe.

Adesea, casele vorbesc despre felul de a fi al oamenilor. Iar această clădire spune totul despre simplitatea dusă adesea la smerenie, bunul gust şi simţul estetic al scriitorului.

Căsuţa modestă, cu doar două încăperi, una la parter şi alta la etaj, desprinsă parcă dintr-o poveste ori dintr-un décor imaginat de celebrul om de scenă a suferit în urma trecerii vremii şi vremurilor.

Contemporanii lui o descriu ca fiind foarte simplu mobilată, doar cu strictul necesar. Ei mai spun că în timpul verii micul cerdac de la intrare era încărcat cu ghivece cu muşcate, pe care scriitorul le iubea atât de mult. Liniile acestei mici construcţii rimează perfect cu peisajul bucolic din care ea face parte.

Din păcate, în prezent casa este aproape distrusă. Prin încăperile unde cândva vor fi răsunat râsete ori poate replici din piese de teatru şuieră acum numai vântul şi se scurg nestingherite şuvoaiele ploilor ori se insinuează puful impasibil al ninsorilor.

Am încercat să stăm de vorbă cu bătrânul care se îngrijeşte de grădină şi de casă, dar refuzul lui a fost categoric: doamna Mohor (probabil o moştenitoare a actriţei), nu-i dă voie sa dea relaţii despre casă ori despre personalităţile care au locuit-o.

Un scriitor îndrăgostit de lumea satului

Victor Ion Popa s-a născut la Bârlad, pe data de 29 iulie. Era primul născut dintre cei trei copii ai învăţătorului Ion Popa şi ai Aspasiei Pavelescu. Tatăl scriitorului a funcţionat în mai multe comune înainte de a se stabili la Bârlad. La naşterea lui Victor, el preda încă la ţară, aşa că viitorul scriitor îşi petrece copilăria în mediul rural, alături de părinţi sau de bunicii dinspre tată. Micul Victor a urmat cursurile şcolii primare în satul Călmăţui, din fostul judeţ Tecuci, localitate de care a rămas ataşat pentru totdeauna. Toate acestea şi-au pus amprenta asupra creaţiilor ulterioare. Majoritatea prozelor şi pieselor sale sunt inspirate de viaţa simplă, curată, de la ţară, pe care autorul o idealizează şi o idolatrizează totodată.

Este relevantă, în acest sens dedicaţia comediei Muşcata din fereastră: „Călmăţuiului copilăriei mele şi mai ales părinţilor mei şi naşului meu, care m-au crescut în lumea lor bună şi curată.”

Acţiunea uneia dintre nuvelele incluse în ciclul Povestiri cu prunci şi cu moşnegi, intitulatăDuşmanul trenului, este însă plasată în părţile noastre. Personajul principal este Petrache Marin, un chirigiu din Măneciu Ungureni care îşi găseşte sfârşitul într-un accident feroviar imaginat de autor: trenul în care este urcat aproape cu forţa deraiază lângă podul de la Izvoarele.

Scriitorul a iubit lumea satului mai mult decât mediul citadin. Toată cariera sa artisitcă, tot ce a întreprins în decursul unei vieţi de 51 de ani, a avut drept scop promovarea valorilor  străvechi conservate în mediul rural. Şi nu trebuie uitat, în acest sens, că Victor Ion Popa a fost, alături de Dimitrie Gusti, unul dintre cei care au pus bazele Muzeului Satului.

Lucian MICU

“DEPINDE DINCOTRO TE HOLBI”

Nu zâmbiți, că așa e. Uite, se duce zloata, frigul și ghețușul și mijește Primăvara. Și e un anotimp de la care ai ce să înveți. Cum să o iei de la capăt, cum să înverzești pe cărunțeala iernii, cum să respiri iar, să miroși  ș.a.m.d.

În școală, Primăvara nu se numără bobocii. Se înmulțesc în creierașe.  Clasă cu clasă, generație cu generație, și nu la normă. Uitați-vă cum are grijă Primăvara de mugurii ei și gândiți-vă o secundă la copiii pe care i-ați lăsat pe mâna noastră. Se formează nu cu grupul, ci cu personalitatea. Grijă, speranțe în sclipiri sau talente, totul pigulit bucățică cu bucățică, bijuterit, măiestrit. Îi observi, îi îndrumi, ca din personalități să nu se transforme în personulități. Mulțumirea vine la „recoltă”. Cât și cum a învățat, pentru cine și de ce. Când toate astea sunt înțelese și împlinite, ți-ai luat răsplata, faci un soi de bilanț, respiri ”primăvăratic” și o iei de la capăt. Și cum D-ZEU e cel mai mare pictor naturalist din Universul cunoscut și necunoscut, te învață prin semne, întâmplări, anotimpuri, succesiuni de imagini logice și necesare, pentru clipa desăvârșirii ciclului. Iar Primăvara e un șevalet. Acum iese lumea din amorțeală, adulmecă tot ce e reavăn și abia născut, face ochi din nou și se holbează la cum își crește natura puii.

Noi, ”ăștia mari” care le știm pe toate, o ignorăm din orgoliu, din suficiență, din plictisul de repetabil și ea sărăcuța (Primăvara adică) ne înveselește copiii și le predă lecția cercului, pe viu.

Le explică nașterea, înlocuirea, trezirea, dezghețul și perseverența arătându-le cum natura, ciuntită și chinuită de deșteptăciunea noastră, se încăpățânează s-o ia de la capăt.

Dascălul trece la răsaduri și face și el, ce știe mai bine, toarnă apă la rădăcină, îi dă lumină fix câtă îi trebuie. Nici mai mult, nici mai puțin. Mai târziu, planta crește puternică și își ia singură. Ca în orice viață, apar o mulțime de substanțe nedorite și de clorofile otrăvitoare, în anturaj. Deodată, ce-a învățat plăntuța, nu mai e de folos, s-au chinuit oamenii ăia degeaba, că tot nimic n-a ieșit. Și sămânța băgată în pământ și udată periodic devine, uneori, un mare mărăcine care e încăpățânat și care a uitat de primăvara școlii și de școala primăverii. Îți pare rău, cum să nu-ți pară, dar n-ai ce face și te bucuri de ce s-a cernut, de brazii ăia viguroși și frumoși care, la maturitate, mai aruncă o uitătură în pepinieră și nu uită de unde au plecat (asta dacă nu-i schilodește nimeni).

„Nu-i nimic – zice Primăvara – eu vin în fiecare an, să vă mai învăț o dată. Așa se crește, așa se înverzește, așa se pregătește de copt, ca să nu se usuce după aia și să răzbească în orice iarnă.” Cam asta ne tot spune draga de ea și noi, ăștia mari de le știm pe toate, ba auzim, ba suntem îndărătnici.

Școala e părinte de-al doilea și știe cât realism și câtă joacă se pune în dozator. Unii înțeleg mai greu, dar școala îi învață și pe părinții puilor CE și CUM. Le dă a doua șansă și apoi le spune ”Ai văz’t? Se poate.” Totul e să știi să asculți.

Cândva, un moș transilvănean, năucit de atâta Primăvară pe care nu putea s-o mai încapă, a decis: ”Viața, ca și Primăvara, ți s-arată după cum șezi. Depinde dincotro te holbi.”

Noi, ăștia ”maturi și deștepți” ne fălim că știm să ne bucurăm de Primăvară. Și câte și mai câte facem noi, în lumea asta mare, formată din suflețele mici.

Mai nou, școala are o nouă misiune de care nici Primăvara nu are habar. Cum să învețe un suflet mare să trăiască într-o lume mică.

ANA JERCAN