Existã câteva atitudini identificate astãzi drept foarte de “bun gust” pentru un intelectual, şi ca atare aplaudate cu entuziasm şi de cele mai multe ori fãrã prea mult discernãmânt. Cultivate însã ca simple gesturi, ca pozã – cum din pãcate e atât de uşor sã o faci – aceste atitudini devin facile, pentru cã îţi asigurã acel minim periculos de confort, ba chiar de amorţealã mentalã. Astfel, din garant al treziei intelectuale, fiecare dintre aceste stãri – atitudini se poate preschimba într-un soi de drog dãtãtor de speranţe deşarte şi de jalnica iluzie a datoriei împlinite. Una dintre aceste atitudini prielnice intelectualului este radicalitatea. Mi se pare a fi cea mai cãutatã, cea mai preţuitã. Cumva, este şi cea mai la
îndemânã, pentru cã nu solicitã modificãri esenţiale în stilul de viaţã (ca non-conformismul, de pildã). E suficient sã vrei sã cârteşti, sã bombãni într-una, sã te revolţi împotriva a ceea ce pare ordine, canon, prejudecatã, sã propui demolãri mãreţe, chiar dacã de multe ori propunerile tale nu au nici un fel de substanţã, ci sunt simple propoziţii care încep cu un “nu” (nu le spun negaţii, pentru cã negaţiile îşi au, totuşi logica lor, ori radicalitatea poate fi complet ilogicã şi haoticã în chip steril). Radicali sunt, Slavã Domnului, mai toţi intelectualii români în ultimii ani, dar radicalitatea lor e una pãguboasã, inutilã în ultimã instanţã, atâta vreme cât ea nu înseamnã de cele mai multe ori nimic altceva decât un exerciţiu de trãncãnealã care reprezintã de fapt prilejul unor rãfuieli personale, ori supapa prin care izbucnesc frustrãri şi resentimente adunate de-a lungul timpului… Opusul radicalitãţii bombãnitoare nu este conservatorismul, ci tot radicalitatea, dar una coerentã, elaboratã, calmã şi constructivã.

Gh. BURDUJAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu