BUNUL-SIMŢ – O FLOARE RARĂ?!

Dacă vom trata bunul-simţ ca pe un concept filozofic, vom constata că acesta reprezintă un ansamblu de idei despre lume, viaţă şi om, având ca izvor tradiţia populară,dar  cuprinzând şi elemente ale gândirii ştiinţifice. Pentru cei mulţi şi, să spunem, neavizaţi, este însă măsura bunei-creşteri, a bunei–cuviinţe şi, mai ales, a respectului pentru cei din jur.

În volumul de eseuri Bunul-simţ ca paradox , Alexandru Paleologu vorbeşte despre eliberarea inteligenţei prin insuflarea curajului  firescului sau, cum spune autorul, “îndrăzneala de a fi banal” (firescul e, în fond, un act de curaj). Eseistul consideră că nu inteligenţa este contrariul prostiei, ci “contrariul prostiei e bunul-simţ”.

În viziunea aceluiaşi autor, bunul-simţ nu e, cum se crede adesea,(pornind chiar de la afirmaţia lui René  Descartes: „lucrul cel mai drept împărţit în lume”), simţul comun, sau intelingenţa mediocră, formă primară a inteligenţei, eu inferior al acesteia. Şi are perfectă dreptate, căci ştim cu toţii că “există (şi cât de adesea!) inteligenţă fără bun-simţ, dar bun-simţ fără inteligenţă nu”. Pe de altă parte, bunul-simţ se disociază de simţul comun, care proclamă drept “valori” conformarea, supunerea, suficienţa, alunecarea leneşă în platitudini.

Asumându-şi anumite norme moştenite de la generaţiile precedente, pline de încărcătură morală, oamenii ar trebui să acţioneze având drept călăuză bunul-simţ. Deşi considerat valoros, în mod cert, nu toţi îl au în mod egal. Se poate oare dobândi pe parcurs , fără a avea o înclinaţie nativă spre a-l preţui, a-l căuta şi a-l pune în practică? Sau îl avem acolo, în străfundurile noastre, alături de celelalte simţuri cu care am fost înzestraţi, ca pe un simţ aparte ce ne dă certitudinea binelui şi frumosului în relaţiile cu semenii noştri sau chiar în confruntarea cu propria conştiinţă?

Dacă bunul-simţ este acela ce caracterizează comportamentul nostru şi nu formalismul sau prefăcătoria interesată, ne va determina să-i tratăm cu respect pe cei din jur, să fim politicoşi şi civilizaţi, recunoscători şi cinstiţi, să nu profităm de poziţia pe care o avem, să nu depăşim anumite limite, să ne pese şi să ţinem cont de ceilalţi,să avem în toate o măsură şi un echilibru.

Maxime, cugetări, citate celebre aparţinând învăţaţilor, filozofilor, oamenilor de ştiinţă sau de litere, dar şi unor anonimi(semn că bunul-simţ nu ţine neapărat de erudiţie, ci mai degrabă de o nobleţe a spiritului), transmit prin vreme sfaturi,  înfierând minciuna, răutatea, lăcomia, hoţia, corupţia, avariţia, înşelătoria, egoismul, impoliteţea, toate avându-şi rădăcinile în lipsa bunului-simţ, propunând totodată modele de comportament, prin preţuirea arătată adevăratelor virtuţi.Cine n-a auzit sau spus măcar o dată în viaţă adevăruri precum: „Bună ziua, căciulă, că stăpânul n-are gură!” „A da cinstea pe ruşine”, „A nu-ţi cunoaşte lungul nasului”, „A uita de unde ai plecat”, „A sta în banca ta”,  „A fi domn e o-ntâmplare, a fi om e lucru mare”, „A te întinde cât ţi-e plapuma”, „A vedea paiul din ochii altuia”?

Arthur Schopenhauer afirma:“Caracterul omului poate fi dedus din manifestările lui mărunte. Pentru lucrurile importante, oamenii îşi iau precauţii ; în gesturile mici ei se manifestă după natura lor şi fără a-şi da osteneala să se mai ascundă .”Un astfel de gest este cel al salutului, care, făcut cu simplitate şi naturaleţe, ne face să sperăm că bunul- simţ nu va pieri. El nu se prea poartă însă de contemporani, pentru că nu  face casă bună cu popularitatea, puterea, oportunismul, anonimatul  reprezentând una din dimensiunile sale care nu e pe placul acestora.

Omul a pierdut măsura justă în toate;ce să mai spunem despre modul în care ar trebui să se comporte cu aproapele său!? Gesturile de ajutor sau respectul, în loc să stârnească dorinţa reciprocităţii, atrag, de multe ori, o catalogare greşită a celui care le-a înfăptuit:omul bun este confundat cu cel prost.

Pornind tocmai de la această pierdere a măsurii, starea de bun-simţ este aceea care ne poate ajuta să avem discernământ în aprecierea corectă a realităţii, printr-o empatie (formă de intuire a realităţii prin identificare afectivă), ce poate fi exprimată foarte bine prin zicala: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Cu ajutorul bunului-simţ, empatizezi cu cel de lângă tine şi astfel ştii cum să te comporţi cu o fiinţă, fără a o răni şi fără a o face să sufere. Ştii cum să o ajuţi în mod tăcut şi fără zarvă, simţindu-i starea sufletească şi dăruindu-i mai mult decât dăruieşti de obicei. Bunul -simţ înseamnă să ai discernământ în ceea ce faci, să găseşti măsura justă, să ajungi să dai fiecăruia ceea ce merită.

Magdalena BUZEA