marți, 1 februarie 2011

CALEA CĂTRE ELEV

“Nu e destul sã ştii, trebuie sã şi aplici, nu e destul sã vrei, trebuie sã şi faci”. (J. W. Goethe)
Prin aplicaţiile sale, prin profesorii care trebuie sã o practice, predarea este mai mult o artă decât o ştiinţă. Din împletirea aceasta a artei cu ştiinţa, ca atribut al contemporaneităţii, se naşte ceea ce pentru mine, ca profesor, înseamnă măiestrie în a dărui ştiinţă prin artă, înseamnã METODĂ. Forma de lucru cu clasa de elevi, metoda de predare, este răspunsul la protestele privind volumul crescut de informaţii, ce nu poate fi însuşit prin memorare, ci doar prin învăţare conştientã. Se impune să i se arate elevului şi totodată să i se spună “cum trebuie făcut”. Stimulative, activizante, formele de lucru şi metodele moderne reuşesc să creeze nivelul necesar de conştientizare, de “prezenţă cu mintea” din partea acestuia, mai ales atunci când există o armonie între alegerea metodei şi ceea ce avem de transmis şi demonstrat. Iar dacă metoda este calea prin care stadialitatea dezvoltării gândirii este acceleratã, de ce n-ar reuşi ea să propulseze şi aşa-numiţii elevi “rămaşi în urma clasei”?! Chiar în condiţiile în care, noţiunea de “curriculum”, rămâne străină de preocupările noastre imediate, “insensibilă” la ceea ce profesorul “se străduie să facă” pentru educabilul său, transformându-l într-un veşnic tributar în faţa cerinţelor educaţionale ale elevului, METODA, ca libertate de a acţiona într-un cadru “legal constituit”, permite transfigurarea   elevului şi profesorului într-un “cuplu cultural “, construit din imaginea în oglindă a celui ce ştie să dăruiască, alături de cea a aceluia ce învaţă să primească pentru a putea dărui, la rându-i.
Director adjunct, Camelia PETCU
(Grup Şcolar Mãneciu)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu