ÎN DRUM SPRE REGĂSIRE

Zvârcolirile veacului se răsfrâng din ce în ce mai mult peste capetele noastre bântuite de nesiguranţă şi lipsă de sens.

Durerile politico-economice ale planetei devin tot mai mult apăsătoare umbre ale existenţei noastre în acest răsărit de mileniu. Pretutindeni un fel de molimă a neîncrederii ronţăie nesătulă bucuria şi dragostea rămase în inimi încă de pe vremea mersului pe jos, a strângerii de mână şi a copilăriei maşinilor, care au devenit între timp rivalul nostru.

Simţim că ne doare ceva şi nu ştim ce.Un fel de durere monotonă, exasperantă şi sâcâitoare ne coboară adesea în bezna disperării sau ne propulsează cu sadism spre „înaltele” eşecuri.

Există oare soluţii la problemele noastre? Există oare soluţii la frământările care ne macină fărâma de linişte, ascunsă cu disperare din calea acestui pârjolitor început de deceniu? Se pare că nu… Se vorbeşte tot mai des despre apocalipsă şi nu numai în chip alegoric. Furtuni terestre, furtuni solare, cutremure de pământ şi tot felul de dezastre ne determină să ne adăpostim sub acoperişul clipei prezente scrutând viitorul cu teamă sau cu resemnare. „Cutremurul din Japonia a scurtat ziua cu 1,6 microsecunde” , „a deplasat axa Pământului cu 10 cm”, iată ce ne frământă în aceste zile. „Ce păreri năstruşnice au înţelepţii lumii _ au uitat oamenii de problemele lor şi caută în stele” (din Patericul Egiptean).

Sincer, pe mine mă frământă mai puţin aceste lucruri. Distanţa dintre Lună şi Pământ este mai mică?… Ceea ce mă îngrijorează mai mult este faptul că distanţa dintre om şi om este mai mare (să fie oare invers proporţională? Ne-am izolat în propria fiinţă construind în jurul nostru ziduri bine păzite ca nu cumva cel de lângă noi să vadă ce este în ograda sufletului nostru. Poate am uitat să smulgem buruienile răutăţii sau n-am îngrijit suficient florile virtuţii.

Demult, pe vremea copilăriei mele, când nu se astupaseră cărările de la unii la alţii, oamenii erau mai săraci dar mai bogaţi sufleteşte. Nici acum nu suntem bogaţi. Şi dacă am fi n-am recunoaşte.

Secole după secole, mişcând nisipul clepsidrelor ne-am aflat aici în această parte înăsprită a Europei, în care destinul ne-a dat orgoliul de a pune un strat de civilizaţie. Suntem un popor care nu s-a născut din dragoste ci din ură şi luptă pentru supremaţie. Contopirea dintre daci şi romani a fost o relaţie din care am învăţat că cel învins trebuie să-l iubească pe învingător.

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?” spunea Eminescu. Pentru a fi cu adevărat dulce, pentru a-i rămâne dulci izvoarele şi fructele pamântului, şi românii trebuie să fie „dulci”.

După atâtea zile de frământări,chiar dacă stăm nesiguri la porţile necunoscutului, să ne bucurăm de această primăvară timpurie, când soarele străluceşte parcă mai luminos ca altădată. Doresc ca soarele speranţei să aducă în sufletul tău, stimate cititor, o primăvară după fiecare furtună a vieţii. Sper să regăseşti drumul spre tine însuţi şi spre cei de lângă tine.

Dacă cineva a rătăcit sau mai rătăceşte pe drumul acesta, este timpul să se orienteze după semnele de circulaţie ale vieţii morale. Vă urez : „Drum bun!”

Profesor, CLAUDIA PISĂU