În fiecare clipă se deschide către noi o fereastră, ca o cale spre desăvârşire. Acel minut trecător ne împlineşte uşor sufletul… căci el alunecă implacabil în ore, zile, ani…şi ne defineşte ! Trăim cu entuziasm, cu tristeţe, cu bucurie, cu dorinţe, cu împliniri, cu alte şi alte speranţe… Trăim simplu şi normal, învăţând că multe se învaţă sau că altele sunt dintotdeauna “învăţate”, dar neştiute.
Atât de multe cuvinte rostite de la catedră, transformă minutele vârstei noastre, în veşnicii. Vorbim despre valori, despre cinste, dreptate şi adevăr, libertate şi fericire, şi ne încântă să le regăsim în elevi, dincolo de toate greşelile şi extravaganţele timpului lor. Atunci înţelegem că avem o vârstă comună – că rostind cuvinte şi îndemnuri… ei ne urmează, dar că înţelegându-ne, îi urmăm noi… într-un ritm nemăsurabil, al pasiunii pentru profesie, al iubirii de oameni. Şi e destul să credem că dincolo de cuvinte există înţelesuri, atitudini, credinţe.
Cred că putem deveni mai buni, pentru că nu suntem răi, că putem înţelege mai mult, tocmai pentru că înţelegem destul, că viaţa noastră poate fi mai frumoasă tocmai pentru că ea chiar este frumoasă. Optimism? Aş spune credinţă !
Dacă ar fi să urâţi, urâţi clipa când aţi renunţat la zâmbet crezând că-i prea târziu, toate acele eşecuri care v-au zmuls o lacrimă, dar amintiţi-vă că în fiecare zi o puteţi lua de la capăt şi fiecare răsărit de soare aduce o speranţă. Iubiţi răsăritul, nu aşteptaţi niciodată apusul!
Aţi încercat să zburaţi, dar vântul v-a frânt aripile… nu renunţaţi! Transformaţi durerea-n putere, răutatea-n bunătate, schimbaţi lacrimile-n zâmbet… nu detestaţi interminabila ploaie, nu vă feriţi de soare!
Toata viaţa încercăm să atingem perfecţiunea şi să uităm de micile bucurii care dau culoare. Risipim puţinele clipe ce ne pot înveseli viaţa…de frică să nu greşim din neştiinţă. Reproşăm ca nu ne-a învăţat nimeni, dar uităm că niciodată nu am acordat timp… Oare n-ar trebui, ca din când în când, să ne oprim… şi să ne gândim încotro ne îndreptăm? De ce oamenii mari, au adesea impresia că ceea ce contează este doar ceea ce se poate măsura sau eticheta în plan material sau fizic? Pare simplu… omul este stăpânul propriei vieţi şi procedează aşa cum crede de cuviință pentru a-şi găsi fericirea. Indiferent de vârstă, sunt şi oameni care simt acut nevoia de a fi respectaţi pentru ceea ce sunt, apreciaţi, încurajaţi şi motivaţi în a da un sens vieţii lor, dovedindu-le că ne pasă cu adevărat de ceea ce li se întâmplă.
Am crezut mereu că merită să investeşti în oameni, chiar dacă aceştia ne mai dezamăgesc uneori şi că, atâta timp cât îţi faci datoria, poţi sta cu capul sus, şi să accepţi ca dar ,,suprem” din partea elevului un MULŢUMESC.
Prof. Alina IONESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu