Prin aplicaţiile sale, prin profesorii care trebuie sã o practice, predarea este mai mult o artã decât o ştiinţã. Din împletirea aceasta a artei cu ştiinþa, ca atribut al contemporaneitãţii, se naşte ceea ce pentru mine, ca profesor, înseamnã mãiestrie în a dãrui ştiinţã prin artã, înseamnã METODÃ.
Forma de lucru cu clasa de elevi, metoda de predare, este rãspunsul la protestele privind volumul crescut de informaţii, ce nu poate fi însuşit prin memorare, ci doar prin învãţare conştientã.
Se impune sã i se arate elevului şi totodatã sã i se spunã “cum trebuie fãcut”. Stimulative, activizante, formele de lucru şi metodele moderne reuşesc sã creeze nivelul necesar de conştientizare, de “prezenţã cu mintea” din partea acestuia, mai ales atunci când existã o armonie între alegerea metodei şi ceea ce avem de transmis şi demonstrat. Iar dacã metoda este calea prin care stadialitatea dezvoltãrii gândirii este acceleratã, de ce n-ar reuşi ea sã propulseze şi aşa-numiţii elevi “rãmaşi în urma clasei”?!
Chiar în condiţiile în care, noţiunea de “curriculum”, rãmâne strãinã de preocupãrile noastre imediate, “insensibilã” la ceea ce profesorul “se strãduie sã facã” pentru educabilul sãu, transformându-l într-un veşnic tributar în faţa cerinţelor educaţionale ale elevului, METODA, ca libertate de a acţiona într-un cadru “legal constituit”, permite transfigurarea elevului şi profesorului într-un “cuplu cultural “, construit din imaginea în oglindã a celui ce ştie sã dãruiascã, alãturi de cea a aceluia ce învaţã sã primeascã pentru a putea dãrui, la rându-i.
Carmen PETCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu