OMUL PUBLIC

Editorial 27

M-am confruntat, acum câteva zile, cu “intelectul” uman dezlănţuit, afirmându-şi conştiinţa de sine în mod plenar şi absolut sigur pe valoarea de adevăr ultimativă pe care o reprezintă în raport cu un act existenţial. Întâlnirea pe care am avut-o cu acest “om public” a fost cutremurătoare, din punctul meu de vedere, pentru că am simţit în mod fizic exercitarea evidentă a “dreptului” domniei sale de a se exprima în legătură cu orice. Este vorba despre un aşa zis “om public”, cu oarecare funcţie într-o instituţie bugetară, pe care îl pot recunoaşte numai cei care fac parte din cercul intim al apropiaţilor şi, eventual, anumiţi vecini. Acest personaj m-a făcut să realizez, într-o duminică de dimineaţă, că orice om poate să aibă dreptate, în orice privinţă, indiferent despre cine sau despre ce ar fi vorba. Descoperirea m-a pus pe gânduri în modul cel mai serios cu putinţă. De ce? Pentru că

un număr suficient de mare de astfel de zvâcniri metafizice pot legitima ceva, de la un regim politic la un act de răzbunare. Personajul meu m-a făcut să înţeleg limpede, că în general, noi, fie că “noi” suntem ăştia care îşi caută un loc pe lume, fie că e vorba despre “ei”, cei care deja s-au instalat confortabil  în fotoliile celor care “conduc”  comunitatea, noi toţi, laolaltă, suntem reflexia unor păreri susţinute cu vehemenţă, o dată la patru ani, cu prilejul alegerilor, a unor porniri viscerale, a unor judecăţi sumare. Argumentul “hai sictir” este şi el de natură divină, în accepţiunea personajului atât timp cât este emanat de capacitatea “intelectuală” a unui om bine intenţionat, dar şi bine orientat în sensul profitului material atât pentru el,  cât şi pentru unitatea bugetară pe care, parţial şi temporar, o conduce.

Gh. BURDUJAN