MUZEUL DE ETNOGRAFIE AL VĂII TELEAJENULUI (III)

„La început a fost cuvântul…”

În numerele anterioare am prezentat câteva dintre exponatele aflate în Sala cu ocupaţii şi meşteşuguri bărbăteşti. Tot aici se găsesc unelte pentru viticultură, pompă de stropit fierbătorul viticol şi teascul pentru zdrobit strugurii.

În atelierul de fierărie sunt exponate care uimesc prin simplitatea lor şi aduc un argument despre ingeniozitatea omului din popor, care a ştiut să-şi creeze uneltele de care avea nevoie: burduful de pilele, numit popular şifoale – folosit la înteţirea focului care trebuia să aibă forţa potrivită încălzirii metalelor până aproape de topirea lor, pentru a fi prelucrate, tocila pentru ascuţit, ciocanul şi nicovala. Mă întreb câţi dintre tineri mai înţeleg astăzi sensul expresiei „a fi între ciocan şi nicovală”, adică a fi într-o situaţie critică, din care nu există posibilitate de ieşire. Numai cel care ar vedea cum meşteşugarul  înroşeşte bucata de fier, apoi o aşază pe nicovală pentru a o prelucra ar putea fi convins de farmecul expresiei, ca şi cum ar fi cuprins de milă faţă de fierul înroşit care nu mai are scăpare, urmând să fie modelat de iscusitul meseriaş.

Atelierul de tâmplărie, atât de necesar în lumea satului, include sfredele, compas, metrul tâmplarului şi alte unelte necesare pentru realizarea roţilor de car, a doagelor pentru butoaie sau alte vase. Doagele sunt realizate din bucăţi de lemn încovoiate puţin şi strânse în cercuri. Legat de acest termen este expresia „a-i lipsi cuiva o doagă”, adică a fi trăsnit, nebun; a avea comportări anormale. Tot în atelierul de tâmplărie a fost lucrată şi lada de zestre care are încrustat motivul soarelui.

Un alt  sector important al ocupaţiilor bărbăteşti îl reprezintă păstoritul. Vizitatorul rămâne încântat  de spaţiul în care este reprodusă o stână în miniatură, cu tot ceea ce se află în ea. Locul unde ciobanul pregătea brânza se numeşte „fierbătoarea”, iar vasul în  care se scurgea caşul se numeşte „crintă”. Fiecare cioban avea „tiparul” său pentru caş, astfel încât bucata putea fi recunoscută după modelul imprimat pe ea, după ce stătea  în el.

Pe peretele din faţa stânei  sunt expuse obiecte legate de păstorit.

Bâtele ciobăneşti erau din lemn de corn, multe decorate cu motivul şarpelui.

În numerele anterioare v-am prezentat Sala cu ocupaţii şi meşteşuguri bărbăteşti: unelte agricole, păstoritul, atelierul de tâmplărie şi de fierărie. Continuăm seria cu ocupaţiile femeieşti.

În Sala cu ocupaţii femeieşti, ochiul vizitatorului este încântat de frumuseţea covoarelor, a cergilor (velinţelor) şi a tuturor produselor realizate cu migală, dar şi cu măiestrie. La loc de cinste se află războiul de ţesut cu ţeavă, mai apoi cu suveică. Este expus şi un război de ţesut vertical (gherghef). Covoarele din zona Munteniei au figuri geometrice frumos colorate, iar la cele din Moldova predomină negrul. Covoarele din Oltenia sunt lucrate pe trei chenare:  primul chenar este stilizat pentru ca formele să semene cu un pom, al doilea chenar, pe alb, este cu motive florale, iar la mijloc, printre flori, păsări şi animale, pot să apară fiinţe umane. Când sunt folosite numai animale (ţapul, măgarul, cocoşul sau vulpea), covorul este folosit la înmormântare, iar dacă apar numai flori sau fiinţe, covorul este folosit la nuntă. Cânepa era zdrobită cu meliţa pentru a fi curăţată de părţile lemnoase şi a obţine fuiorul. Pentru cel care vorbeşte mult, se foloseşte expresia „a da din meliţă”, adică a trăncăni, a flecări. Sunt prezentate şi diferite tipuri de furci pentru tors: furca plată, cu con, cu aripi, roata de depănat, maşină pentru scos seminţele de bumbac, trăgător pentru lână, roată de depănat  şi urzitor. Pentru ca o fată să se căsătorească, trebuia să aibă pregătită lada de zestre, iar în ea să se afle obiecte de îmbrăcăminte produse în casă  - ie, fotă, covoare, cearşafuri, ştergare, feţe de pernă, scoarţe şi altele, necesare în gospodărie. Ştergarele împodobeau pereţii sau erau puse la icoane.

Oricât de mult ar reuşi cuvântul să zugrăvească o lume îndepărtată, nimic nu se compară cu emoţia pe care o simţi când pătrunzi în Muzeul de Etnografie al Văii Teleajenului. Un gând pios, de recunoştinţă, se îndreaptă către Ana Baican, conservator muzeu, care a trudit pentru a-l înfiinţa, dar şi către cei care, astăzi, primesc  cu căldură grupurile venite din toată ţara pentru a întreţine vie legătura cu trecutul, cu o întreagă cultură populară pe cale de dispariţie, pentru că maşinăriile moderne au înlocuit-o. Vă invit să vizitaţi Complexul Muzeal de la Vălenii de Munte, aflat într-un loc binecuvântat, parcă, de Dumnezeu, să vă umpleţi sufletul de frumuseţe, să respiraţi aerul care, în urmă cu mai bine de şapte decenii, îl inspira pe Nicolae Iorga să-şi realizeze monumentala operă.

Complexul muzeal „Nicolae Iorga” vă aşteaptă şi, în mod sigur, veţi descoperi aici liniştea şi curăţenia spirituală a poporului român care a ştiut să trăiască simplu şi frumos pe meleagurile mioritice, descrise prin singurele metafore perfecte din literatura română, care pun în evidenţă înfrăţirea cu natura. Elementele corpului uman sunt asociate spaţiului  – „picior” şi „gură”/ „plai” şi „rai”:

„Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai”…

Se realizează, astfel, un paralelism surprinzător, care confirmă cuvintele lui Vasile Alecsandri: „Românul e născut poet!”

Mulţumesc d-rei Carmen Ionescu şi doamnei Tuţă Angelica, conservator la Muzeul Memorial „Nicolae Iorga”,  pentru sprijinul dat în realizarea acestui material.

Prof. Maria Visoschi

Grupul Şcolar Agromontan Vălenii de Munte