UMILIREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

Am fost, zilele trecute, la Vălenii de Munte, orăşelul prahovean unde, jumătate la internat, jumătate în gazdă, am ispăşit cei patru ani de liceu, adolescenţa mea întreagă. Invitat de profesorii Bocioacă şi Muşat, autori, împreună cu directorul Vulpe şi colegii lor Dafina şi Pârvu, ai unei excelente monografii a Colegiului Naţional “Nicolae Iorga”, mă prezentam în urbea celor mai năstruşnice, triste şi vesele întâmplări ale juneţii mele, bucuros să asist la o festivitate care mă lua părtaş. 
Lume bună, profesori vechi, conservaţi intelectual perfect, gen profesoara Bragarenco, plină de vitalitate la 97 de ani, inspectori şcolari judeţeni, în frunte cu mai-marele învăţământului prahovean, profesorul Angelescu, primarul, şefii promoţiilor succesive de absolvenţi şi, ultimii, dar nu cei de pe urmă, elevii care n-au fărâmat catalogul în şcoală, cu note maxime, dar s-au remarcat, zice-se, după aceea.
Aici mă încadram şi eu, prezentat ca scriitor (minunata profesoară de română Petruţa Stan mi-a făcut surpriza de a recita poezia mea “Bună seara, iubito” într-un excelent spectacol susţinut artisticeşte de elevi) şi colegul meu mai tânăr, Alexandru Stroie, biruitor în afaceri, care a şi sponsorizat lejer tot ce a fost de sponsorizat în această acţiune de sensibilă evocare, gest aplaudat de toată lumea. Cuvântări, diplome date, cum se face în astfel de împrejurări, tuturor, ca să nu existe pizmă, de la portar şi cel care a asigurat sonorizarea până la ministrul, absent la eveniment, Funeriu. 
Aici, la strigarea numelui scrijelit pe diplomă al acestui franţuzit care evocă onomastic funia spânzuraţilor, aveam să înregistrez în urechi nu aplauze, nici măcar formale, ci un murmur îndârjit de răzmeriţă, un fel de băgare colectivă în p.m. 
De fapt, dincolo de meritata evocare a liceului meu şi a minunaţilor lui dascăli, despre acest murmur aveam de gând să scriu. Murmurul de revoltă a fost, din păcate, coral, nu individual. Focalizând un portret, portretul amuţea. De ce? Nimeni nu-şi asuma la vedere revolta. L-am întrebat pe colegul meu H., azi dascăl (nu-i dau numele că-l aruncă afară portocaliii, cel puţin aşa crede el), ce naiba se petrece. Ne e frică, mă, asta e! Toţi ne temem. S-au distribuit în şcoli formulare pentru profesorii implicaţi în Bacalaureat care, în scris, trebuie să declare dacă merg la grevă sau optează pentru examene. Făţiş a fost transmisă ameninţarea că greviştii vor fi raşi din învăţământ.
Am discutat, la o plimbare în doi, la masă, în mici şuete, cu alţi dascăli care-mi sunt apropiaţi. Frica paralizează şcoala. Frica ucide voinţe mai abitir ca-n vremea lui Ceauşescu. 
Dincolo de prezenţa senatorului Meleşcanu, ales în acest colegiu, discretă şi de bun-simţ, politica nu prea avea de ce să se cocoaţe pe scena aniversării. Să fi devenit dascălii de azi, urmaşi ai dascălilor mei, vasali politici? De ce vă e frică, domnilor, pentru că vă ştiu oameni întregi? De ce vorbiţi în şoaptă despre umilirea învăţământului?

Lucian AVRAMESCU