“DEPINDE DINCOTRO TE HOLBI”

Nu zâmbiți, că așa e. Uite, se duce zloata, frigul și ghețușul și mijește Primăvara. Și e un anotimp de la care ai ce să înveți. Cum să o iei de la capăt, cum să înverzești pe cărunțeala iernii, cum să respiri iar, să miroși  ș.a.m.d.

În școală, Primăvara nu se numără bobocii. Se înmulțesc în creierașe.  Clasă cu clasă, generație cu generație, și nu la normă. Uitați-vă cum are grijă Primăvara de mugurii ei și gândiți-vă o secundă la copiii pe care i-ați lăsat pe mâna noastră. Se formează nu cu grupul, ci cu personalitatea. Grijă, speranțe în sclipiri sau talente, totul pigulit bucățică cu bucățică, bijuterit, măiestrit. Îi observi, îi îndrumi, ca din personalități să nu se transforme în personulități. Mulțumirea vine la „recoltă”. Cât și cum a învățat, pentru cine și de ce. Când toate astea sunt înțelese și împlinite, ți-ai luat răsplata, faci un soi de bilanț, respiri ”primăvăratic” și o iei de la capăt. Și cum D-ZEU e cel mai mare pictor naturalist din Universul cunoscut și necunoscut, te învață prin semne, întâmplări, anotimpuri, succesiuni de imagini logice și necesare, pentru clipa desăvârșirii ciclului. Iar Primăvara e un șevalet. Acum iese lumea din amorțeală, adulmecă tot ce e reavăn și abia născut, face ochi din nou și se holbează la cum își crește natura puii.

Noi, ”ăștia mari” care le știm pe toate, o ignorăm din orgoliu, din suficiență, din plictisul de repetabil și ea sărăcuța (Primăvara adică) ne înveselește copiii și le predă lecția cercului, pe viu.

Le explică nașterea, înlocuirea, trezirea, dezghețul și perseverența arătându-le cum natura, ciuntită și chinuită de deșteptăciunea noastră, se încăpățânează s-o ia de la capăt.

Dascălul trece la răsaduri și face și el, ce știe mai bine, toarnă apă la rădăcină, îi dă lumină fix câtă îi trebuie. Nici mai mult, nici mai puțin. Mai târziu, planta crește puternică și își ia singură. Ca în orice viață, apar o mulțime de substanțe nedorite și de clorofile otrăvitoare, în anturaj. Deodată, ce-a învățat plăntuța, nu mai e de folos, s-au chinuit oamenii ăia degeaba, că tot nimic n-a ieșit. Și sămânța băgată în pământ și udată periodic devine, uneori, un mare mărăcine care e încăpățânat și care a uitat de primăvara școlii și de școala primăverii. Îți pare rău, cum să nu-ți pară, dar n-ai ce face și te bucuri de ce s-a cernut, de brazii ăia viguroși și frumoși care, la maturitate, mai aruncă o uitătură în pepinieră și nu uită de unde au plecat (asta dacă nu-i schilodește nimeni).

„Nu-i nimic – zice Primăvara – eu vin în fiecare an, să vă mai învăț o dată. Așa se crește, așa se înverzește, așa se pregătește de copt, ca să nu se usuce după aia și să răzbească în orice iarnă.” Cam asta ne tot spune draga de ea și noi, ăștia mari de le știm pe toate, ba auzim, ba suntem îndărătnici.

Școala e părinte de-al doilea și știe cât realism și câtă joacă se pune în dozator. Unii înțeleg mai greu, dar școala îi învață și pe părinții puilor CE și CUM. Le dă a doua șansă și apoi le spune ”Ai văz’t? Se poate.” Totul e să știi să asculți.

Cândva, un moș transilvănean, năucit de atâta Primăvară pe care nu putea s-o mai încapă, a decis: ”Viața, ca și Primăvara, ți s-arată după cum șezi. Depinde dincotro te holbi.”

Noi, ăștia ”maturi și deștepți” ne fălim că știm să ne bucurăm de Primăvară. Și câte și mai câte facem noi, în lumea asta mare, formată din suflețele mici.

Mai nou, școala are o nouă misiune de care nici Primăvara nu are habar. Cum să învețe un suflet mare să trăiască într-o lume mică.

ANA JERCAN