Omul are în fiinţa sa o tainică, dar stăruitoare nevoie de a fi şi de a se „făli”. Omul în formare (elevul), de asemenea. Îi place, atât lui, cât şi celui care l-a plămădit sau l-a făcut să crească (nu numai trupeşte ci şi pe scara valorilor sale) să se afirme, să se facă cunoscut. Fiecare cu ce „poate”. Aşa cum a învăţat de la de la mama şi de la tata sau de la „mama” şi „tata” de la şcoală.Şi dacă unora dintre aceştia, a celor care „modelează” sufletele ce sunt în trecere pe la şcoală opera le-a ieşit „de pus la expoziţie”, rămâne de văzut. Uneori rezultatul muncii nu poate fi evaluat conform unei fişe. (Şi, din păcate, în ultima vreme, cadrele didactice se străduiesc să facă activitea X sau Y, căci „se punctează”, dă bine pentru şcoală, … Acestea sunt vremurile pe care le trăim). Dar, dacă am făcut bine sau nu, se va vedea, după ani şi ani. Sunt de luat în seamă „aluatul”, „timpul de coacere”, modul în care am ştiut sau nu să facem o echipă : profesor şi elev. Căci „în educaţie, ca şi în dragoste, este nevoie de doi” (cum spunea la un curs un profesor universitar).
Să fii pe placul elevilor, să înveţe şi de dragul tău, nu-i lucru uşor. Ne plac pietrele care nu se opun şlefuirii cu rigidiate, care ne aduc trofee cu puţină trudă şi, dacă se poate, cu puţină colaborare şi dincolo de poarta şcolii. Dar ce ne facem cu cei care nu neapărat sunt certaţi cu ceea ce înseamnă „binele”, dar modelele pe care le-au avut nu sunt dintre cele care au luat numai foarte bine. Iar ei, ca buni imitatori ce sunt, au învăţat repede. Şi au făcut ca cei de la care au învăţat, crezând că aşa e bine, sau constatând că doar aşa pot rezolva problema lor.
Cât de mult îi ajută şcoala să se înţeleagă pe ei înşişi şi să corecteze pe ici pe colo ce se mai poate corecta?
Destul de mult, ar putea spune unii care văd „exmatricularea” ca una din cele mai bune soluţii. E momentul să ne folosim de pedepse! Vom elimina problema şcolii, eliminându-i pe cei care ne fac probleme. Aşa trebuie să facem, spun unele voci.
Sunt, din fericire pentru copii şi nu numai pentru ei, cadre didactice care rămân veşnic de o parte şi de alta a catedrei, şi care, meticulos ticluindu-şi cuvântul, cu dibăcia filologului filozof, care se întreabă dacă aşa e bine. Dacă aşa e cel mai bine. Nu cumva suntem, în parte, responsabili de faptele propriilor noştri elevi? Elevul, ca orice făptură omenească, nu este şi bun şi rău? Ei, elevii, şi părinţii acestora au nevoie de pedeapsă, dar au mare nevoie şi de recompensă. O apreciere verbală, o notă încurajatoare, un cuvânt laudativ spus în treacăt, o diplomă, o medalie, câte recompense nu avem la îndemână!
Utilizarea unei pedepse poate rezolva o situaţie de moment, dar nu este deloc sigur că va avea efect pozitiv pe termen mediu sau lung.
Fiecare dintre noi dorim să ajungem la sufletul elevilor, să transformăm „dorinţa de a se purta urât” într-o „dorinţă de a se purta cum se cuvine”. Vrem să evităm cumplitele efecte adverse ale pedepsirii, să îi încurajăm pe copii să se conducă după propriul sistem de valori şi să se autodisciplineze. E bine de ştiut că pedeapsa, ca remediu, nu are efecte pozitive decât pe termen scurt. De cele mai multe ori, produce reacţii negative, cu efect pe termen lung: anxietate, frustrare, deterioarea relaţiilor profesor-elev. Şi dacă, am decis să recurgem la pedeapsă, considerând că este calea de îndreptare, e bine să avem în vedere scala pedepselor. E mai bine să nu greşim. Elevii sunt cei mai severi evaluatori ai profesorilor şi, la nivel naţional, sunt din ce în ce mai dese restrângerile de activitate. Dacă rândurile lor se strâng, se vor strânge şi ale noastre.
Gânduri bune, spre folososul elevilor, vă doresc acum, când primăvara ne răsfaţă! Să fiţi iubiţi nu doar de elevii pe care îi iubiţi!
Prof. Înv. Primar, Cristina IORDACHE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu