De ce nu ne înţeleg ceilalţi?

Poate părea o întrebare destul de obişnuită, dar ni s-a răspuns vreodată cu sinceritate la ea? Mereu este ocolită, avem doar răspunsuri simple sau altele greu de înţeles.

Un copil vede lumea cu alţi ochi, lui nu-i putem cere prea multe lucruri şi nu trebuie să aibă multe responsabilităţi. Unii copii o duc bine, sunt frumos trataţi şi se pot considera fericiţi, dar ce se întâmplă cu cei care sunt bătuţi de părinţii lor, trimişi la cerşit sau poate chiar alungaţi de acasă la o vârstă destul de fragedă? Pe ei cine îi înţelege? Cine îi ajută? Ar putea avea şi ei un viitor mai frumos…

Alţii au încercat de atâtea ori să vorbească cu părinţii lor, să le spună că… oricât de mici ar fi ei, au un suflet, au o inimă… Ce mai! Au sentimente la fel ca toţi ceilalţi, sunt oameni! Dar părinţii, de fiecare dată, le-au spus că sunt prea mici, că nu ştiu ei ce este viaţa, că nu au greutăţi, probleme şi că ar trebui să le mulţumească pentru bucăţica de pâine pe care o primesc… Şi totuşi… nu! Nu este aşa! Toţi copiii au nevoie de dragostea unei mame, de căldură sufletească şi de multe alte lucruri. Nu e nimeni de piatră! Un copil suferă pentru tot ce se întâmplă în familia lui, pentru tot ce vede şi… gândeşte. Plânge, plânge… cu lacrimi cristaline ce strălucesc pline de durere. Ceilalţi nu îl văd, dar el suferă. A încercat de atâtea ori să pună cuvintele pe hârtie, să simtă că-l ascultă cineva din spatele acelei foi, dar e pustiu. Mâine se va trezi cu aceeaşi tristeţe în ochi, în ochii lui de copil. Şi pentru ce? De ce? Oare nimeni nu îi va putea înţelege?

“De ce nu ne aud cei mai mari ca noi? De ce întotdeauna vorbim singuri, chiar şi atunci când pare că suntem ascultaţi? “Sunt întrebări pe care copiii şi le pun foarte des, dar la care nu primesc nici un răspuns.

Pentru că nu sunt luaţi în seamă, unii încep să facă fapte care să-i scoată în evidenţă. Fac fapte bune sau, dimpotrivă, fapte rele. În ochii multora, aceste fapte nu au nici o justificare. „Ai făcut acest lucru pentru că aşa ai vrut” – este replica pe care o aud de la cei mari. Dar niciodată: „Ai făcut acest lucru pentru a fi auzit, pentru a fi luat în seamă”.

Întotdeauna vinovaţii sunt ei, copiii. Nimeni nu îşi recunoaşte vina, nimeni nu spune: „A făcut acest lucru pentru că de fiecare dată l-am lăsat să vorbească singur, de fiecare dată l-am contrazis, niciodată nu l-am ascultat. Acum a vrut doar să se facă auzit”.

Câţi copii nu şi-au pus capăt zilelor doar pentru că au fost marginalizaţi, pentru că s-au simţit singuri, pentru că nu a avut cine să-i audă atunci când au plâns, când au râs, când au vrut să destăinuie un secret? Zeci, sute chiar. Nici măcar acest lucru nu i-a făcut pe oameni mai buni, mai înţelegători…

Fericirea şi buna înţelegere au ajuns să fie o utopie în zilele noastre. Să sperăm că acest lucru se va schimba în curând. Doresc tuturor persoanelor care nu se fac auzite să îşi impună punctul de vedere fără să facă fapte pe care mai târziu să le regrete. Timpul este neiertător…

Prof. Alina IONESCU