NU MAI E ROMÂNIA MEA

Aşa spunea Johny Creţu Răducanu, cu nostalgia Brăilei, pe care noi o cunoaştem doar din romanele lui Panait Istrati, şi a restaurantelor de lux din Bucureştiul anilor ’50, în care jazzul se cânta aproape în clandestinitate.
Moartea marelui pianist mi-a trezit neaşteptate amintiri, în jocul cărora am ajuns la aniversarea liceului Iorga de acum 2 ani. În sala de festivităţi erau fel de fel de mici funcţionari ai primăriei, iar profesorii şcolii au rămas pe culoar. Curat campanie electorală! Parcă în semn de protest, o serie de mari profesori ai liceului Iorga din perioada ’60-’70, ne-au părăsit unul după altul.
Emil Ene, cu un umor debordant, cu poante ce revigorau ora de chimie, de râdeau până şi ciclurile aromatice ce umpleau trei table.
Stelică Florescu, fost director al liceului, care a lucrat neobosit până în ultima clipă, reconstituind istoria învăţământului de pe Valea Teleajenului.
George Stoicescu, profesor de mate, care printre ecuaţii te uimea din când în când cu marea sa erudiţie umanistă.
Valeriu Sîrbu, arădean de origine, dar iubind Văleniul, oraşul de adopţie, personalitate remarcabilă a culturii române, poet şi dramaturg, care evitând cu dibăcie realismul socialist ne plimba pe Paralela ’42 şi ne punea să stăm de veghe în lanul de secară.
Aurel Meiroşu, matematician, renăscând farmecul discret al burgheziei, atunci când vorbea în franceză, folosind expresii idiomatice.
Nu mai e liceul meu!
Moartea lui Johny mi-a reamintit concertul pe care l-a susţinut la Văleni de Sf. Maria în 2009, unul din ultimele sale concerte, dacă nu chiar ultimul. Cu câteva zile înainte mă întâlnisem cu Puiu Vasilescu, plecat şi el acum câteva luni. Mi-a povestit cum l-a cunoscut pe Johny Răducanu, coleg de salon pentru câteva săptămâni la un spital din Bucureşti. Se “lăudau” fiecare cu pensiile de mizerie. Dar jazzma-nul primea în fiecare zi buchete de flori şi fructe de tot felul. În anii din urmă, grupurile Iris şi Phoenix au avut şansa să-l aibă ca invitat în două mari spectacole. Johny se mira că un profesor remarcabil de română nu cunoştea anumite fructe exotice.
Această abundenţă de fructe şi flori mă duce cu gândul la descrierile străi-nilor care ne vizitau ţară prin 1940 şi erau uluiţi de frumuseţea Bucureştiului, de spectacolul florăreselor şi al vânzătorilor ambulanţi.
“La înmormântarea mea vreau sa vină câini, pisici şi doi, trei oameni”, ar fi declarat Johnny, cu câteva zile înainte de moartea sa. 
Potrivit unor apropiaţi, luna viitoare, la 6 octom-brie, Johnny Răducanu ar fi trebuit să plece în Aus-tria, unde va fi premiat un film cu muzica lui.
Presa străină scrie pe larg despre moartea maestrului, care este elogiat nu numai pentru muzica sa, dar şi pentru “umanitate, spiritul blând şi ireverenţa despre politicieni”.
Într-un interviu spumos acordat – cu câţiva ani în urmă – revistei “Esquire” maestrul a povestit: “Iliescu mi-a dat o decoraţie şi m-a făcut cavaler. L-am întrebat la ureche în timpul ceremoniei la ce e bun ordinul ăla. “Păi, când o să mori, o să se tragă trei salve de tun.”
Decesul lui Johnny Răducanu încheie un capitol în jazzul românesc.
Prof. Adrian MIHALCEA