UN DESTIN FRÂNT PREMATUR

Misterul morţii marelui poet Nicolae Labiş (1935-1956)dăinuie şi astăzi. Un destin tragic, încadrat de date uluitoare prin modul în care au fost hărăzite: s-a născut şi s-a stins din viaţă în aceeaşi lună, decembrie  (născut  2 decembrie 1935, satul Poiana Mărului, comuna Mălini – decedat  22 decembrie 1956, Bucureşti). La 21 de ani, vârsta când tinerii din alte ţări abia îşi serbează majoratul, în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, poetul ajungea sub roţile unui tramvai şi se stingea 12 zile mai târziu.

Cel mai tânăr dintre scriitorii ce contau atunci, fiu de învăţători, arborele genealogic al lui Nicolae Labiş era, din punct de vedere cultural, cât se poate de nobil pe linie maternă, fiind strănepotul lui Ion Creangă. Format mai târziu la Şcoala de Literatură,,Mihai Eminescu” din Bucureşti i-a avut  profesori pe  Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu. Labiş era de o maturitate surprinzătoare, fin cunoscător al literaturii române şi universale, şi mai ales lucid. Pentru presupusele lui „abateri de la moralitatea şcolii și disciplină”, în primăvara anului 1954, în cadrul Uniunii de lucru a Tineretului au avut loc discuții despre el și, cu un vot împotrivă, s-a decis excluderea sa din rândurile organizației. Pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare, posibil datorită intervenţiei lui Mihail Sadoveanu.Temperament dimanic, fusese un sincer adept al idealurilor comuniste, dar, pe vreme ce creştea, devenea tot mai incomod pentru regim. In acest sens stau mărturie mai multe cărţi: ,,Hora morţii. Consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiş” de Imre Portik, ,,Timpul asasinilor” de Cezar Ivănescu sau ,,Nicolae Labiş” de Florentin Popescu. Chiar în volumul lui Gheorghe Tomozei, apărut înainte de 1989, răzbat astfel de mărturii. Florentin Popescu lansează ideea că, prin unele fapte, Nicolae Labiş devenise primul disident notabil: recitase ,,Doina” lui Eminescu într-un local din centrul Bucureştiului, într-o dimineată; la nunta Ioanei Zamfir cu Atanasie Toma ceruse Basarabia, împreună cu Paul Goma, pentru reîmplinirea României Mari; cântase imnul regal laolaltă cu familia Covaci şi Stela Neagu. In revista ,,Luceafărul”, din iunie 1970, Marin Preda mărturiseşte că lui Nicolae Labiş i se pregătea excluderea din U.T.M. Pentru a evita întrebările incomode , Securitatea a decis să-l excludă pe poet dintre cei vii.

Sosit printre primii la cel internat la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti, prietenul său bun, Aurel Covaci, a fost rugat de poet să transcrie pe hârtie un epitaf, cu titlul ,,Pasărea cu clonţ de rubin″: ,,Pasărea cu clonţ de rubin / S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat. / Nu mai pot s-o mângâi. / M-a strivit / Pasărea cu clonţ de rubin. // Iar mâine / Puii pasării cu clonţ de rubin / Ciugulind prin ţărână / Vor găsi poate / Urmele poetului Nicolae Labiş / Care va rămâne o amintire frumoasă…

    (Continuare în ediţia viitoare)

Gabriela POPA