Pe data de 31 martie 2011 românii îl vor comemora pe Nichita Stănescu – autorul ,,Necuvintelor”, la 78 de ani de la naşterea sa. Nichita Stănescu sau Nichita Hristea Stănescu (numele la naştere) a fost poet, scriitor şi eseist, multiplu premiat de către Uniunea Scriitorilor, laureat al Premiului Herder şi al ,,Cununii de Aur” de la Struga, nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură, ales post-mortem membru al Academiei Române.Critica românească şi publicul larg îl consideră drept cel mai de seamă scriitor neomodernist al limbii române, pe care el însuşi o considera „Dumnezeiesc de frumoasă”.
Parcursul său literar se conturează de la o vârstă fragedă. Prima poezie, păstrată cu sfinţenie de mama sa Tatiana Cereaciuchin, a scris-o pe când avea şapte ani, înainte să conştientizeze că va deveni poet .
La acel moment, ritmul silabelor,eufonia obţinută prin repetarea cuvintelor, muzicalitatea limbajului produceau o fascinaţie uimitoare micului Nichita; cu toate acestea, relaţia sa cu limbajul va purta amprenta unei profunde suferințe, dar scriitorul va metaforiza experienţa scrisului mult mai târziu. Realitatea materială pe care o pot căpăta cuvintele sau vorbele rostite prin scris l-a marcat iremediabil, determinându-l să mărturisească peste ani : „Am repetat prima clasă, căci nu îmi puteam imagina că vorba vorbită şi cuvântul spus există şi pot fi scrise. Eram atât de îngrozit căci îmi imaginam că ele îmi ies prin gură ca animale, îngeri şi alte creaturi.” sau „Cuvintele posedă un corp, sunt materiale, ele constituie singurul organ al fiinţei, partea cea mai solidă, cea mai neperisabilă a corpului.” Pentru Nichita, cuvântul este ,,preumblare prin sinele lucrurilor”, poezia e definită ca ,,aventura cuvântului”, iar lumea, ca atare nu există în afara acestuia, ci se naşte o dată cu relevarea eului, a cunoaşterii de sine. Poetul conferă cuvântului independenţă, considerându-l creator de lumi: ,,Numai cuvintele zburau între noi / Înainte şi înapoi, / Vârtejul lor putea fi aproape zărit / [...] / Ca să privesc iarba înclinată de / căderea unui cuvânt”. Nichita a atins inefabilul, dar nu a ajuns la capătul său. Simţea că mai are multe de spus, dar esenţa imponderabilă a cuvântului ca realitate ontică, se refuză cuvântului rostit. Cuvântul scris e revelator şi are putere de adevăr.
Personalitate charismatică ce a creat o adevărată mitologie, cu o forţă stilistică desăvârşită Nichita Stănescu a lăsat o opera literară disputată de admiratori şi critici literari.
In martie 1957,apar aproape simultan, primele sale poezii,trei la număr ,in revistele ,,Tribuna″ din Cluj şi ,,Gazeta literară″.Urmează debutul editorial cu volumul de versuriSensul iubirii (1960).Volumele de versuri care l-au impus pe Nichita Stănescu în atenţa criticii literare şi în cea a cititorilor aducându-i renumele de poet cu viziune lirica nouă şi un limbaj poetic original au fost:O viziunea sentimentelor (1964,Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie) ,Dreptul la timp (1965),11 elegii (1966), Oul şi sfera(1967),Alfa(antologie,1967),Laus Ptolomaei (1968),
Necuvintele (1969,Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie).Ultima sa perioada de creaţie este ilustrată de volumele:Epica Magna (1978, premiul Mihai Eminescu al Academiei Române),Opere imperfecte (1979),Recviem pentru moartea tatălui (selecţie 1982).Poezia lui Nichita Stănescu a fost tradusă in majoritatea limbilor europene.
Postum i-au fost publicate volumele: Amintiri în prezent,Ordinea cuvintelor(2 volume 1985),Fiziologia poeziei (selecţie din eseisticapublicată,1990),Argotice (1992).
Deşi la o primă lectură asemănarea este insesizabilă descendenţa spirituală a lui Nichita Stănescu vine, fără îndoială, din virtuozitatea lirismului eminescian, căruia îi şi dedică poezia sa de debut, ,,O călărire în zori”, din poetica filozofică a lui Lucian Blaga, din ermetismul lui Ion Barbu, fiind, asemenea lui Arghezi, un inovator al Cuvântului.
Modernitatea şi valoarea liricii sale rezidă în viziunea poetică originală şi în limbajul poetic.
Prof. Gabriela POPA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu