Nicolae Iorga sub titlul Gânduri şi Sfaturi ale unui om ca oricare altul – apãrutã în 1905 spune: ,,când doi oameni au aceeaşi idee, aceasta înseamnã cã nu e nici a unuia, ci a întregii societãţi în care trãiesc”. Dacã în cele de mai jos vã regãsiţi propriile gânduri mã simt rãsplãtit din plin cã am fãcut acest articol.O femeie simplã de la ţarã a cãrei înfãţişare de bunicã adu-cea în mod izbitor cu imaginea Maicii Domnului din Biserica SF. Ioan din Vãleni mi-a spus într-una din zilele copilãriei cã viaţa este o continuã şi mare datorie. Pentru cã eram copil şi nu prea înţelegeam totul bine am depus aceste cuvinte într-un sertar al memoriei. Acum am anii potriviţi sã deschid acest sertar.
Avem datorii faţã de propria persoanã, faţã de famile, faţã de comunitatea în care suntem cetãţeni, faţã de ţarã, dar avem datorii faţã de cei de dinaintea noastrã şi mai ales faţã de cei ce ne urmeazã. Datoriile oamenilor vin din poziţia lor de prim rang între fiinţele ce populeazã pãmântul, ca fiinţe raţionale şi rãspunzãtoare de viitorul vieţii pe planetã. Sunt şi datorii materiale, dar cele morale sunt fantastic de ample şi cu siguranţã primordiale.
Un copil se naşte. Braţele pãrinţilor îl sprijinã, societatea joacã un rol important în educaţie, în sãnãtatea şi devenirea pruncului om mare. Pentru toate acestea omul are datorii ce se cer onorate.
Recunoştinţa faţã de pãrinţi cere zilnic (,,cine mai are pãrinţi pe pãmânt”) sã ştim dacã sunt sãnãtoşi, dacã au cele de trebuinţã, dacã sunt trişti sau speriaţi. Câţi dintre noi ştiu dacã pensia sau venitul pãrinţilor le acoperã nevoile lunare? Sãrãcia şi şomajul duc prea des la disperare. Oamenii au multã trebuinţã de credinţã şi speranţã pentru a aduce în viaţa lor o cât de micã schimbare în bine. Aceastã ,,cât de micã schimbare” cu cât mai mulţi o vor face, precum picãturile de apã antreneazã valul, într-o zi (cât mai curând) spre surprinderea unora va fi o adevãratã schimbare. Va deveni un fapt, va fi vizibilã. Cei ce aşteaptã binele din afara lor, pe lângâ faptul cã l-ar putea mult şi bine aştepta, sunt lipsiţi de putere şi voinţã. Ei trebuie sã ştie sã cearã ajutor, dupã cum Biblia ne învaţã. Fiecare om îşi va gãsi ceva de fãcut dacã va pãstra speranţa, îşi va înfrânge îndoielile din suflet şi va accepta condiţiile mediului economic în care trãim – condiţiile existente în piaţa muncii.
Cetãţenii noştri se duc sã munceascã peste graniţe şi cei mai mulţi acceptã sã munceascã altceva decât s-au pregãtit profesional, pentru supravieţuire. În lumea de azi schimbarea este regula, dar mediul de pregãtire profesionalã (nu se ştie precis în sarcina cui trebuie sã fie) este costisitor, greoi. Întrebarea este de ce nu fac compromisul acesta în ţarã, chiar dacã sunt plãtiţi necores-punzãtor aspiraţiilor, dar cel puţin nu-şi vor mai lãsa în urmã copiii, uitaţi uneori în grija unor rude sau bunici vârstnici şi lipsiţi de autoritate. Unii cred cã se gândesc cã este aceasta o soluţie provizorie a cãrei duratã nu o cunosc. Copiii îşi cautã prieteni şi uneori nu-i gãsesc pe cei buni, sau pur şi simplu nu se mai duc la şcoalã. Consecinţele sunt nenumãrate şi negative. Copilul lipsit de educaţie şi îndrumare este însingurat şi lipsit de exemplul propriilor pãrinţi.
Copiii ce-şi cautã de muncã în afara ţãrii sunt cei ce-şi vãd viaţa ca pe o competiţie ce trebuie câştigatã şi nu gãsesc în ţarã drumurile deschise progresului şi prosperitãţii. Traiul decent, locuri de muncã pentru care s-au pregãtit, recunoaşterea meritelor profesionale personale, rãsplata muncii competente, perspectiva bunã a viitorului sunt lucruri care nu aşteaptã în viaţa unui om. Pot continua enumerarea bunãtãţilor ce ne aşteaptã peste gra-niţe, dar… ştim cu toţii câtã durere, ce sacrificii sunt în toate aceste cazuri şi pentru cei ce pleacã şi pentru cei ce rãmân (pãrinţi ce nu ştiu dacã îşi vor revedea copiii, copii ce nu ştiu când îşi vor revedea pãrinţii). Ne încãrcãm de vinovãţii ce n-ar trebui sã existe. Pentru a schimba acest lucru meritã sã adunãm toatã priceperea, energia, talentul oamenilor ce nu şi-au anesteziat sentimentele în bunãstarea izolatã a unor situaţii materiale mulţumitoare şi temporare.
Crearea de locuri de muncã într-o ţarã cu bogãţii naturale ca a noastrã este o misiune de prim rang a celor care conduc societatea, de fapt servesc cetãţeanul care-i plãteşte pentru asta. Statul nu are soluţii în privinţa locurilor de muncã şi nu poate spune decât: plecaţi unde puteţi fiecare şi câştigaţivã traiul.
Doar proprietatea nu-i suficientã ca premizã a bunãstãrii. Este nevoie de muncã, legalitate, transparenţã în administraţie, dreptate egalã pentru toţi în justiţie şi nu în ultimul rând patriotism. Dezvoltarea oricãrei iniţiative private poate crea un loc de muncã cel puţin, iar dacã nu ne vom pãcãli singuri vom recunoaşte importanţa acestui fapt. Guvernanţii actuali doresc sã fie, iar eu cred cã poate fi, singura guvernare în mãsurã sã ducã în urmãtorii ani pânã la capãt mãsurile de punere în mişcare a economiei ţãrii. Prin ceea ce a fãcut pânã acum, cu o minimã onestitate, putem recunoaşte mãsurile dureroase luate în economie, pentru a vindeca un organism poate prea îmbuibat cu consumuri exagerate, de mãrfuri luate uşor pe credit, în parte, de bunuri ce nu sunt de mi-nimã decenţã şi necesitate. Puţini dintre noi am ştiut cum se trãieşte în libertatea din capitalism şi ne-am încasat în ultimii doi ani lecţia, seduşi de abundenţa mãrfurilor din import şi victimã a foamei specifice generate de ani mulţi de privaţiuni din comunism. Vom dovedi cã fiinţa naţionalã este vie şi are puterea sã supravieţuiascã ieşind mai puternicã şi din aceastã actualã crizã în virtutea faptului cã ce nu te doboarã te întãreşte.
Ne vom întoarce cu mai multã înţelegere a lucrurilor asupra valorilor de bazã ale societãţii. Unde te poţi îndrepta când ai nevoie de ajutor? Întâi la familie.
În cei peste douãzeci de ani de când românii au trãit în libertate, primiţi în rândul naţiunilor libere dar şi integraţi în lumea europeanã, familia ca entitate a devenit tot mai slãbitã în atributele sale. Statul social se doreşte a acoperi problemele existenţiale ce decurg din destrãmarea familiei, ca urmare a dezvoltãrii lumii moderne şi evoluţiei relaţiilor interumane tot mai superficia-le, paradoxal creşterii comunicãrii prin tot mai multã tehnologie. Statul sã ofere ajutor mamelor ce-şi cresc singure copiii, sã ajute taţii ce aduc singurul venit în familie, sã asigure sãnãtatea populaţiei la un nivel rezonabil, sã asigure educaţia de calitate a generaţiilor şi pe întreg parcursul vieţii active a cetãţenilor, sã susţinã pensionarii care la anii grei ai vârstelor mari au tot mai multe nevoi ş.a.m.d.
O ţarã sãracã ce încã îşi cautã ieşirea din convalescenţa de dupã comunism nu poate îndeplini la nivel mulţumitor atributul de stat social. Din acest considerent se naşte soluţia întãririi ideii familiei în mentalul societãţii noastre. Pentru acest desiderat vom cere ajutorul bisericii şi celor ce prin cuvântul Domnului vorbesc oamenilor. Las deschisã calea unor dezbateri viitoare la care vã chem pe dvs. cetãţenii oraşului sã participaţi.
Când au nevoie de ajutor, câţi dintre noi se duc la preot şi în comunitatea religioasã de care aparţin sã cearã sprijin şi ajutor? Asta în cazul fericit în care nu i-a atins ateismul propovãduit de comunişti în anii de tristã amintire (cu sigure intenţii de înstrãinare a indivizilor pentru a fi mai lesne manipulaţi). Nu mai putem vorbi unii cu alţii din pricina ,,surditãţii”. Problemele personale, sentimentul singurãtãţii şi nepãsarea generalã ne copleşesc uneori cã nu mai vrem sã ieşim din case, convinşi cã nimãnui nu-i pasã. Oare ne mai putem întâlni la bisericã, de sãrbãtori şi duminica sau suntem condamnaţi sã ne gãsim la bar (birt, bodegã, cârciumã, berãrie, pizzerie, restaurant, tavernã, etc.) sã socializãm în faţa paharelor şi tãmâieri cu fum de ţigãri? Singurãtatea ne însoţeşte apoi în propriile case, din pãcate uneori în propriile familii, în faţa propriilor televizoare care ne toarnã în urechi otrãvuri de care nu ne mai putem apãra.
Biserica va gãsi resursele sã-şi regândeascã cãile de a fi pentru oameni un sprijin lesne accesibil, un ajutor la nevoie, un catalizator de ajutorare creştinã în condiţii de maximã transparenţã, cu vocaţia pe care mulţi preoţi o au.
Vã urez, în prag de sãrbãtori, tuturor cetãţenilor din Vãlenii de Munte, un sfârşit de an cu pace în suflet, iubire în case, respect pentru viaţã, credinţã în cuget, sãnãtate şi prosperitate în 2012!
Ec. Constantin IONIŢÃ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu