(continuare din Nr. 40)Mesajul versurilor e criptic, titlul trimitea la iniţialele P.C.R., de la Partidul Comunist din România, iar clonţul de rubin la steaua roşie şi la steagul aceluiaşi sinistru partid. Astfel au fost interpretate ultimele versuri, încă de atunci, iar accidentul, de fapt crima, ca o răzbunare a partidului.
Ca profesoară de limba românã, Margareta Labiş, sora poetului, publica într-un numãr din Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului din 1951 mãrturii despre poet. Ea a explorat permanent spaţiul inconfundabil al poeziei, unde l-a regăsit şi pe fratele său în tradiţia culturală româneascã: ,,A sorbit mai întâi, din apa limpede a folclorului românesc, pentru ca mai apoi sã se formeze la şcoala marilor clasici ai literaturii române şi universale. Pentru mine, care l-am cunoscut bine, în coordonatele esenţiale ale eului sãu, întâlnirea cu poezia fratelui meu este întâlnirea cu flacãra puritãţii absolute, a credinţei în ideal (…). Cititorul contemporan îl poate cunoaşte cu adevãrat numai în contextul epocii sale ca o sintezã de idei, între tradiţie şi modernitate, ca un deschizãtor de drumuri, ca un simbol al romantismului revoluţionar, şi ca o înaltã conştiinţã poeticã, adevãratã.”
Iatã fragmente dintr-o scrisoare trimisã de N. Labiş prietenului şi ,,confidentului” sãu Valeriu Bogdãneţ, din Vãlenii de Munte, unde se afla în vara anului 1951, la un curs de instruire organizat de C.C. al U.T.M. În acest loc, cu rezonanţe istorice, cu plaiuri care poartă urmele paşilor marelui Nicolae Iorga, Labiş a trãit momente de profundã fericire: ,,Înainte de a pleca la tabãrã, te-am cãutat acasã – îşi începe epistola tânãrul poet. Şi continuã: “Nu te-am gãsit. Ţi-am lãsat o scrisoare, în care ţiam scris o serie de lucruri pe care le credeam importante atunci. Am plecat seara cu trenul de 22. Am ajuns în Vãleni, dupã o cãlãtorie obositoare, la ora 9 dimineaţa. Prima impresie: E frumos, dar cam nu-i Vãlenii de Munte, ci… de deal, cel mult subcarpat. Totuşi în depãrtare se zãreşte şi muntele, îmbrãcat în zeghe de ceaţă (…). Eu, o sã te pun în curent cu viaţa noastrã atunci când ea o sã înceapã cu adevãrat (…)”.
Autorul volumelor de versuri ,,Primele iubiri? (apãrut în toamna anului 1956) şi ,,Lupta cu inerţia? (publicat postum în 1958) este inauguratorul generaţiei şaizeciste al cãrui lirism se caracterizeazã printr-o fluiditate extraordinarã a expresiei, afectivitate, energie, vigoare care sublimeazã experienţele biografice. Timbrul particular al poetului se defineşte treptat şi prin raportare la valorile scrisului. Eminescian este sentimentul integrãrii în mijlocul naturii feerice în care existenţa sa se ritualizeazã devenind un spectacol ciclic, viziunile cosmice de o mãreţie sobrã din ,,Geneza”. Poezia e o prelungire a vieţii, expresia spontanã a spiritului lãuntric dornic sã se clarifice, sã se afirme.
Copilãria şi adolescenţa umbrite de suferinţa rãzboiului şi-au gãsit un reprezentant de mare vibraţie, stimulator al unei generaţii de poeţi care au trãit aceeaşi tragicã experienţã. Marea secetã de dupã rãzboi, din Moldova anului 1946, a fost o altã experienţă tragicã (experienţă care a generat capodopera sa “Moartea cãprioarei”), ce a pus la încercare sensibilitatea excepţionalã a tânãrului Labiş.
Dacã Labiş ar fi ajuns sau nu un al doilea Eminescu, este o întrebare care încã mai persistã şi astãzi, dar moartea prematurã a poetului de la Mãlini, face ca rãspunsul sã pluteascã undeva, pe lângã steaua sa nemuritoare.
Supranumit de cãtre criticul Eugen Simion ,,buzduganul unei generaţii”, Nicolae Labiş ar fi împlinit în luna decembrie 2011 venerabila vârsta de 76 de ani.
Labiş a fost o personalitate fulgerãtoare şi un talent de excepţie, plecat prea devreme, dar care ne-a oferit moştenirea sensibilitãţii şi geniului sãu poetic prin care a încercat recuperarea vechilor valori, a esenţei artistice supuse dezagregãrii de cãtre noua ideologie.
Ca profesoară de limba românã, Margareta Labiş, sora poetului, publica într-un numãr din Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului din 1951 mãrturii despre poet. Ea a explorat permanent spaţiul inconfundabil al poeziei, unde l-a regăsit şi pe fratele său în tradiţia culturală româneascã: ,,A sorbit mai întâi, din apa limpede a folclorului românesc, pentru ca mai apoi sã se formeze la şcoala marilor clasici ai literaturii române şi universale. Pentru mine, care l-am cunoscut bine, în coordonatele esenţiale ale eului sãu, întâlnirea cu poezia fratelui meu este întâlnirea cu flacãra puritãţii absolute, a credinţei în ideal (…). Cititorul contemporan îl poate cunoaşte cu adevãrat numai în contextul epocii sale ca o sintezã de idei, între tradiţie şi modernitate, ca un deschizãtor de drumuri, ca un simbol al romantismului revoluţionar, şi ca o înaltã conştiinţã poeticã, adevãratã.”
Iatã fragmente dintr-o scrisoare trimisã de N. Labiş prietenului şi ,,confidentului” sãu Valeriu Bogdãneţ, din Vãlenii de Munte, unde se afla în vara anului 1951, la un curs de instruire organizat de C.C. al U.T.M. În acest loc, cu rezonanţe istorice, cu plaiuri care poartă urmele paşilor marelui Nicolae Iorga, Labiş a trãit momente de profundã fericire: ,,Înainte de a pleca la tabãrã, te-am cãutat acasã – îşi începe epistola tânãrul poet. Şi continuã: “Nu te-am gãsit. Ţi-am lãsat o scrisoare, în care ţiam scris o serie de lucruri pe care le credeam importante atunci. Am plecat seara cu trenul de 22. Am ajuns în Vãleni, dupã o cãlãtorie obositoare, la ora 9 dimineaţa. Prima impresie: E frumos, dar cam nu-i Vãlenii de Munte, ci… de deal, cel mult subcarpat. Totuşi în depãrtare se zãreşte şi muntele, îmbrãcat în zeghe de ceaţă (…). Eu, o sã te pun în curent cu viaţa noastrã atunci când ea o sã înceapã cu adevãrat (…)”.
Autorul volumelor de versuri ,,Primele iubiri? (apãrut în toamna anului 1956) şi ,,Lupta cu inerţia? (publicat postum în 1958) este inauguratorul generaţiei şaizeciste al cãrui lirism se caracterizeazã printr-o fluiditate extraordinarã a expresiei, afectivitate, energie, vigoare care sublimeazã experienţele biografice. Timbrul particular al poetului se defineşte treptat şi prin raportare la valorile scrisului. Eminescian este sentimentul integrãrii în mijlocul naturii feerice în care existenţa sa se ritualizeazã devenind un spectacol ciclic, viziunile cosmice de o mãreţie sobrã din ,,Geneza”. Poezia e o prelungire a vieţii, expresia spontanã a spiritului lãuntric dornic sã se clarifice, sã se afirme.
Copilãria şi adolescenţa umbrite de suferinţa rãzboiului şi-au gãsit un reprezentant de mare vibraţie, stimulator al unei generaţii de poeţi care au trãit aceeaşi tragicã experienţã. Marea secetã de dupã rãzboi, din Moldova anului 1946, a fost o altã experienţă tragicã (experienţă care a generat capodopera sa “Moartea cãprioarei”), ce a pus la încercare sensibilitatea excepţionalã a tânãrului Labiş.
Dacã Labiş ar fi ajuns sau nu un al doilea Eminescu, este o întrebare care încã mai persistã şi astãzi, dar moartea prematurã a poetului de la Mãlini, face ca rãspunsul sã pluteascã undeva, pe lângã steaua sa nemuritoare.
Supranumit de cãtre criticul Eugen Simion ,,buzduganul unei generaţii”, Nicolae Labiş ar fi împlinit în luna decembrie 2011 venerabila vârsta de 76 de ani.
Labiş a fost o personalitate fulgerãtoare şi un talent de excepţie, plecat prea devreme, dar care ne-a oferit moştenirea sensibilitãţii şi geniului sãu poetic prin care a încercat recuperarea vechilor valori, a esenţei artistice supuse dezagregãrii de cãtre noua ideologie.
Prof. Gabriela POPA,
Prof. Ion BOCIOACÃ
Prof. Ion BOCIOACÃ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu